ICCJ. Decizia nr. 1621/2008. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1621/2008
Dosar nr. 2324/54/2007
Şedinţa publică din 9 mai 2008
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sesizarea înregistrată la 16 februarie 2007, adresată Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Gorj, U.L., mama minorului U.C.A., a reclamat comportamentul abuziv al lucrătorului de poliţie P.I. şi a solicitat efectuarea de cercetări în acest sens.
A susţinut ca fiul său, minorul U.C.A. a fost audiat, în ziua de 25 ianuarie 2007, de către P.I., lucrător de poliţie la Poliţia Municipiului Motru, în biroul directorului, ca loc nepermis, pe parcursul mai multor ore, fără prezenţa părinţilor, pentru săvârşirea unei pretinse infracţiuni de furt, ce ar fi avut loc la magazinul vânzătoarei V.H., în timpul audierii, folosindu-se ameninţări şi injurii.
Sesizarea a fost înaintată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova.
Actele premergătoare efectuate în cauză au evidenţiat că susţinerile făcute de petent în plângere nu sunt întemeiate considerente pentru care, procurorul de caz, prin rezoluţia din 25 mai 2007, dată în cauza ce formează obiectul dosarului nr. 135/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, a dispus neînceperea urmăririi penale, cu referire la dispoziţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen.
S-a reţinut că, nu s-a confirmat exercitarea actelor de ameninţare faţă de minor de către lucrătorul de poliţie, ce ar fi fost realizate, în scopul de a-l determina pe acesta să recunoască fapta de furt, reclamată.
Împotriva acestei rezoluţii, petentul a formulat plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, susţinând, în esenţă, aceleaşi aspecte pe care le-a invocat în plângerea iniţială.
Prin rezoluţia cu nr. 1381/II/2/2007, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, a apreciat ca neîntemeiată plângerea petentului, respingând-o, ca atare, cu motivarea că există serioase dubii cu privire la efectuarea unei cercetări abuzive, având în vedere că, potrivit declaraţiilor minorului, în momentul în care poliţistul ar fi întrebuinţat ameninţări, de faţă nu se mai aflau şi alte persoane, astfel că nu se impune infirmarea soluţiei dată de procuror.
La data de 31 iulie 2007, petentul prin reprezentant legal, a formulat o cerere, denumită de parte, plângere penală, împotriva făptuitorului P.I., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 266 alin. (2) şi art. 267 alin. (1) C. pen., pe care a adresat-o Judecătoriei Motru.
În motivarea acestei plângeri s-a arătat că petentul minor, elev în clasa a III-a, a fost audiat de P.I., lucrător de poliţie în Poliţia municipiului Motru, în biroul directorului, ca loc nepermis pe parcursul mai multor ore, fără prezenţa părinţilor, pentru săvârşirea unei pretinse infracţiuni de furt, în timpul audierii, folosindu-se ameninţarea şi tortura.
La termenul de judecată din 17 septembrie 2007, în faţa primei instanţe sesizate, reprezentantul legal U.M. a arătat că pentru aceleaşi fapte a făcut plângere la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, după care a depus la dosarul cauzei o precizare prin care a arătat că, de fapt, înţelege să facă plângere împotriva soluţiei date de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. 135/P/2007.
Prin sentinţa penală nr. 505 din 15 octombrie 2007, pronunţată în dosarul nr. 2433/263/2007, în baza art. 42 C. proc. pen., Judecătoria Motru a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind plângerea formulată de petentul U.C.A. împotriva soluţiei dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 135/P/2007 şi în contradictoriu cu intimatul P.I., în favoarea Curţii de Apel Craiova.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă sesizată a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, astfel că sunt incidente dispoziţiile prevăzute de art. 28 alin. (1) lit. d) raportat la art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la competenţa materială în prima instanţă a curţii de apel.
S-a înregistrat dosarul nr. 2325/54/2007, cu prim termen la 5 decembrie 2007, amânându-se la 16 ianuarie 2007, în vederea ataşării spre analiză şi pentru o justă soluţionare a cauzei, a dosarului de urmărire penală nr. 135/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în care s-a pronunţat, de către procuror, soluţia atacată cu plângere.
Curtea constată următoarele:
Potrivit art. 2781 C. proc. pen., plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor procurorului de netrimitere în judecată, se formulează în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, dat, în speţă, de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova.
În cauză, modul de rezolvare, respectiv rezoluţia nr. 1381/II/2/2007 din 2 iulie 2007, apare comunicată petentului prin poştă, cu scrisoarea recomandată nr. 19185 din 4 iulie 2007, cu data poştei, la destinaţie 5 iulie 2007, dar nu există nicio dovadă a zilei de predare a scrisorii către destinatar personal sau către altă persoană şi, în niciun caz, a vreunei confirmări de primire, respectiv, de înmânare a actului comunicat.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 182 C. proc. pen., comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit dispoziţiilor prevăzute în Capitolul II intitulat „Citarea, comunicarea actelor procedurale, mandatul de aducere", ce face parte din Titlul V „Acte procedurale şi procedura de comunicare".
Prin urmare, în lipsa unor dovezi de primire personală de către persoana care a formulat plângerea sau de către altă persoană, în sensul dispoziţiilor art. 181 C. proc. pen., comunicarea actului nu apare regulat întocmită şi în conformitate cu dispoziţiile art. 178 – art. 179 C. proc. pen., astfel că plângerea adresată judecătorului, nu poate fi socotită ca tardivă.
Pe fond, analizând rezoluţia atacată, pe baza lucrărilor şi materialului aflat la dosarul cauzei, precum şi a celorlalte înscrisuri prezentate de către petent, se constată că rezoluţia procurorului este legală şi temeinică, astfel încât plângerea este nefondată, urmând a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:
Din actele premergătoare efectuate în cauză, respectiv, declaraţiile petentului, intimatului P.I., raport din 27 februarie 2007, lucrătorului de poliţie P.I., raport din 28 februarie 2007, copii ale actelor aflate în dosarul de urmărire penală nr. 461/P/2007, privind furtul reclamat şi celelalte acte noi aflate la dosar, se constată următoarea situaţie de fapt şi de drept:
La data de 18 ianuarie 2007 s-a depus o sesizare la Poliţia municipiului Motru formulată de E.L. cu privire la furtul sumei de 900 lei din magazinul SC Z. SRL Motru, de către indivizi necunoscuţi.
Efectuându-se verificări în cauză, a fost audiat minorul U.C.A. de 14 ani presupus autor al furtului, care, iniţial a declarat că ar fi sustras o sumă de bani din magazin, dar ulterior, a revenit asupra declaraţiei şi a precizat că nu a sustras nicio sumă de bani din acel magazin.
Prima declaraţie este cea dată la 25 ianuarie 2007, fiind cea la care se referă petentul în plângere în sensul că ar fi fost luată abuziv de către intimat, prin întrebuinţarea de ameninţări şi injurii împotriva minorului, dar fără violenţe fizice, în scopul obţinerii de declaraţii.
Împrejurarea că declaraţia a fost luată minorului în lipsa unui reprezentant legal, nu constituie prin ea însăşi o încălcare a unor dispoziţii legale, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 481 alin. (1) C. proc. pen., numai în cazul ascultării învinuitului sau inculpatului minor, care nu a împlinit 16 ani şi numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar, se citează S.P. de la domiciliul minorului, precum şi părinţii acestuia.
Or, în cauză, la momentul luării declaraţiei, minorul nu a avut nici calitatea de inculpat, nici pe aceea de învinuit, nefiind dispusă, nici măcar începerea urmăririi penale.
Deci, cu atât mai mult, în situaţia ascultării unui minor sub 16 ani, presupus făptuitor, faţă de care se efectuează acte premergătoare, deci, care nu are calitatea de învinuit sau inculpat, în cauză, organul de urmărire penală, în nici un caz nu are obligaţia legală de a cita pe părinţii acestuia, de vreme ce şi în ipoteza normei, nu este reglementată o astfel de obligaţie, fiind o prerogativă a organului de urmărire penală.
Celelalte împrejurări indirecte invocate de petent şi care se referă la locul şi durata audierii, nu sunt de natură, de asemenea, să conducă la concluzia luării declaraţiei în condiţii de nelegalitate astfel: nu există elemente că audierea a durat mai mult decât a fost necesar, iar în ceea ce priveşte locul audierii, susţinerea este nerelevantă, în condiţiile inexistenţei unei cerinţe legale în acest sens, iar activitatea desfăşurată în acest loc, a fost subsumată celei specifice poliţiei judiciare, de constatare a infracţiunilor şi de strângere a datelor în vederea identificării autorilor infracţiunilor, începerii urmăririi penale şi de cercetare penală, potrivit Legii nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare.
În ceea ce priveşte actele medicale depuse, ce reprezintă tot o împrejurare indirectă, Curtea nu poate reţine că acestea ar putea face dovada, bineînţeles prin coroborare cu alte fapte sau împrejurări, a întrebuinţării unor ameninţări împotriva minorului aflat în cercetare, care să fie cauza unor probleme de sănătate ale acestuia.
În orice caz, în ceea ce priveşte declaraţiile petentului, şi acestea pot servi aflării adevărului, dar numai în măsura în care sunt coroborate cu alte fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, potrivit art. 75 C. proc. pen.
În cauză, aşa cum rezultă din susţinerile acestuia, nu a fost nicio persoană de faţă atunci când intimatul ar fi întrebuinţat ameninţări la adresa sa, astfel că nu există nicio declaraţie a vreunei persoane care să fi asistat direct şi nemijlocit la un asemenea comportament.
De altfel, din declaraţia directorului şcolii, V.C., existentă la dosarul nr. 135/P/2007, care a fost la un moment dat prezent în biroul său, când s-a luat declaraţia, rezultă că minorul a avut chiar în prezenţa sa, o atitudine oscilantă cu privire la furt, fără să se susţină o eventuală atitudine necorespunzătoare a poliţistului, în privinţa modului de luare a declaraţiei.
De asemenea, acelaşi martor arată că minorul ar fi spus că a recunoscut furtul banilor, de frică, dar în nici un caz nu se susţine că această frică ar fi fost cauzată de întrebuinţarea de ameninţări din partea poliţistului, constatate direct, sau relatate de minor.
Nici împrejurarea că nu există o concordanţă între prima declaraţie luată în ziua de 25 ianuarie 2007 şi cea luată minorului în prezenţa părintelui său din 21 martie 2007, nu reprezintă în sine, un argument în dovedirea susţinerii potrivit căreia prima declaraţie s-ar fi luat prin întrebuinţarea de ameninţări de către intimat.
Toate aceste elemente şi date existente în cauză, creează într-adevăr dubii şi nu pot să justifice, în mod rezonabil, concluzia că intimatul, poliţist investit cu exerciţiul autorităţii publice, nu şi-ar fi îndeplinit, în limitele legii, atribuţiile de serviciu, respectiv, că ar fi săvârşit fapta de abuz în serviciu prevăzută şi pedepsită de art. 266 alin. (2) C. pen.
În raport de considerentele arătate se constată că, rezoluţia atacată este legală şi temeinică, deoarece atitudinea lucrătorului de poliţie nu poate fi apreciată ca abuzivă, neexistând temeiuri de fapt sau de drept, care să justifice tragerea la răspundere penală a lucrătorului de poliţie, sub aspectul săvârşirii infracţiunii sesizate.
Prin urmare, corect a procedat organul de urmărire penală, atunci când, prin rezoluţie, a stabilit inexistenţa faptei săvârşite, adoptând, în cauză, o soluţie corespunzătoare, de neîncepere a urmăririi penale.
Aşa fiind, potrivit art. 278 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., plângerea formulată va fi respinsă, ca nefondată, menţinându-se, astfel, rezoluţia atacată.
Petentul a fost obligat prin sentinţa penală nr. 2 din 16 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Craiova, prin care s-a dat această soluţie, şi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs, petentul U.C.A. susţinând că hotărârea este netemeinică şi nelegală, neţinând seama de suferinţele ce i s-au provocat, prin dorinţa inculpatului de a obţine informaţii şi mărturisiri, cu privire la comiterea de către acesta a unei pretinse infracţiuni de furt.
Recursul este nefondat.
Contrar susţinerilor petiţionarului, activitatea lucrătorului de poliţie, reclamantă de acesta, nu este abuzivă, fiind cerută de necesitatea descoperirii autorului unei infracţiuni grave, urmărite din oficiu, înscriindu-se în conţinutul unor acte premergătoare legale, în sensul art. 224 C. proc. pen., destinate începerii urmăriri penale.
În speţă, nu sunt dovedite ameninţări şi violenţe exercitate de cel reclamat, împotriva petentului şi nici faptul că acestuia i s-au provocat suferinţe psihice, de natură a atrage răspunderea juridică a făptuitorului, pentru infracţiunea reclamată.
În raport cu cele arătate, Curtea va trebui să privească, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul U.C.A. împotriva sentinţei penale nr. 2 din 16 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia minori şi familie, şi să-l respingă, ca atare, obligând, totodată, pe recurentul petiţionar, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiţionar U.C.A. împotriva sentinţei penale nr. 2 din 16 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia minori şi familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 100 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1588/2008. Penal. Luare de mită (art. 254... | ICCJ. Decizia nr. 1623/2008. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
