ICCJ. Decizia nr. 1771/2008. Penal

Decizii penale ICCJ 2008

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1771/2008

Dosar nr. 6069/42/2006

Şedinţa publică din 21 mai 2008

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 522 din 26 noiembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Prahova, în dosarul nr. 11597/2003, a fost admisă contestaţia la executare formulată de condamnata G.E., privind pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 38 din 25 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova, definitivă prin Decizia penală nr. 1495 din 20 martie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie şi, în baza art. 1 din Legea nr. 543/2002, s-a constatat graţiată integral şi condiţionat pedeapsa aplicată inculpatei prin sentinţa mai sus menţionată. S-a atras atenţia condamnatei asupra dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 543/2002 privind revocarea graţierii condiţionate.

A fost anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii cu nr. 49 din 23 aprilie 2002 emis de Tribunalul Prahova, iar cheltuielile judiciare avansate de stat s-a stabilit a rămâne în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că inculpata G.E. nu s-a sustras de la executarea pedepsei, fiindu-i astfel incidente dispoziţiile legii de graţiere, întrucât din paşaportul său a rezultat că a părăsit România pe data de 20 martie 2002, cu destinaţia Italia, ţară pentru care avea permis de muncă şi aprobare pentru şedere în mod legal.

Totodată, prima instanţă a reţinut că ordinul de urmărire generală a condamnatei G.E. a fost emis după 5 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii sale de condamnare, dată la care contestatoarea se afla deja în Italia, unde desfăşura o activitate legală.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova care a susţinut că, în realitate, condamnata G.E. s-a sustras de la executarea pedepsei, astfel că nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse, ci prevederile art. 6 din aceeaşi lege, potrivit cărora graţierea nu se aplică celor care nu au început executarea pedepsei închisorii, deoarece s-au sustras de la executare.

Prin Decizia penală nr. 74 din 20 februarie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în dosarul nr. 1321/2004, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova împotriva sentinţei penale nr. 522 pronunţată la 26 noiembrie 2003 de Tribunalul Prahova şi în consecinţă:

A fost desfiinţată sentinţa penală mai sus-menţionată şi, în rejudecare, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia la executare formulată de condamnata G.E. privind pedeapsa de 2 ani închisoare ce i-a fost aplicată prin sentinţa penală nr. 38 din 25 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1495 din 20 martie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, menţinându-se formele de executare, respectiv mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 49 din 23 aprilie 2002 emis de Tribunalul Prahova.

S-a dispus ca suma de 400.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoare să fie suportată din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 38 din 25 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova, inculpata G.E. a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 215¹alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), prin schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 215 ¹ alin. (2) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), faptă comisă în perioada august - decembrie 1999, prejudiciul fiind de 54.283.000 lei, la o pedeapsă de 2 ani închisoare; prin Decizia penală nr. 222 din 2 mai 2001 a Curţii de Apel Ploieşti au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpata G.E. şi de partea civilă SC X. SRL Ploieşti şi că împotriva ambelor hotărâri menţionate mai sus au declarat recurs inculpata G.E. şi partea civilă mai sus menţionată, iar Curtea Supremă de Justiţie a respins, ca nefondate, recursurile, prin Decizia penală nr. 1495 din 20 martie 2002.

Curtea de Apel Ploieşti, în soluţionarea contestaţiei la executare, a mai reţinut că, din paşaportul condamnatei G.E., respectiv din vizele aplicate a rezultat că aceasta a ieşit de pe teritoriul României la data de 20 martie 2002, mai exact chiar în ziua în care hotărârea sa de condamnare la pedeapsa de 2 ani închisoare a rămas definitivă, prin Decizia penală nr. 1495 din 20 martie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie.

În aceste condiţii, Curtea de Apel Ploieşti a considerat că, în mod greşit, prima instanţă a apreciat că G.E. nu s-a sustras de la executarea pedepsei; dimpotrivă, condamnata avea cunoştinţă de aplicarea pedepsei încă de la data pronunţării de către Tribunalul Prahova a sentinţei penale nr. 38 din 25 ianuarie 2001, ulterior fiindu-i respins şi apelul declarat, prin Decizia penală nr. 222 din 2 mai 2001 a Curţii de Apel Ploieşti.

Totodată, instanţa de apel a considerat că părăsirea teritoriului României, chiar în ziua rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv la 20 martie 2002, denotă intenţia condamnatei de a se sustrage de la executarea pedepsei.

Împotriva deciziei penale nr. 74 din 20 februarie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti a declarat recurs peste termen contestatoarea G.E., apreciind că îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 385³alin. (2) raportat la art. 365 C. proc. pen.

Înalta Curte a constatat că cererea de recurs peste termen formulată de contestatoarea G.E. este fondată pentru următoarele considerente:

În susţinerea recursului declarat, contestatoarea G.E., prin apărătorul ales, a solicitat casarea deciziei pronunţate în apel, invocând, în principal, faptul că nu s-a sustras de la executarea pedepsei, iar, în subsidiar, faptul că soluţionarea apelului a avut loc în condiţiile neîndeplinirii prevederilor legale de citare, fiindu-i astfel viciat grav dreptul la apărare.

Înalta Curte, în urma examinării motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 385⁶ alin. (1) C. proc. pen., a constatat următoarele:

Încă din faza soluţionării contestaţiei la executare de către instanţa de fond, respectiv Tribunalul Prahova, contestatoarea G.E. a depus la dosarul cauzei un act emis de Ministerul de Interne al Republicii Italiene, cu care a dovedit că are reşedinţa în respectiva ţară, localitatea Pinerolo, în baza unui permis legal de muncă.

Prin aceasta, contestatoarea a probat susţinerea pe care a făcut-o în cererea iniţială, în sensul că este rezident român în Italia. Potrivit art. 177 alin. (8) C. proc. pen., „dacă învinuitul sau inculpatul locuieşte în străinătate, citarea se face prin scrisoare recomandată, în afară de cazul în care, prin lege, se dispune altfel. Avizul de primire a scrisorii recomandate semnat de destinatar ţine loc de dovadă de îndeplinire a procedurii de citare".

Aceste dispoziţii fiind cuprinse în partea generală a Codului de procedură penală, sunt aplicabile şi instituţiei contestaţiei la executare.

Instanţa de fond a ignorat dispoziţiile art. 177 alin. (8) C. proc. pen., efectuând procedura de citare a contestatoarei doar la adresa din municipiul Ploieşti, trecând la judecarea cauzei fără a sesiza lipsa de procedură cu aceasta.

Dacă soluţia adoptată de instanţa de fond, favorabilă contestatoarei G.E., a suplinit încălcarea dreptului acesteia la apărare prin nelegala citare, în schimb soluţia instanţei de apel, respectiv a Curţii de Apel Ploieşti, de desfiinţare a primei hotărâri şi de respingere pe fond a contestaţiei la executare, în condiţiile judecării cauzei cu aceeaşi lipsă de procedură, prin necitarea contestatoarei în Italia, a dezavantajat-o vădit pe aceasta, şi a reprezentat o încălcare gravă a dreptului la apărare, garantat prin dispoziţiile art. 6 C. proc. pen.

Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 alin. (2) raportat la art. 365 C. proc. pen., a admis cererea de recurs peste termen formulată de contestatoarea G.E.

Potrivit art. 385¹⁵ alin. (1) pct. 2 lit. c) C. proc. pen., a admis recursul declarat de contestatoarea G.E. împotriva deciziei penale nr. 74 din 20 februarie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală.

Prin Decizia penală nr. 3413 din 29 mai 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a casat Decizia penală atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Ploieşti.

Cu ocazia rejudecării apelului instanţa a avut în vedere regularitatea procedurii de citare cu contestatoarea, garantându-i acesteia dreptul la un proces echitabil, cu respectarea strictă a drepturilor conferite de lege, inclusiv a dreptului la apărare. Au fost verificate totodată apărările contestatoarei în susţinerea contestaţiei la executare formulată.

Prin Decizia penală nr. 111 din 29 iunie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, cauză venită spre rejudecare potrivit deciziei penale nr. 3413 din 29 mai 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că inculpata G.E. nu s-a sustras de la executarea pedepsei, fiindu-i astfel incidente dispoziţiile legii de graţiere, întrucât din paşaportul său a rezultat că a părăsit România pe data de 20 martie 2002, cu destinaţia Italia, ţară pentru care avea permis de muncă şi aprobare pentru şedere în mod legal.

Totodată, prima instanţă de control judiciar a reţinut că ordinul de urmărire generală a condamnatei G.E. a fost emis după 5 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii sale de condamnare, dată la care contestatoarea se afla deja în Italia, unde desfăşura o activitate legală.

Împotriva acestei decizii penale, în termen legal a formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, criticând-o prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 16 C. proc. pen., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, şi a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei penale nr. 522/2003 a Tribunalului Prahova şi a deciziei penale nr. 111/2007 a Curţii de Apel Ploieşti şi pronunţarea unei hotărâri legale în sensul respingerii contestaţiei la executare a sentinţei penale nr. 38/2001 a Tribunalului Prahova, motivat de faptul că în cauză pedeapsa aplicată condamnatei nu putea fi graţiată întrucât condamnata nu a început executarea pedepsei pentru că s-a sustras, aceasta a părăsit ţara exact în ziua în care a avut termen la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs.

Prin sentinţa penală nr. 522 din 26 noiembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Prahova, în dosarul nr. 11597/2003, a fost admisă contestaţia la executare formulată de condamnata G.E. privind pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 38 din 25 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova, definitivă prin Decizia penală nr. 1495 din 20 martie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie şi, în baza art. 1 din Legea nr. 543/2002, s-a constatat graţiată integral şi condiţionat pedeapsa aplicată inculpatei prin sentinţa mai sus menţionată. S-a atras atenţia condamnatei asupra dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 543/2002 privind revocarea graţierii condiţionate.

A fost desfiinţată sentinţa penală mai sus menţionată şi, în rejudecare, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia la executare formulată de condamnata G.E.

Prin Decizia penală nr. 3413 din 29 mai 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul contestatoarei, s-a casat Decizia penală nr. 74 din 20 februarie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Ploieşti.

Înalta Curte constată că, din actele şi lucrările dosarului rezultă că, din paşaportul condamnatei, respectiv a vizelor aplicate, că aceasta a ieşit de pe teritoriul României la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv la data de 20 martie 2002; condamnata avea cunoştinţă de aplicarea pedepsei încă de la data pronunţării sentinţei de către Tribunalul Prahova, apelul fiindu-i respins.

Din adresele emise de I.J.P. Prahova - Serviciul poliţiei judiciare, cu nr. 349059,349420 din 10 septembrie 2002, nr. 348782 din 30 ianuarie 2003 şi din mandatul de executare a pedepsei închisorii aplicate prin sentinţa penală nr. 38/2001 a Tribunalului Prahova, respectiv din mandatul nr. 49 din 23 aprilie 2002, a rezultat că acesta nu a putut fi pus în executare, condamnata G.E. fiind dată în urmărire generală, conform ordinului S/123699 din 12 august 2002.

Totodată, Înalta Curte a considerat că părăsirea teritoriului României, chiar în ziua rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv la 20 martie 2002, denotă intenţia condamnatei de a se sustrage de la executarea pedepsei.

Aşa fiind, hotărârile pronunţate în cauză sunt netemeinice şi nelegale şi văzând şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 543/2002, potrivit căruia graţierea nu se aplică celor care nu au început executarea pedepsei închisorii deoarece s-au sustras de la executare.

În baza art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmează a admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva deciziei penale nr. 111 din 29 iunie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe intimata condamnată G.E.

Se vor casa Decizia şi sentinţa nr. 522 din data de 26 noiembrie 2003 a Tribunalului Prahova în întregime şi rejudecând în fond se va respinge, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de condamnata G.E. împotriva sentinţei penale nr. 38 din data de 25 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova, definitivă prin Decizia nr. 1495 din 20 martie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi va fi obligată contestatoarea la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, ocazionate cu soluţionarea cauzei în fond şi apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva deciziei penale nr. 111 din 29 iunie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe intimata condamnată G.E.

Casează Decizia şi sentinţa nr. 522 din data de 26 noiembrie 2003 a Tribunalului Prahova în întregime şi rejudecând în fond:

Respinge, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de condamnata G.E. împotriva sentinţei penale nr. 38 din data de 25 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova, definitivă prin Decizia nr. 1495 din 20 martie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, ocazionate cu soluţionarea cauzei în fond şi apel.

Cheltuielile judiciare, ocazionate cu soluţionarea recursului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 mai 2008.

← ICCJ. Decizia nr. 1758/2008. Penal. Infracţiuni la legea...		ICCJ. Decizia nr. 1777/2008. Penal. Plângere împotriva... →

ICCJ. Decizia nr. 1771/2008. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1771/2008. Penal