ICCJ. Decizia nr. 1286/2008. Penal. Abuz în serviciu contra intereselor publice (art.248 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1286/2008
Dosar nr.6058/36/2006
Şedinţa publică din 8 aprilie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
A. Prin sentinţa penală nr. 562 din 13 octombrie 2000, Tribunalul Constanţa i-a condamnat pe inculpaţii D.P. pentru infracţiunea prevăzută de art. 2481 C. pen., C.N. pentru infracţiunile prevăzută de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP) şi art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., i-a achitat pe inculpaţii D.T.V. şi G.G. pentru infracţiunea prevăzută de art. 2481 C. pen., iar pe inculpatul C.N. pentru infracţiunile prevăzută de art. 206 din Legea nr. 31/1991, art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea, art. 31 alin. (2) C. pen., art. 291 C. pen., art. 282 alin. (1) C. pen. şi art. 282 alin. (2) C. pen., înlăturând conform art. 334 C. proc. pen., aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., iar sub aspectul acţiunii civile I-a obligat pe inculpatul C.N. la plata despăgubirilor civile către C.M.R. SA şi A.V.A.S. (fost A.V.A.B.).
Hotărârea a fost desfiinţată cu trimitere spre rejudecare prin Decizia penală nr. 275/ P din 18 octombrie 2001 a Curţii de Apel Constanţa, admiţându-se apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, inculpaţii D.P. şi C.N. şi partea civilă Ş.N. Mangalia.
Instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond nu a soluţionat corespunzător acţiunea civilă, sens în care s-a dispus rejudecarea cauzei de aceeaşi instanţă, efectuarea unei expertize contabile dacă nici una dintre cele existente nu răspunde la toate obiectivele, introducerea în cauză în calitate de parte responsabilă civilmente a SC S.M. SA Bucureşti iar, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul C.N., solicitarea de la autorităţile greceşti de relaţii privind starea de recidivă; totodată, s-a indicat să se stabilească activitatea desfăşurată de fiecare inculpat pe perioada deţinerii funcţiei de conducere şi în raport de aceasta, îndeplinirea sau nu a atribuţiilor de serviciu.
B. Prin sentinţa penală nr. 262 pronunţată la data de 6 iunie 2006, în dosarul nr. R.2038/2001, Tribunalul Constanţa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul D.P., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2481 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP);
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul D.T.V., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2481 C. pen., cu aplicarea 13 C. pen.; în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul G.G., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2481 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
A înlăturat din încadrarea juridică a infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului C.N. dispoziţiile art. 37 lit. a) C. pen., iar în baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., art. 122 şi 124 C. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului C.N. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzută de art. 206 din Legea nr. 31/1990, art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. şi art. 291 C. pen., prin intervenirea prescripţiei speciale.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul C.N., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 282 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 12 din Legea nr. 87/94, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.
În baza art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a condamnat pe inculpatul C.N. la pedeapsa de 3 ani închisoare, făcând aplicarea art. 71 cu referire la art. 64 lit. a), b), c) şi e) C. pen.
A dedus perioada arestului preventiv de la data de 25 august 1997 la 9 septembrie 1997, din durata pedepsei aplicate.
A obligat pe inculpatul C.N. la despăgubiri civile în sumă de 1.671.528 dolari S.U.A. către A.V.A.S. Bucureşti (pentru B. SA-filiala Constanţa), în solidar cu SC A.S. SRL Bucureşti.
A respins acţiunea civilă formulată de Ş.N. Mangalia şi SC R. SA Constanţa, prin lichidator.
A constatat că C.M. N. SA Constanţa nu are calitatea de parte responsabilă civilmente în cauză.
A ridicat sechestrul asigurător aplicat asupra bunurilor aparţinând inculpaţilor D.T., D.P. şi G.G.
A obligat pe inculpatul C.N. la cheltuieli judiciare către stat, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC A.S. SRL Bucureşti, în sumă de 10 milioane ROL, din care suma de 900.000 lei ROL onorariu translator H.D se va deconta din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În perioada 6 decembrie 1993 - 5 ianuarie 1995, conducerea C.M. R. SA Constanţa a fost asigurată de inculpatul D.P., în calitate de director principal iar anterior, în anul 1993, conducerea C.M. R. a fost asigurată, tot în calitate de director general, de M.V.
Iniţial, pentru cele trei nave s-au încheiat contracte de management cu SC S.I.E. SRL astfel: pentru nava D. la data de 30 octombrie 1993, nava fiind predată managerului SC S.I.E. SRL la data de 12 ianuarie 1994; pentru nava A. la data de 30 octombrie 1993, predarea navei către manager efectuându-se la data de 5 august 1994, iar pentru nava D. s-a semnat contractul la data de 18 ianuarie 1994, fiind predată către SC S.I.E. SRL la 19 mai 1994.
La data predării navelor, acestea se aflau în reparaţii la Ş.N. Mangalia de la data de 9 iulie 1992, 2 mai 94 şi, respectiv, 8 august 94. În perioada contractului de management, navele nu au avut nici un fel de activitate comercială generatoare de venituri, aflându-se în reparaţii.
Conform proceselor verbale din data de 10 ianuarie 1994 şi 31 ianuarie 1994, A.G.A. a aprobat încetarea contractelor de management şi transformarea lor în contracte B/B, astfel încât la data de 28 august 1994, cele trei nave au trecut în contract de B/B având ca navlositor SC S.M. SA Bucureşti.
Potrivit contractului de management, părţile aveau următoarele obligaţii: armatorul R. să plătească o taxă anuală de management către SC S., convenită pentru fiecare navă la suma de 36.000 dolari S.U.A., iar managerul S. urma să asigure armatorul de încasarea unui profit lunar minim garantat pentru fiecare navă de 30.000 dolari S.U.A.
Conform acestei situaţii, prin protocoalele de livrare la contractul de B/B, încheiate pentru cele 3 nave la data de 28 august 1994, s-a convenit între R. şi S.I.E. SRL ca, pentru toate cele 3 nave, cheltuielile deja suportate de S. în contul echipajului şi navei să rămână în sarcina S. fără drept de regres împotriva R., iar S. să renunţe definitiv la pretenţiile de plată a taxei de management.
În conformitate cu calculele efectuate de experţii C.Ş., M.A., R.I. şi T.G., care au întocmit raportul de expertiză tehnică contabilă judiciară dispus de instanţa de fond cu ocazia primei judecăţi, balanţa de plăţi la data semnării contractului de B/B - 28 august 1994 era următoarea:
SC S.M. SA datora către R. 23.500 dolari S.U.A. reprezentând profitul minim garantat pentru nava A. în perioada 5 august - 28 august 1994;
- sumele de 27.000 dolari S.U.A. pentru nava D. 1 şi 44.500 dolari S.U.A. pentru D. 2, datorate de S. ca profit minim garantat, urmau a fi deduse din contravaloarea reparaţiilor navelor.
Aceeaşi expertiză a stabilit pe baza documentelor existente la R. că plăţile făcute în avans de către S. s-au compensat cu chiria datorată de această societate către C.M. R. şi aceste compensări au fost justificate.
Astfel, până la data de 5 ianuarie 1995 când inculpatul D.P. a predat funcţia, SC S. SRL Bucureşti a efectuat către terţi pentru stingerea datoriilor R. următoarele plăţi:
- la 31 ianuarie 1994, suma de 57.000 dolari S.U.A. avans cheltuieli portuare către agentul S. Siria;
- la 31 ianuarie 1994 - suma de 16.015 dolari S.U.A. avans cheltuieli portuare către S. - Siria;
- la 24 februarie 94 garanţii pentru descărcare marfă Siria în sumă de 95.900 dolari S.U.A.;
- la 30 martie 1994 contravaloare vopsele către I.P. L. pentru D. 1 Grecia în sumă de 46.512 dolari S.U.A.
În total, SC S. SRL Bucureşti a efectuat, până la data de 5 ianuarie 1995, plăţi în numele C.M. R. în valoare de 215.427 dolari S.U.A., iar obligaţiile SC S. SA către C.M. R. pentru perioada 28 august 94 - 5 ianuarie 95, conform prevederilor contractelor de B/B, era în valoare de 121.320 dolari S.U.A., prin urmare S. plătise în avans către R. suma de 94.107 dolari S.U.A.
Rezultă astfel că susţinerea din rechizitoriu în sensul că inculpatul D.P., abuzând de funcţia sa, a cauzat un prejudiciu C.M. R. ce depăşeşte cu mult suma de 50 milioane lei nu-şi găseşte corespondent în actele dosarului aşa cum relevă expertiza efectuată în cauză.
La data când inculpatul D.P. a predat funcţia, SC S.M. nu era debitoare la C.M. R. ci, faţă de suma datorată cu titlu de chirie, plătise în plus suma de 94.107 dolari S.U.A.
S-a reţinut în rechizitoriu că inculpatul D.P. se face răspunzător de predarea abuzivă a celor 3 nave, cu contracte de B/B, fără a încasa sumele cu titlu de garanţie (suma de 400.000 dolari S.U.A.) pentru fiecare navă, contractele încheindu-se cu SC S.M. SA Bucureşti, societate înfiinţată doar cu o lună înaintea semnării contractelor, însă transformarea contractelor de management în contracte B/B, care au fost încheiate cu SC S.M., nu a fost decisă de inculpat, ci de A.G.A. în şedinţa din data de 10 ianuarie 1994, când s-a decis aprobarea încetării contractelor de management şi transformarea lor în contracte de B/B.
Toate aprobările şi condiţiile de transformare a contractelor de management în contracte de B/B au fost stabilite în şedinţele comitetului director din 5.01, 19.01, 15.03, 24.06, 17.08, 26.08, 27 august l994, conform proceselor verbale aflate la dosarul cauzei, aceleaşi aspecte fiind discutate şi în şedinţele Consiliului de Administraţie.
S-a mai reţinut că în rechizitoriu s-a făcut referire la forma standard a contractelor bare-board, forma standard tip „B.", numărul de cod „B. 89", formă standard care prevede în partea a doua la clauza nr. 22 depunerea de către navlositor a unei garanţii bancare sau a unei alte garanţii acoperitoare la locul şi în căsuţa nr. 25, partea I a contractului cadru şi că această clauză a fost exclusă de către inculpatul D.P. din contract în mod abuziv, deşi asemenea clauză trebuia prevăzută obligatoriu, toate acestea fără a se avea în vedere împrejurările în care s-au încheiat contractele de B/B pentru cele 3 nave.
Astfel, la data încheierii contractelor de B/B, navele se găseau în reparaţii, iar SC S. făcuse plăţi în avans către R. care depăşeau chiria datorată de această societate către C.M. R.; în această situaţie, se poate considera, aşa cum stabilesc şi experţii, că această clauză a garanţiei bancare a fost îndeplinită prin acceptarea de către părţi a plăţii în avans a costului reparaţiilor de către S. SA.
De altfel şi expertiza efectuată în cursul urmăririi penale (expert M.C.) precizează că forma standard „B. 89", ca de altfel orice altă formă de contract standard emisă de către „B.", este cu titlu de recomandare, nefiind obligatoriu ca părţile să agreeze în totalitate aceste clauze standard, ci acestea pot conveni asupra completării cu clauze adiţionale şi a includerii unora din cele care sunt prevăzute în pro forma de contract standard.
În cazul celor 3 contracte bare-boat, includerea clauzei de garanţie bancară a fost înlocuită cu clauza 31 adiţională, privind plata în avans de către navlositor a sumelor menţionate pentru executarea reparaţiilor. înscrierea acestei clauze 31 adiţionale în contract a fost motivul principal pentru care s-a renunţat de către ambele părţi la clauza 22. Prin urmare, nu se putea solicita „S." şi plata cheltuielilor de reparaţii în avans dar şi garanţii în numerar, conform clauzei nr. 22 din forma standard şi, cu toate că era preferabilă aplicarea în aceste contracte a clauzei standard, „R." nu era în măsură să predea navele în starea tehnică corespunzătoare, acestea aflându-se în reparaţii, iar contravaloarea reparaţiilor fusese achitată de „S.".
În legătură cu reţinerea în rechizitoriu a nerespectării de către inculpatul D.P. a notei nr. 16539 din 10 august 1994 a Serviciului comercial din cadrul C.M. R., privind unele observaţii critice asupra clauzelor contractelor B/B, notă care a fost discutată în Consiliul de Administraţie al companiei, s-a apreciat că această notă nu face referire la toate contractele de B/B, ci face unele observaţii în privinţa contractului de B/B pentru nava „A.". În acest contract însă se regăsesc sugestiile formulate de acest serviciu privind clauza de relivrare a navei, clauza privind ipoteca şi clauza privind defectele latente. Clauza garanţiei bancare, solicitată a fi inclusă prin această notă a Serviciului Comercial, a fost înlocuită cu o altă clauză impusă de situaţia specială în care se găseau navele şi plăţile efectuate de părţi.
De altfel, inculpatul nu a recunoscut în nici una din declaraţii că a acţionat abuziv, aşa cum se reţine în actul de inculpare, în declaraţiile acestuia date în cursul procesului penal considerându-se nevinovat. A făcut însă referire la presiunile exercitate de secretarul de stat din Ministerul Transporturilor, Ş.M., pentru încheierea contractelor de management cu SC S.I.E. SRL şi ulterior a celor de B/B cu SC S.M. SRL, persoană care a prezentat societatea respectivă ca pe un partener serios, cu putere financiară. În acelaşi sens sunt şi declaraţiile martorului M.V., fost director general al C.M. R. în perioada anterioară şi care, datorită presiunilor exercitate de Ş.M., a demisionat. Acest martor a relatat că, în anul 1993, când a fost numit director al C.M. R., societatea a primit promisiuni pentru fonduri în valoare de 5 milioane dolari S.U.A., sumă care nu s-a primit niciodată şi nu existau astfel mijloace materiale necesare pentru exploatarea navelor, motiv pentru care s-a recurs la vânzarea unora dintre acestea la licitaţie şi încheierea unor contracte cu parteneri români şi străini pentru exploatarea celor rămase. Referitor la contractele de B/B, martorul a mai arătat că, după ce au fost discutate cu partenerii străini, nu au fost agreate de aceştia datorită clauzelor iar pentru „S." era stipulată expres în agreement obligaţia de plată a sumei de 200.000 dolari S.U.A. pentru nava „A." şi o altă sumă, cel puţin echivalentă, pentru nava „D. 1", obligaţii care nu au fost îndeplinite şi ori de câte ori a încercat să-l determine pe B.M., reprezentant al SC S. Bucureşti, să-şi achite obligaţiile, secretarul de stat l-a oprit, spunând că această persoană este serioasă. În final, martorul a demisionat iar în acest context, inculpatul D.P. nu a obţinut pentru nave sumele stipulate ca şi garanţii însă a obţinut achitarea din partea „S." a contravalorii reparaţiilor unor nave şi a altor cheltuieli cum au fost cele avansate cu titlu de cheltuieli portuare către „S." Siria.
Prin urmare, nu se poate vorbi de un comportament abuziv al inculpatului D.P., ci de încercarea acestuia de redresare a situaţiei economice a companiei. De altfel, aşa cum a reţinut şi expertiza, pe baza documentelor existente la sediul C.M. R., inculpatul D.P., pe tot parcursul deţinerii funcţiei, a formulat demersuri pentru încasarea chiriei, a verificat stadiul executării contractelor B/B şi a solicitat compartimentelor funcţionale să întocmească informaţii în acest sens.
Sub un alt aspect, s-a menţionat în rechizitoriu că, în conformitate cu contractele de B/B încheiate pentru cele 3 nave şi în care a fost introdusă clauza de reparaţii în sarcina navlositorului, cu deducerea în proporţie de 85 % din chiria datorată, în derularea acestor contracte a existat un moment în care suma datorată de SC S. M. SA, cu titlu de chirie, se compensa cu suma reprezentând contravaloarea reparaţiilor ce ar fi trebuit a fi achitate de navlositor, acest moment fiind luna septembrie 1995, astfel că, după această dată nu se mai justifică în nici un fel menţinerea în derulare a contractelor şi, în special, plata datorată navlositorului. Instanţa de fond, pe baza probelor administrate în cauză a reţinut că, până la acest moment, care cuprinde perioada cât inculpatul D.P. a funcţionat ca director general, dar şi o parte din perioada în care activitatea C.M. R. a fost condusă de inculpatul G.G. în calitate de manager (primul predând funcţia la data de 5 ianuarie 1995 când a fost înlocuit de inculpatul G.G. care a câştigat concursul de manager general), deci până în septembrie 1995, C.M. R. nu a înregistrat pierderi în contractele încheiate cu S. Rezultă astfel că inculpatul D.P. nu şi-a încălcat atribuţiile de serviciu, ca director general al C.M. R. SA Constanţa şi nu a provocat pagube acestei societăţi pe perioada cât a îndeplinit această funcţie. Ca atare, nefiind îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de „abuz în serviciu", prevăzută de art. 2481 C. pen., pentru care a fost trimis în judecată, se impunând achitarea sa în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Şi în ceea ce priveşte pe inculpatul G.G., instanţa de fond a reţinut că acesta trebuie achitat în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2481 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), deoarece din probele administrate în cauză nu s-a dovedit că acesta a menţinut abuziv contractele de B/B cu SC S.M. SA Bucureşti, că a îndatorat R. faţă de terţi pentru datorii ale navlositorului şi că a plătit nejustificat obligaţii ale navlositorului.
Astfel, expertiza efectuată de experţii C.Ş., M.A., R.I. şi T.G. a menţionat că acţiunea de reziliere a unui contract nu poate fi judecată în mod izolat, ci în contextul întregii activităţi a R. Astfel, dacă prin rezilierea unilaterală a unui contract se apreciază că ar exista pagube mai mari decât cele datorate menţinerii în derulare a contractului, Decizia comercială corectă ar fi menţinerea contractului şi căutarea unor soluţii de diminuare a pagubelor de comun acord cu navlositorul.
Analizând dintre documentele C.M.R., bilanţul pe anul 1995, la Contul de Profit şi Pierdere, expertiza a constatat că pe anul 1995 s-a obţinut un profit de 4.097.181.000 lei, iar pe anul 1996 s-a obţinut un profit de 13.573.205.000 lei. Astfel, rezultatele financiare ale R., în perioada 1995 – 1996, arată că deciziile luate în acea perioadă au fost corecte iar A.G.A. şi F.P.S. au aprobat aceste rezultate, prelungind anual contractul de management al inculpatului G.G. Dacă s-ar fi retras în această perioadă navele din contractele de B/B, toate consecinţele negative ar fi revenit R. prin preluarea datoriilor navelor, diminuând sensibil profitul obţinut. Această concluzie a experţilor este fundamentată chiar pe practica în domeniu a R. Astfel, la începutul anului 1995, R. a reziliat contractele cu firmele M. şi S.W., consecinţele asupra R. fiind grave, în sensul că aceasta a fost obligată la plata unor sume ce au depăşit cu mult chiria neîncasată şi contravaloarea navelor. Aceeaşi situaţie în cazul firmei A., când s-au retras navele pentru că R. pretindea o chirie de 900.000 dolari S.U.A., iar navlositorul recunoştea doar 400.000 dolari S.U.A., iar instanţa, dând câştig de cauză navlositorului, R. a fost obligată la plata unei despăgubiri în valoare de 1.800.000 dolari S.U.A. Deciziile de retragere a navelor din contractele de B/B s-au reflectat şi în bilanţul contabil pe anul 1997, prin înregistrarea unor cheltuieli excesive, prin preluarea datoriilor navelor aflate în contract de B/B către terţi, ceea ce a avut ca efect pierderi financiare pe anul 1997 în sumă de 68.638.056.000 lei.
Rezultă, astfel, că asemenea decizii sunt la latitudinea managerului care, în momentul retragerii navei din contract, trebuie să aibă în vedere ca o asemenea acţiune să se facă cu costuri minime pentru companie, în raport de întreaga activitate a acesteia şi nu numai în raport de nava în discuţie.
De altfel, din examinarea proceselor verbale ale A.G.A., cu participarea reprezentanţilor autorizaţi ai F.P.S., nu rezultă că aceştia au semnalat existenţa unor încălcări ale contractului de manager încheiat cu inculpatul G.G., în conformitate cu Legea nr. 66/1993 activitatea managerială a inculpatului fiind aprobată în şedinţele A.G.A. atât pentru anul 1995 cât şi pentru anul 1996.
Inculpatul, în calitatea sa de manager general, ar fi putut uza de clauza nr. 31 din contract, respectiv neplata chiriei în 7 zile, care permitea rezilierea unilaterală a contractelor, dar acesta a apreciat că este mai mult mai favorabil pentru companie încasarea chiriei decât riscul arestării navelor şi obligarea companiei la plăţi ale căror sume nu le putea estima şi plăti. Aceasta a fost şi raţiunea pentru care a decis achitarea de sume de bani ca 2.501.901 dolari S.U.A. şi 436.646.244 lei cu titlu de diurnă, salarii pentru echipajele celor 3 nave şi cheltuieli cu procese în diferite ţări, cheltuieli portuare, materiale, aprovizionare navă, etc., pentru că neplata acestor datorii ar fi însemnat pierderea navelor respective şi blocarea altor nave ale companiei; în acelaşi timp însă, pentru recuperarea sumelor reprezentând chirie, a dispus acţionarea în judecată a SC S.M. SA.
În ceea ce priveşte creditul acordat de B., în sumă totală de 1.671.528,57 dolari S.U.A. şi garantat de C.M. R. prin gaj fără deposedare asupra navei E. (D. 1), acesta s-a derulat în conformitate cu clauzele Convenţiei de Credit nr. 1074 din 6 februarie 1996 şi a addendum-urilor încheiate ulterior la datele de 16 iulie 1996, 7 august 1996 şi 4 septembrie 1996.
Expertiza a reţinut că acest credit a fost utilizat pentru acoperirea cheltuielilor de exploatare a navelor din contractele de B/B încheiate cu SC S.M. şi, contrar susţinerii din rechizitoriu, în sensul că inculpatul a angajat răspunderea C.M. R., în acest contract, fără aprobarea A.G.A., s-a stabilit, pe baza procesului verbal încheiat în şedinţa A.G.A. din data de 27 iulie 1996, că acest organism a decis implicarea R. în contractul de credit, fiind aprobate atât modul de utilizare a creditului cât şi gajul asupra navei E. (D. 1).
De altfel, aşa cum reţine şi rechizitoriul, iniţial, contractul de credit a fost încheiat între B., sucursala Constanţa şi S.M. Bucureşti, întrucât R. nu putea primi un credit ca titular, deoarece mai primise un credit în anul 1994, care nu fusese rambursat, astfel că s-a decis obţinerea unui credit prin intermediul S. În acest sens, iniţial, s-a încheiat o convenţie între R. şi S.M. la data de 24 iulie 1996, care a fost avizată şi de oficiul juridic, în care s-au stabilit condiţiile de obţinere a creditului şi modul de utilizare a acestuia. Ulterior, în şedinţa A.G.A. din 27 iulie 1996, s-a aprobat implicarea R. în contractul de credit cu condiţia ca sumele respective să fie utilizate pentru achitarea datoriilor navelor R., în acest sens fiind şi declaraţiile martorului T.L., reprezentant F.P.S. în A.G.A. la acea dată.
Referitor la acuzaţia adusă inculpatului G.G. în sensul că a semnat contractele de reparaţii pentru două nave în calitate de armator, instanţa de fond a reţinut că acest fapt nu putea atrage răspunderea R. în calitate de codebitor alături de S.M., aşa cum se reţine în rechizitoriu, deoarece contractele de reparaţii au fost încheiate între Ş. Mangalia şi S.M. SA. Ş. Mangalia a condiţionat însă începerea reparaţiilor de acordul armatorului, în raport de particularităţile relaţiilor contractuale dintre R. şi S., mai întâi fiind încheiate contracte de management privind navele respective, transformate mai apoi în contracte de B/B.
În ceea ce priveşte plata sumei de 22020 mărci germane de către S. către R., s-a apreciat că această operaţiune nu reprezintă o decizie abuzivă a inculpatului G.G., întrucât nu a prejudiciat R. ci, dimpotrivă, a permis companiei să recupereze o sumă de bani ce o datora N.P. către R. şi pe care N.P. nu o vira în contul R. pe motiv că reglementările din Grecia nu permiteau transformarea drahmei în valuta liber convertibilă pentru a face transferul.
În consecinţă, nu se poate reţine în sarcina acestui inculpat că a încălcat cu ştiinţă atribuţiile de serviciu, nefiind îndeplinită în cazul de faţă cerinţa esenţială pentru infracţiunea de „abuz de serviciu contra intereselor publice" care presupune ca funcţionarul, cu ştiinţă, să nu îndeplinească un act ori să-l îndeplinească în mod defectuos; or inculpatul, în calitatea sa de manager general, a încercat să rezolve problemele companiei şi a luat măsurile care, la data respectivă, implicau riscurile financiare cele mai mici.
Prin actul de inculpare, inculpatul D.T.V. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de „abuz în serviciu" prevăzută de art. 2481 C. pen. şi „evaziune fiscală" în forma participaţiei improprii prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.
Referitor la infracţiunea de „abuz în serviciu" prevăzută de art. 2481 C. pen., în rechizitoriul s-a menţionat că inculpatul D.T.V., cu ştiinţă, a negociat şi a acceptat cu titlu de garanţie 6 C.E.C.-uri ce nu aveau această valoare juridică, prejudiciind Ş. Mangalia cu o sumă ce depăşeşte 50 milioane lei.
Instanţa a reţinut, că la data de 6 martie 1995, cu ocazia terminării reparaţiilor la nava M. (ex. A.), s-a semnat un addendum la contractele de reparaţii nr. 4011 şi 4002, prin care se reeşalona data plăţilor în scopul achitării reparaţiilor la navele E. (ex. D. 1) şi M. (ex. A.). Pentru garantarea sumelor reeşalonate, inculpatul C.N. a predat Ş. un număr de 6 C.E.C.-uri emise de N.W.B. P.L.C., completate şi semnate de N.E., în valoare de 517.337 dolari S.U.A. sau echivalentul a 410.078 lire sterline. Două dintre acestea, nr. 53 din 10 martie 1995 şi 54/17.1995, au fost returnate către S.M. SA, sumele înscrise pe ele fiind încasate de Ş. Mangalia conform addendum-ului prin ordin de plată emis de S.M. SA, dar S. SA nu a respectat data plăţilor eşalonate, iar Ş. a înaintat pentru decontare şi celelalte C.E.C.-uri depuse ca garanţie la 10 martie 1995 la B.C.R. Mangalia. Banca externă emitentă a refuzat însă plata C.E.C.-urilor, din ordinul ordonatorului N.E., conform răspunsului dat de firma de avocatură S.R.T. angajată de Ş., deoarece nu s-au respectat clauzele pentru care au fost emise C.E.C.-urile şi nu pentru că nu a existat provizionul necesar.
În continuare, Ş. a formulat acţiune de recuperare a datoriei la Curtea de Justiţie de la Londra, la data de 27 noiembrie 1995 şi, totodată, a acţionat în judecată R. şi SC S.M. pentru plata contravalorii reparaţiilor executate la cele 2 nave, prin sentinţele nr. 1449/95 şi 5412/95 Tribunalul Constanţa dând câştig de cauză Ş. Mangalia.
Ca atare, nu se poate reţine în sarcina acestui inculpat săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, atâta timp cât acesta a fost preocupat de recuperarea datoriilor S.M. SA, a uzat de căile legale de acţionare în justiţie a SC S. şi obţinerea unor hotărâri judecătoreşti favorabile, dând totodată dispoziţii de oprire a navelor de a părăsi ţara, acţiuni care nu se pot circumscrie îndeplinirii defectuoase sau neîndeplinirii unui act, aşa cum cere textul de lege.
În legătură cu fapta ce i se impută aceluiaşi inculpat, în sensul că a negociat şi acceptat aceste C.E.C.-uri ca şi garanţii suplimentare pentru lucrările de reparaţii, fără o verificare prealabilă, s-a reţinut că această verificare a fost realizată de B.C.R. Mangalia şi B.C.R. Bucureşti, constatându-se că C.E.C.-urile sunt valabile, împrejurare în care nu i se mai poate cere inculpatului efectuarea altor verificări, în afara sferei bancare, astfel că acesta nu poate fi condamnat pentru săvârşirea respectivei infracţiuni, în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Şi în ceea ce priveşte infracţiunea de „evaziune fiscală" reţinută în sarcina inculpatului sub forma participatei improprii, s-a apreciat că se impune achitarea acestui inculpat, în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât calcularea T.V.A. şi întocmirea actelor de plată a acestei taxe nu era în sarcina inculpatului, iar din probele administrate nu se poate reţine că acesta a dat dispoziţii în sensul necalculării acestei taxe.
Astfel, pentru nava D. 1 (ex. E.), la data de 18 ianuarie 1994, s-a încheiat contractul de management între C.M. R. şi S.I.E. SRL care s-a derulat până la 28 august 1994 când R. a închiriat nava prin contract de B/B cu S.M. SA, aceasta din urmă înmatriculată la registrul comerţului sub nr. J40/5789 din 21 iunie 91, cu sediul în Bucureşti, asociatul unic al acesteia la data înmatriculării fiind B.M.
Expertiza C.Ş., M.A., R.I. şi T.G. a constatat că, în prealabil, C.M.R. a întocmit o listă cu lucrări necesare la nava D. 1, adresată Ş. Mangalia, în baza căreia şantierul a întocmit devizul estimativ de lucrări nr. 1111/25031994. Acest deviz este redactat în limba română, evaluat pentru fiecare categorie de lucrări în dolari, cu menţiunea la sfârşit că plata se va face în lei la cursul leu/dolar din ziua achitării facturii, procedeu uzitat în mod curent la Ş. Mangalia. În adresele nr. 1321 din 3 martie 1995 şi 1135 din 25 februarie 1995, pe care Ş. Mangalia Ie-a întocmit către Căpitănia Portului, s-a precizat că limba în care s-au redactat contractele este română şi engleză.
Rezultă astfel, fără dubii, că partenerii Ş. erau persoane juridice române, că prestaţia se efectua pentru beneficiar român iar redactarea contractelor în limba engleză a avut în vedere pe asociatul S., care era cetăţean străin. De altfel, din lecturarea contractului de reparaţii pentru nava D. 1, rezultă foarte clar că părţile contractante sunt persoane juridice române şi anume S. SRL Bucureşti, care în calitate de administrator, acţionează în numele armatorului, care este C.M.R.
S-a precizat, de asemenea, că plata va fi făcută în dolari S.U.A. şi va fi depusă în contul Ş., nefăcându-se nici o referire la existenţa vreunui partener extern pentru care se face reparaţia şi care ar fi fost de natură să creeze confuzii din partea Biroului de preţuri şi devize de lucrări. Motivul evaluării în dolari a contravalorii facturilor, cu transformarea valorii în lei la cursul dolarului, a fost acela de a proteja prestaţia Ş. faţă de efectele inflaţiei, procedeul fiind utilizat şi la alte nave româneşti reparate de acest şantier.
Dispoziţia de lansare în reparaţii pentru nava D. 1 este întocmită, din partea Biroului de devize de lucrări şi preţuri, de tehnicianul A.C., aprobată de directorul comercial M.M. şi înscrisă în registrul de comenzi.
Devizul de lucrări pentru nava D. 1 este redactat în limba română de către Ş. Mangalia, dar evaluat în dolari şi este întocmit de tehnicianul principal C.C., semnat de directorul economic D.l., şef A.P.T.R.N. - ing. V.F. şi contrasemnat de directorul general D.T. Devizul a fost negociat şi reformulat cu partenerul de contract ca fiind R., dar semnat de S. SRL prin B.M. la 9 mai 1994 şi întocmit în limba română de către martorul A.C. la Biroul devize de lucrări şi preţuri. Expertiza a constatat că evaluarea categoriilor de lucrări la nava D. 1 s-a făcut în baza a 8 înscrisuri denumite „I." care, în fapt, sunt documente care creează obligaţia de plată şi care stau la baza calculării valorii reale când s-a întocmit factura către beneficiarul S. Aceste documente nu întrunesc condiţia de factură externă pentru a fi asimilată acesteia.
Tot aceeaşi expertiză a constatat că, la întocmirea facturii, deşi la rubrica „cumpărător" este menţionat S.S. Bucureşti, cunoscută din documentele anterioare ca persoană juridică română, a fost omisă calcularea T.V.A. aferentă contravalorii reparaţiilor. Această omisiune nu a fost sesizată de cele 3 persoane care au întocmit, semnat şi vizat factura şi nici ulterior de serviciul financiar contabil, când această factură a fost înregistrată. Conform circuitului documentelor contabile această factură nu mai intra în atenţia inculpatului.
Expertiza concluzionează că nu rezultă din nici un document aflat la Ş. Mangalia sau la dosarul instanţei că persoanele care au întocmit, vizat şi contabilizat factura menţionată, ar fi fost îndreptăţite să considere că reparaţia s-a efectuat pentru un beneficiar extern, întrucât, dacă ar fi fost un beneficiar extern, ar fi trebuit să se întocmească o factură externă la care să se anexeze declaraţia vamală de export (D.V.E.) şi declaraţia de încasare valutară (D.I.V.), precum şi alte dovezi care să ateste că beneficiarul din contract este o persoană juridică externă, acte care nu s-au întocmit în cauză.
Aceleaşi considerente sunt valabile şi pentru omisiunea calculării T.V.A. la nava A., reieşind din probe că, din eroare, persoanele din compartimentul devize de lucrări, facturi şi financiar-contabil nu au calculat T.V.A.-ul la facturile emise pentru cele 2 nave.
Prin urmare, în raport de obligaţiile inculpatului D.T., în calitatea sa de manager, ce răspunde pentru daunele cauzate societăţii prin utilizare abuzivă sau neglijenţă a fondurilor societăţii sau în interes contrar societăţii ori prin nerespectarea prevederilor contractului de management sau a hotărârilor adoptate de A.G.A., inculpatul nu avea în atribuţiile sale întocmirea facturilor pentru reparaţii, calcularea T.V.A. şi virarea sa la buget şi nici nu s-a dovedit că a dat dispoziţii persoanelor care aveau asemenea atribuţii să nu calculeze şi să vireze la bugetul statului T.V.A.-ul aferent pentru cele 2 nave.
Astfel, audiată ca martoră, V.M. a precizat că a aflat de la P.T. şi C.A. că nava E. (ex. D. 1) este sub pavilion străin şi cota T.V.A. este zero, P.T. nu a primit nici o dispoziţie de a considera nava E. şi nava A. ca străine, ci a dedus acest lucru fiindcă a primit invoice-urile de la Biroul Marketing care se ocupa cu navele străine.
C.A. a relatat că a aflat de la C.A. că nava E. este străină, iar din discuţia sa cu D.T., inculpatul i-ar fi spus că se încasează dolari S.U.A. pentru reparaţii, martorul ajungând la concluzia că nava este străină.
A altă concluzie care se impune este aceea că, deşi Ş. a achitat contravaloarea T.V.A. şi majorările aferente la bugetul statului, aceasta nu poate fi considerată un prejudiciu la nivelul acestei societăţi deoarece era obligaţia societăţii de a plăti bugetului de stat această taxă conform legislaţiei în vigoare la acea dată, iar majorările de întârziere achitate s-au justificat prin faptul că sumele respective au fost la dispoziţia acestei societăţi până la data virării la bugetul de stat.
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul C.N., acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea mai multor infracţiuni şi anume:
- infracţiunea prevăzută de art. 206 din Legea nr. 31/1990 constând în aceea că a ocupat funcţia de administrator al unei societăţi comerciale româneşti, deşi fusese condamnat penal pentru fapte ce-l făceau nedemn de această calitate;
- infracţiunea prevăzută de art. 291 C. pen. şi art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., aflate în concurs real, constând în aceea că a prezentat un bilanţ contabil fals al SC S.M. SA Bucureşti la B., sucursala Constanţa în calitate de administrator, obţinând în baza acestuia mai multe credite în dolari;
- infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), deoarece a indus în eroare în mod repetat B., sucursala Constanţa prin folosirea unor mijloace frauduloase cu prilejul încheierii convenţiei de credit;
- infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., constând în aceea că l-a ajutat pe inculpatul D.T.V. la determinarea cu intenţie a unor funcţionari de la Ş. Mangalia care, fără vinovăţie, nu au încasat T.V.A.-ul datorat statului;
- infracţiunea prevăzută de art. 282 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 282 alin. (2) cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), aflate în concurs real, deoarece a falsificat 6 bilete la ordin emise de o instituţie bancară prin semnarea lor într-o calitate pe care nu o avea legal (administrator sau director general) şi de a le pune apoi în circulaţie.
Referitor la infracţiunea prevăzută de art. 206 din Legea nr. 31/1990 republicată, instanţa de fond a apreciat că se impune încetarea procesului penal în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale în conformitate cu dispoziţiile art. 122 raportat la art. 124 C. pen., aceeaşi fiind situaţia şi în ceea ce priveşte infracţiunile prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. şi art. 291 C. pen.
În ceea ce priveşte infracţiunile prevăzută de art. 26 raportat la art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea, art. 31 C. pen., art. 282 alin. (1) cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 282 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), reţinute, de asemenea, în sarcina acestui inculpat, instanţa a apreciat că se impune achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale acestor infracţiuni.
Astfel, în ceea ce priveşte infracţiunea de „complicitate la evaziune fiscală", actul de inculpare nu a menţionat modalitatea concretă în care inculpatul C.N. l-a ajutat pe inculpatul D.T. să determine funcţionarii să nu calculeze şi să nu factureze sumele datorate statului cu titlu de T.V.A. la lucrările de reparaţii, iar din probele administrate în cauză, declaraţii de martori şi raportul de expertiză analizat anterior, nu a rezultat că inculpatul D.T.V. ar fi determinat persoanele care aveau asemenea atribuţii de serviciu să nu calculeze această taxă şi nici ajutorul dat de inculpatul N.C. în acest sens.
Dimpotrivă, persoanele respective audiate ca martori au precizat că emiterea invoice-urilor pentru calcularea reparaţiilor a condus la crearea de confuzii privind naţionalitatea navelor, dar nu datorită faptelor inculpatului D.T.V. şi cu atât mai puţin ale inculpatului N.C., ci a unei practici curente a Ş. şi care avea drept scop protejarea prestaţiei şantierului faţă de devalorizarea constantă a leului în acea perioadă.
Cu privire la săvârşirea infracţiunilor prevăzută de art. 282 alin. (1) C. pen. şi art. 282 alin. (2) C. pen., ambele în formă continuată, constând în aceea că a semnat 6 bilete la ordin într-o calitate pe care nu putea să o deţină în mod legal, fie administrator, fie director general al SC S. deoarece fusese condamnat penal în Grecia pentru o infracţiune de înşelăciune prin sentinţa penală nr. 56981 din 5 octombrie 1994 a Tribunalului din Atena la pedeapsa de un an şi 4 luni închisoare, s-a apreciat, de asemenea, că inculpatul N.C. nu poate fi condamnat conform art. 10 lit. d) C. proc. pen. Aceasta întrucât, deşi din adresa O.I.P.C. rezultă că inculpatul N.C. a suferit mai multe condamnări pentru săvârşirea de infracţiuni privind societăţile comerciale, în ceea ce priveşte această hotărâre, în legătură cu care s-a reţinut starea de recidivă prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen., instanţa nu deţine date certe. Astfel, în timp ce adresa Interpol precizează ca dată a pronunţării acestei hotărâri, 5 octombrie 1994, în adresa comunicată instanţei cu ocazia rejudecării de către Procuratura de pe lângă Curtea de Apel Atena figurează ca dată a pronunţării 28 iunie 1993. Se menţionează totodată că sentinţa a fost pronunţată de Judecătoria Atena, că pedeapsa închisorii de 16 luni a fost transformată în amendă, iar datele prezentate sunt conforme cu cele aflate în R.C.P. Despre transformarea pedepsei închisorii în amendă face referire şi avocatul l.S. în declaraţia notarială existentă la dosarul cauzei.
Totodată, s-a reţinut că recunoaşterea pe cale incidentală a unei hotărâri străine poate avea loc numai în condiţiile art. 520 C. proc. pen., care nu sunt îndeplinite în cauză, din datele comunicate de autorităţile greceşti prin intermediul Ministerului Justiţiei şi care vin în contradicţie cu datele Interpol nu se poate stabili data pronunţării hotărârii, instanţa competentă, nu există certificarea autorităţii competente şi nici precizări în legătură cu rămânerea definitivă a hotărârii. Aceste aspecte trebuiau clarificate din cursul urmăririi penale, în lipsa clarificării lor, menţiunea din actul de inculpare în sensul că procurorul a realizat recunoaşterea pe cale incidentală a hotărârii străine rămâne pur declarativă fără a putea produce consecinţe juridice, deoarece recunoaşterea hotărârilor străine nu se face ca urmare a unei simple afirmaţii ci în conformitate cu dispoziţiile art. 520 C. proc. pen.
Instanţa a depus diligente în acest sens însă actele comunicate de autorităţile greceşti (cu foarte mare întârziere de altfel) nu au fost lămuritoare, astfel că, în consecinţă, neputând efectua recunoaşterea hotărârii străine în acord cu dispoziţiile legale, aceasta nu poate produce efecte juridice penale privind starea de recidivă prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen., iar inculpatul nu se află în situaţia de incompatibilitate la care se referă Legea nr. 31/1990 şi, ca atare, acesta putea avea calitatea de administrator sau director al S.M. SA şi dreptul de a semna cele 6 bilete la ordin.
Pe de altă parte, instanţa de fond a constatat că inculpatul C.N. trebuie condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de „înşelăciune" prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), deoarece a indus în eroare B. - Sucursala Constanţa prin folosirea de mijloace frauduloase cu prilejul încheierii contractului de credit cât şi pe parcursul executării acestuia.
Astfel, inculpatul C.N. a prezentat cu ocazia încheierii contractului de credit cu B. un bilanţ falsificat, cuprinzând date nereale care nu reflectau situaţia financiară a SC S.M. SA. Din declaraţia martorului B.M., a rezultat că inculpatul N.C. a înfiinţat la Atena un birou al S.M. SA, iar bilanţul pe anul 1995 nu s-a întocmit la timp deoarece nu se justificau sume mari de bani de către filiala din Atena a societăţii. Pentru a prezenta totuşi un bilanţ organelor de control financiar, s-a întocmit un asemenea bilanţ cu datele furnizate de biroul din Atena, bilanţ despre care inculpatul C.N. a afirmat în faţa asociaţilor că este fals. Cu toate acestea, inculpatul a depus acest bilanţ la D.G.F.P. - Municipiul Bucureşti. Totodată, acelaşi bilanţ contabil a fost prezentat şi B. pentru încheierea contractului de creditare, cu două modificări esenţiale în favoarea SC S.M. SA Bucureşti, în sensul că activul declarat în bilanţul depus la B. este în valoare de 3.063.495 mii lei, iar în bilanţul depus la D.G.F.P. Bucureşti este de 4.214.703 mii lei, iar la capitolul pierderi în bilanţul depus la bancă figurează cu o pierdere de o valoare mai mică adică 5.161.091 mii lei faţă de valoarea de 10.351.049 mii lei pierderi în bilanţul depus la D.G.F.P. Bucureşti.
De altfel, inculpatul a recunoscut că cele 2 bilanţuri cuprindeau date nereale dar a motivat că bilanţul prezentat la B. era de fapt un proiect de bilanţ, reprezentanţii băncii cunoscând acest aspect.
Instanţa de fond a înlăturat aceste apărări cu motivaţia că obligaţia inculpatului la obţinerea creditului era să prezinte situaţia financiară reală a societăţii şi, neprocedând astfel, răspunde penal pentru inducerea în eroare a băncii creditoare.
Mijlocul de inducere în eroare a constat în deformarea realităţii financiare a firmei S., care s-a realizat în momentul în care inculpatul a prezentat bilanţul societăţii. Mijlocul de inducere în eroare este fraudulos deoarece a constat într-un act contabil fals, fiind astfel întrunită latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune.
Sub aspectul laturii subiective s-a apreciat că este dovedită intenţia inculpatului de a obţine creditul despre care ştia că nu îl va obţine dacă va prezenta situaţia reală a societăţii şi mai ales împrejurarea că nu era în măsură să prezinte un bilanţ pentru că societatea nu deţine datele complete asupra întregii sale activităţi financiare, inclusiv a filialei din Atena.
Mai mult decât atât, nici pe parcursul derulării contractului inculpatul nu a adus la cunoştinţa B., cu ocazia suplimentării creditului prin cele 4 addendum-uri, despre activitatea desfăşurată de filiala din Atena a societăţii S.M., filială pe care de altfel nu a înregistrat-o la Registrul Comerţului conform Legii nr. 87/1994, fiind întrunite toate elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen., în formă continuată.
Sub aspectul laturii civile s-a considerat că inculpatul N.C. trebuie să suporte, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC A.S. SRL (societate care a fost introdusă în cauză în această calitate conform deciziei Curţii de Apel Constanţa, dar şi în conformitate cu sentinţa civilă nr. 370 din 5 aprilie 97 a Judecătoriei Sector 4 Bucureşti prin care s-a dispus, la solicitarea inculpatului C.N., modificarea formei şi statutului societăţii S.M. SA Bucureşti în SC A.S. SRL, care trebuia să aibă sediul în Constanţa, însă aceasta nu a fost înregistrată nici până în prezent la Registrul Camerei de Comerţ) plata despăgubirilor civile în valoarea creditului acordat, plus dobânzi de 1.671.528 dolari S.U.A. către A.V.A.S. Bucureşti (iniţial A.V.A.B. Bucureşti) care a preluat suma reprezentând acest credit neperformant de la B. şi care s-a subrogat cu drepturile şi obligaţiile procesuale cedentului şi a dobândit calitatea de parte civilă pe care B. o avea în momentul cesiunii.
În cursul urmăririi penale, SC B. SA filiala Constanţa s-a constituit parte civilă cu suma de 1.671.528 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea creditului acordat, din care 291.655 dolari S.U.A. rate credit curent, 1.208.585 dolari S.U.A. rate credit restant precum şi 175.287 dolari S.U.A. dobânzi restante.
În cursul judecării cauzei, B. şi-a majorat pretenţiile la suma de 2.825.298,51 dolari S.U.A. (44.374.138.468,10 lei) fără a preciza ce reprezintă această sumă, neputând atrage răspunderea civilă a inculpatului şi pentru aceasta.
În cauză, a figurat în calitate de parte responsabilă civilmente şi C.M. N. SA Constanţa însă s-a constatat că nu are această calitate în prezenta cauză, nici unul din inculpaţi nefiind în relaţii de prepuşenie cu această societate şi, prin urmare, nu-i poate fi atribuită această calitate.
Expertiza avută în vedere de instanţă a fost cea întocmită de experţii C.Ş., M.A., R.I. şi T.G., deoarece este fundamentată ştiinţific, fiind întocmită de o echipă de experţi tehnici şi contabili iar prin obiectivele formulate şi prin răspunsurile date s-au acoperit toate problemele relevate în dosarul de faţă, concluziile expertizei fiind în acord cu celelalte probe administrate în cauză, inclusiv cu o parte din concluziile celorlalte expertize efectuate.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică reţinută de rechizitoriu, aceea prevăzută de art. 2481 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în raport de data săvârşirii faptelor şi modificările survenite ulterior, dar şi de conţinutul textului de lege, s-a apreciat că art. 2481 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), reprezintă legea mai favorabilă inculpaţilor.
B. Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, inculpatul C.N. şi A.V.A.S.
În susţinerea apelului, procurorul a invocat următoarele motive:
- instanţa de fond nu a soluţionat fondul cauzei, având în vedere faptul că nu a introdus lichidatorul judiciar al SC A.S. SRL, care are şi calitatea de parte responsabilă civilmente, să răspundă împreună cu coinculpatul C.N. pentru prejudiciul creat părţii civile;
- cauza a fost soluţionată în lipsa documentelor care să ateste starea şi cazierul inculpatului C.N.;
- în mod greşit instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesual active a C.N.M. N., care în prezent se află în lichidare, motiv pentru care şi din acest punct de vedere apreciază că se impune desfiinţarea soluţiei instanţei de fond şi trimiterea spre rejudecare;
- inculpatul D.P. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2481 C. pen., având în vedere activitatea pe care a depus-o în calitate de manager al societăţii şi faptul că, în perioada în care a desfăşurat această activitate, a ignorat toate avertismentele făcute de persoane din cadrul societăţii, persoane care au sesizat faptul că inculpatul N.C. nu este o persoană a cărei bonitate să ducă la concluzia că se pot negocia astfel de contracte cu cele 3 nave, D. 1, D. 2 şi A., a încheiat contract iniţial de management cu aceste 3 nave, ulterior aceste contracte s-au transformat în contracte de board-bord, iar datoriile pe care această societate le avea către R. nu au fost restituite;
- inculpatul G.G., în mod repetat, şi-a încălcat atribuţiile pe care urma să le desfăşoare în activitatea managerială, încălcând astfel obligaţiile pe care le avea în buna administrare a societăţii, fapt ce a dus la blocaje financiare. Pe de altă parte, inculpatul se face vinovat şi de faptul că a încheiat cu Ş., convenţii de reparaţii achitate cu C.E.C.-uri care nu au fost onorate de societate;
- inculpatul C.N. este vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), în referire la art. 12 din legea evaziunii fiscale, având în vedere că acesta a încheiat împreună cu inculpatul D.T. contracte de reparaţii pentru navele D. 1 şi D. 2, în limba engleză, creând aparenţa unor contracte externe şi, în această modalitate nu s-a încasat T.V.A.-ul aferent, de către bugetul de stat, ceea ce a creat un prejudiciu acestuia;
- pedeapsa aplicată inculpatului N.C. este mult redusă în raport de consecinţele faptelor sale şi a prejudiciului pe care l-a creat;
8. în mod greşit nu s-a făcut aplicarea art. 65 lit. c) C. pen., având în vedere că acesta a desfăşurat activităţi comerciale;
Apelantul inculpat C.N. a formulat următoarele motive:
1. Referitor la infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 12 din Legea nr. 87/1994, a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale, solicitând aplicarea art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., observându-se că în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 122, 124 şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP); pentru ca instanţa să se edifice asupra acestor aspecte, a făcut un scurt istoric al facturilor emise care au constituit baza aprecierii că nu a fost încasat T.V.A.-ul datorat statului, din contravaloarea reparaţiilor unor nave;
- referitor la infracţiunea de „înşelăciune", sunt incidente art. 122, art. 124 şi art. 13 C. proc. pen., solicitând încetarea procesului penal în conformitate cu art. 11 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., cu motivarea că ceea ce a stat la baza actului de inculpare a fost o convenţie de credit semnată la 06 februarie 1996, pentru care s-a depus un bilanţ contabil, apreciat ca fiind fals, în temeiul căruia s-a acordat creditul iniţial. Or, la momentul septembrie 1996, era în vigoare Codul penal din anul 1973 şi abia în noiembrie 1996 a intervenit Legea nr. 140 de modificare a codului penal şi, implicit, a dispoziţiilor art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP);
- sub aspectul laturii civile, solicită aplicarea dispoziţiilor art. 346 alin. (3) C. proc. pen.
Apelanta parte civilă A.V.A.S. a solicitat obligarea inculpatului C.N. la plata integrală a despăgubirilor civile generate de încheierea frauduloasă a Convenţiei de Credit.
Prin Decizia penală nr. 138/ P din 20 septembrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, s-au admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul constanţa, inculpatul C.N. şi A.V.A.S. Bucureşti, s-a desfiinţat hotărârea atacată numai cu privire la inculpatul C.N. şi rejudecând, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., cu referire la art. 124 - art. 122 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 154 NCP), s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului C.N. pentru infracţiunile prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea, art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi, respectiv, art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 12 Legea nr. 87/1994 cu aplicarea, art. 31 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), constatându-se intervenită prescripţia specială.
S-a majorat cuantumul despăgubirilor civile de la 1.671.528 dolari S.U.A. în sensul obligării inculpatului C.N. în solidar cu partea responsabilă civilmente SC A.S. SRL Bucureşti la plata sumei de 2.825.298,51 dolari S.U.A. către apelanta parte civilă A.V.A.S. Bucureşti (pentru B. filiala Constanţa) şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, în măsura în care nu contravin acestei decizii.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că pe baza probelor administrate şi analizate, instanţa de fond a stabilit în mod corect situaţia de fapt, dând o corectă interpretare probelor sub aspectul existenţei, respectiv inexistenţei vinovăţiei inculpaţilor.
A mai reţinut că inculpaţii D.P., D.T.V. şi G.G. nu pot fi traşi la răspundere penală, în acest sens, pe lângă considerentele primei instanţe, pe care şi Ie-a însuşit şi nu Ie-a mai reiterat, prezentând argumente de genul că acuzarea nu a demonstrat cu probe (expertize, martori sau înscrisuri) că alte forme de parteneriat ar fi fost profitabile sau că inculpaţii ar fi refuzat parteneri cu bonitate în favoarea firmei inculpatului C.N. ori că o altă soluţie comercială (ignorată cu ştiinţă de către cei trei inculpaţi) ar fi fost mai bună; împrejurarea că inculpatul N.C. s-a dovedit a fi neserios, faptul că C.M. R. a înregistrat pierderi prin afacerile încheiate cu acesta, nu conduc automat, în lipsa unor probe vizând reaua-credinţă, la vinovăţia celor trei inculpaţi D.P., D.T.V. si G.G.; în condiţiile în care inculpatul N.C. era cetăţean străin (grec), necunoscând limba română, navele aflate în contractele B/B erau sub pavilion străin, este explicabilă eroarea inculpaţilor, precum şi a celorlalţi angajaţi în a considera societatea S.M. ca persoană juridică străină, neputându-se reţine reaua-credinţă a inculpaţilor sau a altei persoane, mai ales că plata T.V.A. trebuia efectuată de către Şantierul naval.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că, calitatea de manager excede sferei „funcţionarului public", subiect activ al infracţiunii prevăzută de art. 2481 C. pen., cu motivarea că partea civilă C.N.M. R. SA este persoană de drept privat, chiar dacă acţionar majoritar este statul, neîncadrându-se între persoanele juridice prevăzută de art. 145 C. pen. Prin Legea nr. 66/1993, managerul asigură administrarea societăţii în baza contractului de management şi nu este funcţionar public. Conform art. 1 din Legea nr. 66/1993, contractul de management este acordul prin care o persoană juridică ce desfăşoară activitate economică, în calitate de proprietar, încredinţează unui manager organizarea, conducerea şi gestionarea activităţii sale, pe baza unor obiective şi criterii de performanţă cuantificabile, în schimbul unei plăţi.
Că legiuitorul nu a înţeles să includă „managerul" în categoria funcţionarilor publici este şi faptul că, legile ulterioare până în prezent, respectiv Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public, atât în forma iniţială cât şi în cea modificată/republicată, nu are prevederi în acest sens.
Astfel, intimaţii inculpaţi D.P., D.T.V. şi G.G., ne fiind funcţionari publici, fapta fiecăruia în parte nu poate întruni elementele constitutive ale infracţiunii „abuz în serviciu contra intereselor publice" prevăzută de art. 248 - art. 2481 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
S-a mai considerat că apelul declarat de inculpatul C.N. este fondat deoarece s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), prin scurgerea termenului de 7 ani 6 luni calculat conform art. 124 raportat la art. 122 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 154 NCP), de la data comiterii faptei, 6 februarie 1996 când s-a încheiat convenţia de credit (pentru care s-au depus mai multe documente financiare falsificate, atrăgând şi forma continuată prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)) şi pentru cea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicabilă art. 31 C. pen. şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), prin scurgerea aceluiaşi termen calculat conform art. 124 raportat la art. 122 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 154 NCP), de la data comiterii faptei, 2 mai 1994 - 6 martie 1995, când s-au întocmit contractele de reparaţii şi invoice-urile privind contravaloarea reparaţiilor, ceea ce împiedică condamnarea acestuia. Pe cale de consecinţă, critica procurorului referitoare la individualizarea pedepsei este fără obiect.
Sub aspectul laturii civile a reţinut că, stabilindu-se vinovăţia inculpatului N.C. şi raportul de cauzalitate existent între fapta acestuia şi prejudiciul produs B. SA, potrivit art. 998 şi urm. C. civ., inculpatul trebuie să asigure, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC A.S. SRL Bucureşti, repararea integrală a pagubei, respectiv rambursarea creditului, dar şi plata dobânzilor şi penalităţilor aferente pe baza probelor făcute de apelanta parte civila A.V.A.S.; conform art. 363 C. proc. pen., s-a considerat că apelul este în termen deoarece hotărârea nu a fost comunicată părţii deşi a lipsit atât de la dezbateri cât şi de la dezbateri.
Totodată, s-a reţinut că motivele 1, 3 din apelul parchetului nu pot fi luate în considerare deoarece vizează acţiunea civilă care nu poate fi exercită din oficiu conform art. 17 C. proc. pen. şi, ca atare, numai părţile interesate, SC A.S. SRL, C.N.M. N. - ar fi putut invoca eventualele neregularităţi ale modalităţii de citare iar, pe de altă parte, cererea procurorului, care de altfel nici nu indică mijlocul prin care se pot stabili antecedentele penale ale inculpatului C.N., de desfiinţare a sentinţei cu trimitere spre rejudecare nu se încadrează în dispoziţiile art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. şi nu este întemeiată.
C. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate pentru motivele arătate în scris şi prezentate oral, astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii.
Împotriva aceleiaşi decizii au declarat recurs şi inculpatul C.N., precum şi partea responsabilă civilmente SC A.S. SRL Bucureşti, motivele de recurs ale acestora fiind depuse în scris şi prezentate oral cu ocazia dezbaterilor, fiind consemnate detaliat în practicaua prezentei decizii.
Examinând Decizia recurată în raport de criticile formulate, prin prisma cazurilor de casare prevăzută de art. 3859 pct. 3 teza a II-a, 9, 10 şi 18 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:
Sub un prim aspect, susţinerile din motivele de recurs ale parchetului referitoare la nemotivarea deciziei instanţei de apel sunt întemeiate. Astfel, se poate observa că instanţa de apel s-a rezumat la a constata că „instanţa de fond a stabilit în mod corect situaţia de fapt, dând o corectă interpretare probelor sub aspectul existenţei, respectiv inexistenţei vinovăţiei inculpaţilor", ceea ce echivalează cu o nemotivare. În conformitate cu dispoziţiile art. 383 C. proc. pen., Decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la admiterea sau respingerea apelului, iar în caz de admitere, temeiurile care justifică schimbarea sau modificarea soluţiei de fond. Motivarea soluţiei pronunţate constituie o îndatorire care înlătură orice aspect discreţionar în realizarea justiţiei, dând posibilitatea părţilor din proces (şi nu numai) să-şi formeze convingerea cu privire la legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate, iar instanţei de recurs, elementele necesare pentru exercitarea controlului judecătoresc.
În speţă, împrejurarea că, după menţiunea că îşi însuşeşte considerentele instanţei de fond, pe care nu le mai reiterează, instanţa de apel a adăugat trei argumente, de ordin general, fără trimitere la mijloacele de probă (dintre care unul privind lipsa calităţii de subiectiv activ a inculpaţilor D.P., D.T.V. si G.G., ce nu făcuse obiectul dezbaterilor), nu poate duce la o altă concluzie, echivalând cu nearătarea motivelor pe care se întemeiază soluţia de menţinere a achitării inculpaţilor D.P., D.T.V. şi G.G. pentru infracţiunile prevăzută de art. 2481 C. pen. şi, respectiv, de art. 12 din Legea nr. 87/1994 pentru inculpatul G.G.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că unul dintre membrii completului din apel, judecătorul A.I., s-a aflat în situaţia de incompatibilitate prevăzută de art. 47 alin. (2) C. proc. pen., întrucât şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauză. Mai exact, magistratul în cauză a participat la soluţionarea dosarului penal având ca obiect recursul privind pe inculpatul G.G., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 248 şi 2481 C. pen., constând în semnarea de către acesta a addendum - ului 1 şi 2 la Convenţia de credit nr. 1102 din 12 iunie 1996, în calitate de manager la C.M. R. SA, dosar în care s-a pronunţat Decizia penală nr. 1/ PMF din 9 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Constanţa, unde există o motivaţie identică privind lipsa calităţii de subiect activ al infracţiunii de abuz în serviciu. De fapt, în prezenta cauză, judecătorul incompatibil, ce este şi redactorul deciziei, a preluat ad literam, sub acest aspect, motivarea din precedenta decizie. Susţinerile apărării inculpaţilor cum că magistratul respectiv nu este incompatibil deoarece şi-a exprimat părerea într-o altă cauză, soluţionând o problemă de drept, nu pot fi primite, întrucât din soluţia pronunţată în cealaltă cauză, vizând fapte penale asemănătoare săvârşite de unul dintre inculpaţii din prezenta cauză, în acelaşi interval de timp şi în aceeaşi calitate, aceea de manager la C.M. R. SA, derivă şi „soluţia care ar putea fi dată" în prezenta cauză. Acesta a fost probabil şi scopul pentru care apărătorii inculpaţilor au depus la dosarul instanţei de apel Decizia pronunţată anterior privindu-l pe inculpatul G.G., întrucât lipsa calităţii subiectului activ al infracţiunii de abuz în serviciu era suficientă pentru a asigura achitarea inculpaţilor D.P., D.T.V. si G.G. De altfel, examinând Decizia instanţei de apel, se poate observa că motivarea achitării acestor inculpaţi este centrată pe lipsa calităţii de subiect activ în săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, la celelalte elemente constitutive ale infracţiunii făcându-se trimitere la modul arătat mai sus.
Pe de altă parte, motivarea instanţei de apel este extrem de sumară şi în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, pe care o modifică majorând cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat inculpatul C.N., în solidar cu partea responsabilă civilmente, către A.V.A.S., în condiţiile în care face referire doar la repararea integrală a pagubei şi la probele făcute de apelanta parte civilă, fără a arăta care sunt acestea şi de ce conduc la o altă soluţie decât cea la care s-a oprit instanţa de fond, mai ales că diferenţa nu este o sumă tocmai modică, ci circa 1 milion de dolari. în atare condiţii, instanţa de recurs se află în imposibilitate de a examina critica formulată de inculpat referitoare la grava eroare de fapt săvârşită de instanţa de apel cu ocazia rejudecării laturii civile.
Cum admiterea recursurilor în ipotezele la care fac referire cazurile de casare prevăzută de art. 3859 pct. 3, teza a II-a şi 9 C. proc. pen., are drept consecinţă casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cercetarea celorlalte motive de recurs este inutilă, urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, conform art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursurile declarate în cauză, va casa Decizia recurată şi va dispune trimiterea la aceeaşi instanţă, în vederea rejudecării apelurilor, ocazie cu care vor fi avute în vedere şi celelalte critici din motivele de recurs şi se vor administra orice alte probe considerate necesare pentru atingerea scopului procesului penal.
Conform dispoziţiilor. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, inculpatul N.C. şi partea responsabilă civilmente SC A.S. SRL împotriva deciziei penale nr. 138/ P din 20 septembrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, privind pe intimaţii inculpaţi D.P., D.T.V. şi G.G.
Casează, în totalitate, Decizia penală atacată şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeaşi instanţă, respectiv Curtea de Apel Constanta.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul intimat inculpat N.C. şi pentru intimaţii inculpaţi D.P., D.T.V. şi G.G., în sumă de câte 50 lei, pentru studiul dosarului cauzei, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1284/2008. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1310/2008. Penal. Omisiunea sesizării... → |
|---|
