ICCJ. Decizia nr. 1529/2008. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1529/2008
Dosar nr. 13593/54/2006
Şedinţa publică din 5 mai 2008
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 405 din 5 iulie 2006 pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. 5195/P/2004, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., au fost achitaţi inculpaţii:
- T.R., ş.
- R.C., pentru săvârşirea a câte două infracţiuni de tâlhărie prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (l) şi (2) lit. a), d) şi f) C. pen., cu aplicabilă art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 33 lit. a) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul:
- C.I., pentru săvârşirea a câte două infracţiuni de tâlhărie prevăzută şi pedepsită. de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. a), d) şi f) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 33 lit. a) C. pen.
S-a luat act că nu există constituire de parte civilă în cauză.
Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a constatat că în rechizitoriu s-a reţinut că la dispoziţia inculpatului C.I., ceilalţi doi inculpaţi, în data de 13 ianuarie 1999, s-au deplasat la domiciliile părţilor vătămate C.A., C.E.A. respectiv D.A. şi D.M., de unde, sub ameninţare, au luat mai multe bunuri: un televizor, 30 grame bijuterii din aur respectiv bijuterii din aur în jur de 10 grame, bunuri pe care le-au dat inculpatului C.I.
În urma probelor administrate, în baza cercetării judecătoreşti, respectiv declaraţiile inculpaţilor şi părţilor vătămate, declaraţiile martorilor B.G., M.T., K.I., K.L., tribunalul a reţinut o altă stare de fapt în sensul că inculpaţii T.R. şi R.C. au luat bunurile cu acordul părţilor vătămate, fără a le ameninţa, sau exercita presiuni fizice sau psihice asupra lor, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie.
A mai reţinut că nu rezultă din nici o probă administrată în cursul procesului penal că inculpatul C.I. le-ar fi cerut într-un mod sau altul celor doi inculpaţi să „recupereze" de la părţile vătămate amintite, sume de bani, asigurându-i de sprijinul său total, ori că a primit şi a dispus de bunurile primite de cei doi inculpaţi de la părţile vătămate, bunuri care ulterior au intrat în patrimoniul acestora, după achitarea datoriilor reale pe care părţile vătămate le aveau faţă de firma la care erau angajaţi.
Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivare a arătat că instanţa de fond nu a avut rol activ şi a interpretat eronat probatoriul.
Curtea, verificând hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosar, analizând apelul prin prisma motivului invocat şi examinând cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, apreciază că apelul este nefondat.
Reţinându-se dispoziţiile art. 200 C. proc. pen., art. 63 alin. (2) C. proc. pen., precum şi interpretarea dată art. 6 paragraf 3 lit. d) din C.E.D.O., instanţa de control judiciar a apreciat că tribunalul a procedat la verificarea probelor strânse prin luarea de declaraţii inculpaţilor, părţilor vătămate, martorilor B.G., M.T., K.I., K.L. că nu se poate reţine faptul că instanţa de fond nu a avut rol activ deoarece declaraţiile date în cursul cercetării judecătoreşti sunt foarte ample, iar persoanele ascultate au arătat de ce nu mai menţin declaraţiile date în faza de urmărire penală.
Astfel, C.A. a precizat că nu a scris personal declaraţia de la 26 aprilie 2004 ci doar a semnat-o, iar plângerea din 29 aprilie 2004 este scrisă de el dar nu-şi poate explica conjunctura din aprilie 2004, când a făcut plângerea şi a dat declaraţiile în această cauză.
Inculpatul R.C. a arătat că declaraţia a scris-o personal dar i-a fost dictată de poliţist, pentru că el nu ştie prea bine româneşte.
Părţile vătămate D.M. şi D.A. au menţionat că nu au formulat plângere penală împotriva inculpaţilor, au dat declaraţii pe care nu le-au citit, doar le-au semnat, fiind scrise de poliţişti care nu le-au răspuns când au fost întrebaţi de ce trebuie date acele declaraţii după o „aşa mare perioadă de timp".
Martorul K.I. a arătat că „i-au fost prezentate de organele de poliţie patru declaraţii cu acelaşi conţinut" spunându-i că trebuie să semneze una şi că a semnat declaraţiile fără să le citească deoarece dorea să termine cu „această problemă" şi oricum „degeaba" le-a spus „că alta este realitatea".
Martorul K.L. a precizat că personal nu a scris nici o declaraţie ci au fost scrise de poliţist şi semnate de martor.
Mai reţine instanţa ca fiind cert că în faţa instanţei, părţile vătămate şi martorii au declarat altceva decât în faza de urmărire penală, singurul martor care şi-a menţinut declaraţia a fost M.T., însă acesta a precizat că „de la colegi am auzit că C.I. a dat dispoziţie lui T.R. să îl caute pe C.E.A., dar eu personal nu am auzit".
Curtea apreciază că starea de fapt reţinută de instanţa de fond, în urma probelor administrate, este corectă întrucât părţile vătămate au arătat că nici unul dintre inculpaţi nu i-au ameninţat în vreun fel, nu au exercitat vreo presiune asupra lor, ci au fost de acord să le dea bunurile inculpaţilor T.R. şi R.C. şi nici din transcrierea casetei nu rezultă că partea vătămată C.E.A. a fost ameninţată de cei doi inculpaţi sau că aceştia ar fi exercitat presiune psihică asupra acesteia.
Se mai reţine că un aspect deosebit de important este perioada foarte mare scursă din momentul în care bunurile au fost date inculpaţilor, 13 ianuarie 1999, şi data la care părţile vătămate au dat primele declaraţii, aprilie 2004, dată la care inculpaţii C.I. şi T.R. erau arestaţi preventiv în altă cauză ori, dacă bunurile ar fi fost luate fără acordul părţilor vătămate acestea nu ar fi aşteptat o perioadă atât de mare să formuleze plângere penală şi că nu se poate susţine că această plângere nu a fost formulată din cauza faptului că părţilor vătămate le era frică de inculpaţi, în condiţiile în care părţile vătămate au declarat în faţa instanţei că au rămas în relaţii de prietenie cu T.R. şi R.C., relaţii care existau şi înainte de 13 ianuarie 1999 aşa cum au precizat părţile vătămate.
Se constată că în mod corect s-a reţinut că nu rezultă din nici o probă că inculpatul C.I. le-ar fi cerut sau le-ar fi dat „dispoziţie" celorlalţi doi inculpaţi să ia de la părţile vătămate anumite sume de bani, asigurându-i de sprijinul său ori că a primit şi a dispus de bunurile ce aparţineau părţilor vătămate pe care acestea, de bună voie, le-au dat inculpaţilor T.R. şi R.C.
Aşa fiind, prin Decizia penală nr. 106 din 8 mai 2007, Curtea de Apel Craiova, a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, a cărei critică a vizat trei aspecte:
- schimbarea încadrării juridice în ce-l priveşte pe inculpatul C.I. din complicitate la infracţiunea de tâlhărie în instigare la aceeaşi infracţiune;
- greşita achitare a inculpaţilor T.R. şi R.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie;
- nepronunţarea instanţei asupra schimbării încadrării juridice în infracţiunea de furt ca urmare a constatării de către aceasta că cei doi inculpaţi nu au folosit constrângere fizică sau psihică asupra părţilor vătămate.
Examinând cauza în raport de motivele invocate analizate prin prisma dispoziţiilor art. 3859 pct. 17 şi 18 C. proc. pen., cât şi din oficiu, constată că recursul Parchetului este nefondat.
Prin actul de inculpare s-a reţinut că în ziua de 13 ianuarie 1999, din dispoziţia inculpatului C.I., inculpaţii T.R. şi R.C., au mers la domiciliul părţilor vătămate C.A., C.E. respectiv D.A. şi D.M., de unde sub ameninţare au luat mai multe bunuri pe are le-au dat inculpatului C.I.
Starea de fapt reţinută prin rechizitoriu nu s-a confirmat ca urmare a administrării probatoriului în faza cercetării judecătoreşti, instanţele reţinând o altă stare de fapt în sensul că inculpaţii T.R. şi R.C. nu au exercitat agresiuni fizice şi psihice asupra părţilor vătămate şi din nicio probă a dosarului nu rezultă că inculpatul C.I. le-ar fi cerut acestora să „recupereze" ceva de la părţile vătămate.
Pentru a concluziona astfel, instanţele au dat sens dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora probele nu au o valoare dinainte stabilită, în acelaşi timp dând eficienţă obligaţiei prevăzută de lege de a verifica probele strânse în faza de urmărire penală, prin administrarea lor în şedinţă publică, oral, nemijlocit şi în condiţii de contradictorialitate.
Ca atare, instanţele au reţinut ca relevante şi pertinente numai acele declaraţii care se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din întreg materialul probator administrat în cauză printr-o evaluare judicioasă a probatoriului, de altfel, este de observat că motivarea instanţelor este amplă şi face referire în detaliu la toate probele administrate care concordă cu soluţia dată în cauză.
Ca atare, solicitarea parchetului în sensul schimbării încadrării juridice a infracţiunii de complicitate la infracţiunea de tâlhărie în infracţiunea de instigare la tâlhărie, fără a intra în analiza elementelor constitutive ale acestei infracţiuni este nefondată întrucât din probele dosarului nu rezultă că aceasta i-ar fi instigat pe ceilalţi inculpaţi să comită această infracţiune.
Ultimele două motive de recurs prin care se critică faptul că instanţele erau obligate să se pronunţe asupra săvârşirii de către inculpaţi a infracţiunilor de furt devreme ce au reţinut că inculpaţii nu au folosit constrângerea fizică sau psihică asupra părţilor vătămate nu pot fi primite dat fiind că probele administrate în cauză nu conduc la concluzia că inculpaţii au săvârşit infracţiunile de furt.
Pentru motivele arătate, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva deciziei penale nr. 106 din 8 mai 2007 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală, privind pe intimaţii inculpaţi C.I., T.R. şi R.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva deciziei penale nr. 106 din 8 mai 2007 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală, privind pe intimaţii inculpaţi C.I., T.R. şi R.C.
Onorariul interpretului de limbă maghiară, pentru inculpatul intimat T.R., se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1441/2008. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1565/2008. Penal. Luare de mită (art. 254... → |
|---|
