ICCJ. Decizia nr. 1846/2008. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1846/2008
Dosar nr. 3953/2/200.
Şedinţa publică din 26 mai 200.
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele :
Prin sentinţa penală nr. 196 din 2 noiembrie 2006 pronunţată în dosarul nr. 750/116/2006 de Tribunalul Călăraşi, în baza art. 211 alin. (1) şi (2) lit. a), b) şi c) C. pen. cu aplicarea art. 74-76 C. pen., a fost condamnat A.D., la o pedeapsă de 1 an închisoare.
În baza art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. a), b), c) şi d) C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus perioada arestării preventive a acestui inculpat de la 25 aprilie 2006 la 4 mai 2006.
În baza art. 221 C. pen. cu aplicarea art. 99 si urm. C. pen. Tribunalul Călăraşi l-a condamnat pe inculpatul T.M., la o lună închisoare.
În baza art. 81-110 C. pen. a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate, pe o durată de un an, de la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.
S-a făcut aplicarea art. 83 C. pen.
A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă C.V. şi a fost obligat inculpatul A.D. la plata sumei de 500 RON cu titlu de despăgubiri materiale şi la 500 RON, cu titlul de daune morale.
Prin aceeaşi hotărâre au fost obligaţi inculpaţii în solidar la plata sumei de 500 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare către partea civilă C.V.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că în noaptea de 21/22 aprilie 2006, în jurul orei 1,30, inculpaţii A.D. şi T.M. se îndreptau de la discoteca din comuna Chimogi spre casă, fiind sub influenţa băuturilor alcoolice. Pe drum, inculpaţii au trecut pe lângă un grup de tineri format din partea vătămată şi martorii C.I., C.C.M. şi S.A.. Întrucât între inculpatul T.M. şi fraţii C. a existat un conflict mai vechi, cei doi inculpaţi au hotărât să-i aştepte pe o stradă lăturalnică şi să se răzbune. După ce partea vătămată a căzut la pământ, ca urmare a loviturilor primite, inculpatul A.D. i-a smuls de la gât un lanţ. în acelaşi timp, inculpatul T.M. i-a lovit pe fraţii C., apoi a fugit de la locul faptei, s-a întâlnit cu inculpatul A.D., ocazie cu care a văzut lanţul de aur sustras de la partea vătămată şi au hotărât să-l valorifice la un centru de amanet.
Pe parcursul cercetărilor penale, lanţul de aur a fost recuperat de la centrul de amanet, partea vătămată plătind centrului suma de 306 RON.
În dezvoltarea motivelor de apel, parchetul a invocat nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii instanţei de fond, întrucât omisiunile vădite au fost îndreptate pe calea unei încheieri, deşi acestea nu reprezentau erori materiale în înţelesul art. 195 C. proc. pen. Totodată a criticat hotărârea atacată şi sub aspectul greşitei individualizări judiciare a pedepselor aplicate inculpaţilor.
Inculpatul A.D. a criticat hotărârea atacată sub aspectul greşitei încadrări juridice dată faptei pentru care a fost trimis in judecată, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, apreciind că se impune schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 180 C. pen.
Partea civilă C.V. nu a precizat, în scris, care sunt motivele de nelegalitate şi netemeinicie a hotărârii apelate.
Prin Decizia penală nr. 24/A din 24 ianuarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 4514/2/2006 au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, de inculpatul A.D. şi de partea civilă C.V. şi a desfiinţat atât hotărârea apelată cât şi încheierea de îndreptare a erorii materiale, cauza fiind trimisă spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Instanţa de apel a reţinut că omisiunea instanţei de a aplica în ceea ce-l priveşte pe inculpatul minor T.M. dispoziţiile art. 74-76 C. pen., a avut drept consecinţă aplicarea unei pedepse nelegale. Îndreptarea erorii materiale, care de fapt, a fost o omisiune a instanţei de fond, a vizat corijarea hotărârii instanţei de fond, nelegală în lipsa acestor menţiuni, pe o cale nelegală, întrucât nu putea fi vorba de erori materiale evidente.
Împotriva acestei hotărâri, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs, criticând hotărârea prin prisma cazurilor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 385 9 pct. 6 şi 9 C. proc. pen., sub aspectul greşitei soluţionări a apelului fără a i se asigura apărarea inculpatului minor T.M., aceasta fiind obligatorie potrivit legii; de asemenea, a mai invocat faptul că hotărârea atacată nu este motivată sub aspectul apelului declarat de partea civilă şi care a fost respins.
Prin Decizia penala nr. 2455 din 8 mai 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 750/116/2006, a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 24/A din 24 ianuarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
A fost casată Decizia penală atacată trimiţându-se cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut, analizând primul caz de casare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 3859 pct. 6 C. proc. pen., că potrivit art. 171 alin. (1) C. proc. pen., învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţa acest drept, iar art. 6 alin. (5) din acelaşi cod prevede că, în condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice învinuitului sau inculpatului, dacă nu are apărător ales.
Conform art. 171 alin. (2) din acelaşi cod, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006 şi OUG 60/2006, asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reţinut sau arestat chiar şi într-o altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligării la tratament medical chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată apreciază că învinuitul sau inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. în acelaşi sens, s-a mai relevat că dispoziţiile art. 6 pct. 3 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale prevăd că orice acuzat are, în special, dreptul să se apere el însuşi sau să fie apărat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloace necesare pentru a plăti unul, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer.
În speţă, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte a constatat că instanţa de prim control judiciar, la judecarea apelului declarat de parchet, care l-a vizat şi pe inculpatul minor, nu a asigurat apărarea acestuia, aducând astfel atingere dreptului la un proces echitabil.
Întrucât dispoziţiile relative la asistarea inculpatului de către apărător s-a constatat că sunt obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte a apreciat că hotărârea atacată urmează a fi casată şi trimisă la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului, cu respectarea prevederilor legale.
Referitor la critica invocată privitoare la nemotivarea hotărârii sub aspectul respingerii apelului declarat de partea civilă, circumscrisă cazului de casare prev. de art. 3859 pct .9 C. proc. pen., Înalta Curte, cenzurând cauza sub acest aspect, a constatat că, deşi prin minuta şi dispozitivul hotărârii instanţa de apel s-a pronunţat în sensul admiterii, pe lângă apelul inculpatului A.D. şi al Parchetului de pe lângă Tribunalul Călăraşi şi al apelului declarat de partea civilă, în considerentele hotărârii atacate, nu sunt însă cuprinse motivele pentru care instanţa a dispus administrarea apelului părţii civile. Dacă într-adevăr, obligaţia pe care o impune art. 6 par.1 din Convenţie instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, Curtea Europeană a decis că trebuie să fie examinate totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse analizei instanţei, iar în considerentele hotărârii să fie redate argumentele care au condus instanţa la luarea hotărârii respective.
În faza rejudecării apelului, după casare, s-a procedat la audierea inculpatului A.D., declaraţia sa fiind ataşată la fila 37 dosar apel.
Prin Decizia penală nr. 365/A din 16 noiembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în rejudecare, după casare, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, a desfiinţat în parte sentinţa penală atacată şi, în fond, rejudecând: în baza art. 221 C. pen. cu aplicarea art. 99 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 113 NCP), art. 74, art. 76 C. pen., l-a condamnat pe inculpatul T.M. la pedeapsa de o lună închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire.
Totodată, a făcut aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) teza II- a şi lit. b) C. pen., pentru ambii inculpaţi şi art. 71 alin. (5) C. pen. pentru inculpatul T.M., menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.
Prin aceeaşi decizie, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă C.V., stabilind să rămână în sarcina statului cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea apelului parchetului.
A mai dispus ca onorariul apărătorului din oficiu desemnat pentru inculpatul A.D., în cuantum de 100 lei, să se avanseze din fondul Ministerului Justiţiei, obligând-o totodată, pe partea civilă la plata sumei de 40 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Curtea, analizând hotărârea din perspectiva motivelor şi cazurilor de apel evidenţiate anterior, a reţinut ca fiind fondată calea de atac promovată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi constatând, în urma unei riguroase analize a ansamblului probator, că prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, fiind pe deplin întrunite condiţiile tragerii la răspundere penală a inculpaţilor.
Astfel, s-a constatat în mod justificat că, fapta inculpatului minor T.M., care la data de 22 aprilie 2006 cunoscând provenienţa lanţului de aur obţinut în cadrul unei activităţi infracţionale de către inculpatul A.D., a contribuit la valorificarea bunului, beneficiind de o sumă de bani, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire, prevăzută de art. 221 C. pen. cu aplicarea art. 99 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 113 NCP)
La individualizarea judiciară a sancţiunii aplicată acestui inculpat minor, au fost avute în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv circumstanţele reale, gradul de pericol social concret, urmarea produsă, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului minor, care a avut o conduită sinceră în cursul procesului penal, nu avea antecedente penale şi provenea dintr-o familie organizată, cu mijloace modeste de subzistenţă, dar cu un comportament corespunzător în societate.
De asemenea, instanţa de prim control judiciar a mai reţinut că ansamblul acestor criterii duc la concluzia că faţă de conduita inculpatului anterioară şi ulterioară săvârşirii faptei, atât în faţa organelor de urmărire penală cât şi în societate, pot fi incidente dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen., cu consecinţa prevăzută de art. 76 lit. e) C. pen.
În ceea ce priveşte conţinutul pedepselor accesorii, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a constatat că natura faptelor săvârşite de inculpaţi relevă nedemnitatea acestora numai în ceea priveşte exerciţiul drepturilor de natură electorală, respectiv a dreptului de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În ceea ce-l priveşte pe inculpatul A.D., instanţa a apreciat că individualizarea judiciară a pedepsei în raport cu criteriile enumerate de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) a fost judicios stabilită, fiind aptă să atingă scopul preventiv şi educativ al sancţiunii.
S-a mai constatat că referatul de evaluare socială întocmit cu privire la acest inculpat a relevat perspectivele relativ ridicate de integrare socială, în condiţiile consilierii sale sub aspectul consecinţelor activităţii infracţionale şi avantajelor conformării normelor penale şi morale.
Instanţa de apel, în ceea ce priveşte obligarea inculpatului minor T.M. la plata daunelor materiale către partea civilă, a constatat că acesta răspunde pe latură civilă numai în raport cu fapta săvârşită şi cu prejudiciul produs prin aceasta, iar prin amanetarea lănţişorului sustras inculpatul a obţinut 3.000.000 lei, sumă pe care partea vătămată a plătit-o personal societăţii F.T. SRL, pentru recuperarea bunului său. De asemenea, instanţa de prim control judiciar a mai reţinut că prima instanţă a obligat în solidar inculpaţii la plata sumei de 5.000.000 lei daune materiale şi 5.000.000 lei daune morale.
Împotriva deciziei penale nr. 365/A din 16 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în termen legal, au formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, partea civilă C.V. şi inculpaţii A.D. şi T.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, astfel cum rezultă din cuprinsul practicalei prezentei decizii .
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu, ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385 alin. (3) C. proc. pen. combinate cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că ambele instanţe au reţinut în mod corect situaţia de fapt şi au stabilit vinovăţia inculpaţilor, pe baza unei juste aprecieri a ansamblului probator administrat în cauză, dând faptelor comise de aceştia încadrarea juridică corespunzătoare.
În acelaşi timp, Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, constată că recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, de partea civilă C.V. şi de inculpaţii A.D. şi T.M., sunt întemeiate, fiind circumscrise dispoziţiilor art. 3859 pct. 9 şi 10 C. proc. pen., pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Înalta Curte, analizând conţinutul încheierii de şedinţă pronunţată la 30 octombrie 2007 (filele 58-61 dosar apel), termen la care s-a acordat cuvântul la dezbateri, constată că instanţa de prim control judiciar, rejudecând apelul după casare, a procedat greşit atunci când a omis să se pronunţe cu privire la toate criticile invocate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, de partea civilă C.V. şi de inculpatul A.D.
Astfel, se reţine că, având cuvântul cu privire la apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, reprezentantul parchetului a solicitat desfiinţarea în totalitate a încheierii de îndreptare a erorii materiale pronunţate la 9 noiembrie 2006, întrucât nu au fost respectate dispoziţiile art. 195 C. proc. pen., arătând că, în mod greşit, s-au înlăturat două aspecte de nelegalitate a sentinţei penale, constatate ulterior, dispoziţii ce vizau aplicarea circumstanţelor atenuante în favoarea inculpatului minor T.M. şi a pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. pentru acelaşi inculpat, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale. De asemenea, a mai solicitat desfiinţarea, în parte, a hotărârii instanţei de fond, majorarea pedepselor aplicate inculpaţilor prin nereţinerea circumstanţelor atenuante judiciare în cazul inculpatului A.D., aplicarea pedepselor accesorii, conform art. 71 raportat la art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) C. pen. cu suspendarea executării acesteia, potrivit art. 71 alin. 5 C. pen. în cazul inculpatului T.M. (căruia să i se aplice o pedeapsă principală orientată spre minimul special, fără reţinerea circumstanţelor judiciare atenuante).
Totodată, Înalta Curte mai constată că instanţa de prim control judiciar nu s-a pronunţat în niciun fel cu privire la apelul formulat de inculpatul A.D., deşi din cuprinsul aceleiaşi încheieri pronunţată la 30 octombrie 2007 reiese foarte clar că acest inculpat a fost asistat de doi apărători aleşi care au formulat critici ample, detaliate conform filelor 59-60 dosar. Astfel, nu s-a răspuns criticilor vizând: schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 211 C. pen. în infracţiunea de furt calificat şi infracţiunea de lovire prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen.; nelegalitatea încheierii de şedinţă pronunţată de instanţa de fond la 9 noiembrie 2006, în lipsa procurorului, considerând că nu pot fi incidente dispoziţiile art. 195 C. proc. pen.; solicitarea de achitare a acestui inculpat potrivit dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., aspecte detaliate la filele 59-60 dosar instanţă de apel.
De asemenea, s-a mai solicitat, în subsidiar, schimbarea modalităţii de executare a pedepsei prin aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen.
În aceeaşi modalitate greşită a procedat instanţa de prim control judiciar şi cu privire la apelul declarat de partea civilă C.V., respectiv nu a inclus în considerente argumentele care au stat la baza respingerii apelului acestei părţi, rezumându-se la a menţiona în dispozitiv că apelul acestei părţi civile este nefondat, fapt ce echivalează cu nemotivarea deciziei pe acest aspect, caz de casare ce, în mod evident, se circumscrie dispoziţiilor art. 3859 pct. 9 C. proc. pen.
Or, instanţa de prim control judiciar, putea şi trebuia să constate că apelurile formulate erau îndreptate atât împotriva sentinţei penale nr. 196 din 2 noiembrie 2006, cât şi împotriva încheierii de îndreptare eroare materială, pronunţată de Tribunalul Călăraşi la 9 noiembrie 2006, în dosarul nr. 750/116/2006 (nr. vechi 583/P/2006), impunându-se a fi desfiinţate fie parţial, fie integral, funcţie de soluţia pronunţată.
Astfel, se constată că prima instanţă a procedat greşit apreciind drept eroare materială neincluderea în dispozitivul hotărârii atât a circumstanţelor atenuante reţinute în favoarea inculpatului T.M., cât şi a dispoziţiilor art. 71 alin. (5) C. pen., vizând suspendarea executării pedepsei accesorii a exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., stabilind inculpatului, pe cale de consecinţă, o pedeapsă nelegală. Nereţinându-se dispoziţiile art. 74-76 C. pen., nu putea fi coborâtă pedeapsa sub minimul special prevăzut de lege, în speţă, aplicarea unei pedepse de o lună închisoare (sub minimul special de 3 luni închisoare) astfel cum s-a stabilit, apare ca nelegală, iar omisiunea aplicării dispoziţiilor art. 71 alin. (5) C. pen., obligatorii în cauză, în ceea ce priveşte pedeapsa accesorie, atrag de asemenea, nelegalitatea acestei hotărâri.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii se suspendă şi executarea pedepsei accesorii, iar în ceea ce-l priveşte pe inculpatul T.M., odată cu aplicarea dispoziţiilor art. 81-110 C. pen., instanţa de fond trebuia să-i aplice acestuia şi pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. şi apoi să dispună şi suspendarea acesteia conform dispoziţiilor art. 71 alin. (5) C. pen.
Chiar dacă în rejudecarea apelului instanţa de prim control judiciar, prin Decizia penală nr. 365 din 16 noiembrie 2007, casând parţial sentinţa atacată a făcut „aplicarea dispoziţiilor art. 71, art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) C. pen., pentru ambii inculpaţi şi art. 71 alin. (5) C. pen. pentru inculpatul T.M.", menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate, nu a făcut nicio referire la încheierea de îndreptare eroare pronunţată de Tribunalul Călăraşi la 9 noiembrie 2006, după pronunţarea sentinţei penale nr. 196 din 2 noiembrie 2006, care se impunea a fi desfiinţată în totalitate, nefiind vorba de erori materiale evidente a căror îndreptare se putea face astfel.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 195 C. proc. pen., erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de însuşi organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată care a întocmit actul, la cererea celui interesat sau din oficiu.
Or, în speţă, modalitatea aleasă de instanţa de judecată pentru a completa dispozitivul hotărârii, printr-o încheiere de îndreptare a erorii materiale prin care, de fapt, a înlăturat două aspecte de nelegalitate a hotărârii pronunţate în cauză, este incorectă, aceste omisiuni neputând fi apreciate drept erori materiale evidente.
De altfel, Înalta Curte mai reţine că deşi apelurile formulate în cauză au vizat mai multe aspecte de nelegalitate şi netemeinicie, instanţa de prim control judiciar nu Ie-a analizat pe fiecare în parte, trecând cu mult prea multă uşurinţă peste criticile invocate atât de parchet cât şi de apelantul parte civilă C.V., omiţând chiar să se pronunţe în vreun fel cu privire la apelul inculpatului A.D. , ignorându-l cu desăvârşire.
Fată de cele mai sus-menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constatând că instanţa de prim control judiciar, rejudecând apelul după casare, nu s-a pronunţat cu privire la toate apelurile formulate, nici cu privire la toate motivele invocate de părţi şi nici cu privire la desfiinţarea încheierii de îndreptare eroare pronunţată de prima instanţă la 9 noiembrie 2006, urmează a aprecia ca întemeiate recursurile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, partea civilă C.V. şi de inculpaţii A.D. şi T.M. împotriva deciziei penale nr. 365/A din 16 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi, pe cale de consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., le va admite ca atare, casând Decizia penală sus-menţionată, trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă şi va stabili ca suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat T.M., să se plătească din fondul Ministerului Justiţiei.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de prim control judiciar urmează a avea în vedere toate motivele de apel formulate de părţi, detaliate în cuprinsul încheierii de dezbateri din data de 30 octombrie 2007, Înalta Curte dispunând, totodată, menţinerea actelor procedurale îndeplinite până la 30 octombrie 2007, cu excepţia încheierii de îndreptare eroare materială, pronunţată de Tribunalul Călăraşi la 9 noiembrie 2006, în dosarul nr. 750/116/2006 (nr. vechi 583/P/2006).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, partea civilă C.V. şi de inculpaţii A.D. şi T.M. împotriva deciziei penale nr. 365/A din 16 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia penală sus-menţionată şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Menţine actele procedurale îndeplinite până la 30 octombrie 2007, cu excepţia încheierii de îndreptare eroare materială, pronunţată de Tribunalul Călăraşi la 9 noiembrie 2006, în dosarul nr. 750/116/2006 (nr. vechi 583/P/2006).
Suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat T.M., se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1810/2008. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1933/2008. Penal → |
|---|
