ICCJ. Decizia nr. 2609/2008. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2609/2008
Dosar nr. 114/39/2008
Şedinţa publică din 3 septembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 30 din 23 mai 2008 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea petentului D.S. împotriva rezoluţiei din 18 februarie 2007 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. 274/P/2007 şi a rezoluţiei nr. 131/11/2 din 24 martie 2008 a procurorului general adjunct al aceleiaşi instituţii, pe care Ie-a menţinut.
Petentul a fost obligat să plătească statului suma de 100 lei cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel a reţinut că petentul D.S. a formulat plângere penală împotriva notarului B.C. şi a avocatului M.M. solicitând a fi cercetate sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), şi neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), motivând că prima a legalizat semnăturile iar a doua a redactat o tranzacţie între el, pe de o parte, şi fratele şi cumnata sa, pe de altă parte, fără să verifice dacă „pârâţii D.Şt. şi E.M. în localitatea Dorneşti au un spaţiu ce le aparţine unde să efectueze îmbunătăţiri până la stadiul de perfectă stare (nefiind prezentat nici un act)" şi din această cauză el ar fi fost prejudiciat în dreptul său de a-şi recupera apartamentul din Rădăuţi.
Prin rezoluţia din 18 februarie 2007 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, în dosar nr. 274/P/2007, în temeiul art. 228 alin. (6) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de notarul B.C. şi avocat M.M. pentru faptele prevăzutăde art. 246 şi 249 C. pen.
Pe baza actelor premergătoare efectuate în cauză, procurorul a reţinut că părţile, în intenţia lor de a încheia pe cale amiabilă un proces prin încheierea unei tranzacţii, la data de 04 aprilie 2005, s-au prezentat la notarul public B.C. din Rădăuţi. Acolo soţii D.Şt. şi E.M. au fost însoţiţi de avocat M.M. După ce părţile au convenit asupra tranzacţiei, aceasta a fost redactată de avocat şi semnată de părţi în faţa notarului care practic Ie-a legalizat astfel semnăturile.
În tranzacţie se menţionează că:
- soţii D. îi achită „azi 4 aprilie 2005" suma de 19.500 Euro echivalent a 25.000 dolari S.U.A. lui D.S.
- soţii D. se obligă să-i achite lui D.S. încă 7700 dolari S.U.A. până la 3 aprilie 2006.
D.S. este „de acord ca numiţii D.Şt. şi M. să intre în proprietatea apartamentului situat în Rădăuţi, Piaţa Unirii şi azi 4 martie 2005 le predau cheile de la acesta".
- soţii D. se obligă ca în termen de o lună să evacueze spaţiul din Dorneşti „ocupat în prezent de magazinul ce aparţine societăţii noastre, în stare perfectă cu toate îmbunătăţirile executate şi evaluate de o persoană competentă".
Petentul D.S. pretinde că în tranzacţie s-ar fi scris în mod eronat că spaţiul din Dorneşti în care se afla atunci magazinul era al soţilor D.Şt. şi M.E. când de fapt acel spaţiu nu era al lor, iar notarul şi avocatul n-ar fi verificat al cui este spaţiul.
În fond, în tranzacţie nu apare nici un moment că spaţiul din Dorneşti ce trebuia eliberat într-o lună e al soţilor D., nu se scria al cui este spaţiul respectiv, ci doar că în momentul încheierii tranzacţiei spaţiul era ocupat de un magazin, iar acel magazin era al firmei soţilor D.Şt. şi M.E.
Prin urmare, s-a reţinut că afirmaţiile din plângerea lui D.S. nu sunt reale, atâta timp cât tranzacţia este o înţelegere între părţi, în ea consemnându-se tot ceea ce doresc părţile şi cum doresc părţile. Nici cel ce ajută (în speţă avocatul) la redactarea tranzacţiei dar cu atât mai puţin cel ce legalizează semnăturile, (în speţă notarul), nu pot interveni şi nu pot modifica voinţa părţilor şi nu au obligaţia să verifice actele ce demonstrează proprietatea bunurilor tranzactionate.
În asemenea situaţii avocatul doar îşi sfătuieşte clientul cu privire la înţelegerea ce o face cu partea adversă şi eventual sprijină părţile în formularea corectă şi clară a tranzacţiei, iar notarul legalizând semnăturile certifică doar că cei ce şi-au pus semnătura pe tranzacţie sunt persoanele cu date de stare civilă menţionate şi nu alte persoane.
Soluţia a fost confirmată de procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava care prin rezoluţia nr. 131/11/2 din 24 martie 2008 a respins plângerea petentului ca neîntemeiată.
Împotriva actelor procurorului, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., petentul D.S. a formulat plângere în instanţă, reiterând motivele iniţiale.
Examinând plângerea, Curtea a constatat că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:
Tranzacţia este actul juridic ce exprimă doar voinţa părţilor care au încheiat-o, avocatul şi notarul neputând interveni în voinţa exprimată de acestea, în scris. De asemenea, în tranzacţie nu apare nici o menţiune cu privire la proprietarul spaţiului din Dorneşti ce trebuia eliberat. Se precizează doar că „..noi, D.Şt. şi D.M. ne obligăm ca în termen de o lună, respectiv până la data de 4 mai 2005 să evacuăm spaţiul din Dorneşti ocupat în prezent de magazinul societăţii noastre, în stare perfectă, cu toate îmbunătăţirile executate şi evaluate de o persoană competentă".
Apoi, respectiva tranzacţie se află depusă la dosar, iar în conţinutul său este stipulată prevederea că părţile: „după citirea actului au consimţit la autentificarea prezentului înscris şi au semnat toate exemplarele".
În aceste împrejurări responsabilitatea conţinutului tranzacţiei aparţine doar părţilor ce şi-au exprimat voinţa cu atât mai mult cu cât în memoriul adresat instanţei petentul recunoaşte că avea posibilitatea de a refuza semnarea tranzacţiei dar nu a făcut-o, aşa cum a refuzat semnarea tranzacţiei numita I.T.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul D.S. care a solicitat casarea sentinţei primei instanţe şi desfiinţarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, întrucât notarul a încălcat dispoziţiile art. 60 şi art. 65 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, întrucât nu a verificat prezenţa titlurilor de proprietate ale înstrăinătorului.
Examinând sentinţa primei instanţe în raport de susţinerile petentului şi de dispoziţiile art. 3858 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul petentului este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.
Între petent şi intimaţi au avut loc mai multe procese civile, pe care părţile au înţeles să le stingă printr-o tranzacţie redactată de avocata M.M. şi autentificată în prezenţa părţilor sub nr. 1437 la data de 4 aprilie 2005 de către notarul public B.C.
Soţii D. se obligă să-i achite lui D.S. încă 7700 dolari S.U.A. până la 3 aprilie 2006.
D.S. este „de acord ca numiţii D.Şt. şi M. să intre în proprietatea apartamentului situat în Rădăuţi, şi azi 4 martie 2005 le predau cheile de la acesta".
Soţii D. se obligă ca în termen de o lună să evacueze spaţiul din Dorneşti „ocupat în prezent de magazinul ce aparţine societăţii noastre, în stare perfectă cu toate îmbunătăţirile executate şi evaluate de o persoană competentă".
Petentul D.S. pretinde că în tranzacţie s-ar fi scris în mod eronat că spaţiul din Dorneşti în care se afla atunci magazinul era al soţilor D.Şt. şi M. când de fapt acel spaţiu nu era al lor, iar notarul şi avocatul n-ar fi verificat al cui este spaţiul.
În fond, în tranzacţie nu apare nici un moment că spaţiul din Dorneşti ce trebuia eliberat într-o lună e al soţilor D., nu se scria al cui este spaţiul respectiv, ci doar că în momentul încheierii tranzacţiei spaţiul era ocupat de un magazin, iar acel magazin era al firmei soţilor D.Şt. şi M.
Prin urmare, s-a reţinut că afirmaţiile din plângerea lui D.S. nu sunt reale, atâta timp cât tranzacţia este o înţelegere între părţi, în ea consemnându-se tot ceea ce doresc părţile şi cum doresc părţile. Nici cel ce ajută (în speţă avocatul) la redactarea tranzacţiei dar cu atât mai puţin cel ce legalizează semnăturile, (în speţă notarul), nu pot interveni şi nu pot modifica voinţa părţilor şi nu au obligaţia să verifice actele ce demonstrează proprietatea bunurilor tranzacţionate.
În asemenea situaţii avocatul doar îşi sfătuieşte clientul cu privire la înţelegerea ce o face cu partea adversă şi eventual sprijină părţile în formularea corectă şi clară a tranzacţiei, iar notarul legalizând semnăturile certifică doar că cei ce şi-au pus semnătura pe tranzacţie sunt persoanele cu date de stare civilă menţionate şi nu alte persoane.
Soluţia a fost confirmată de procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava care prin rezoluţia nr. 131/11/2 din 24 martie 2008 a respins plângerea petentului ca neîntemeiată.
Împotriva actelor procurorului, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., petentul D.S. a formulat plângere în instanţă, reiterând motivele iniţiale.
Examinând plângerea, Curtea a constatat că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:
Tranzacţia este actul juridic ce exprimă doar voinţa părţilor care au încheiat-o, avocatul şi notarul neputând interveni în voinţa exprimată de acestea, în scris. De asemenea, în tranzacţie nu apare nici o menţiune cu privire la proprietarul spaţiului din Domeşti ce trebuia eliberat. Se precizează doar că „..noi, D.Şt. şi D.M. ne obligăm ca în termen de o lună, respectiv până la data de 4 mai 2005 să evacuăm spaţiul din Dorneşti ocupat în prezent de magazinul societăţii noastre, în stare perfectă, cu toate îmbunătăţirile executate şi evaluate de o persoană competentă".
Apoi respectiva tranzacţie se află depusă la dosar, iar în conţinutul său este stipulată prevederea că părţile: „după citirea actului au consimţit la autentificarea prezentului înscris şi au semnat toate exemplarele".
În aceste împrejurări responsabilitatea conţinutului tranzacţiei aparţine doar părţilor ce şi-au exprimat voinţa cu atât mai mult cu cât în memoriul adresat instanţei petentul recunoaşte că avea posibilitatea de a refuza semnarea tranzacţiei dar nu a făcut-o, aşa cum a refuzat semnarea tranzacţiei numita I.T.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul D.S. care a solicitat casarea sentinţei primei instanţe şi desfiinţarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, întrucât notarul a încălcat dispoziţiile art. 60 şi art. 65 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, întrucât nu a verificat prezenţa titlurilor de proprietate ale înstrăinătorului.
Examinând sentinţa primei instanţe în raport de susţinerile petentului şi de dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul petentului este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.
Între petent şi intimaţi au avut loc mai multe procese civile, pe care părţile au înţeles să le stingă printr-o tranzacţie redactată de avocata M.M. şi autentificată în prezenţa părţilor sub nr. 1437 la data de 4 aprilie 2005 de către notarul public B.C.
Această tranzacţie care exprimă voinţa părţilor, semnată de acestea în faţa notarului public după ce li s-a citit şi au consimţit la autentificarea înscrisului, a fost avută în vedere de Tribunalul Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, la pronunţarea deciziei nr. 138 din 22 iunie 2007. Prin această decizie s-a admis recursul formulat de pârâţii recurenţi D.Ş. şi D.M., s-a modificat sentinţa primei instanţe în sensul respingerii acţiunii reclamantului D.S. ca nefondată.
Nemulţumit de această soluţie petentul D.S. a formulat plângere penală împotriva intimatelor pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi 249 C. pen., încercând astfel ca în cadrul unui proces penal să obţină anularea tranzacţiei pe care a semnat-o în faţa notarului.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 51/1995, astfel cum acest text a fost modificat prin art. 1 pct. 3 din Legea nr. 255/2004, activitatea avocatului se realizează şi prin redactarea de acte juridice, atestarea identităţi părţilor, a conţinutului şi datei actelor prezentate spre autentificare. În realizarea acestei atribuţii intimata M.M. în calitatea sa de avocat a redactat tranzacţia de care s-a făcut vorbire şi pe care a prezentat-o intimatei B.C. spre autentificare.
Intimata B.C. a autentificat actul, îndeplinind în tocmai operaţiunile prevăzute în art. 58 – art. 67 din Legea nr. 36/1995, respectiv a procedat la identificarea părţilor, a dat citire actului, a întrebat părţile dacă au înţeles conţinutul actului, apoi a luat consimţământul acestora, făcând menţiune despre acesta în încheierea de autentificare.
În această situaţie, în care actul este prezentat pentru autentificare de către părţi, fiind redactat de o persoană cu studii juridice, notarul nu are obligaţia să facă verificările prevăzute de art. 60 alin. 1 art. 65 şi art. 70 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, respectiv să verifice prezenţa titlurilor de proprietate ale înstrăinătorului, obligaţie pe care o are notarul numai atunci când redactează şi autentifică el actul translativ de proprietate.
Mai mult în cuprinsul tranzacţiei se menţionează doar că „..noi, D.Şt. şi D.M. ne obligăm ca în termen de o lună, respectiv până la data de 4 mai 2005 să evacuăm spaţiul din Dorneşti ocupat în prezent de magazinul societăţii noastre, în stare perfectă, cu toate îmbunătăţirile executate şi evaluate de o persoană competentă", notarul neavând nicio obligaţie să verifice cui aparţine proprietatea acestui imobil.
Se constată astfel, că atât avocatul care a redactat tranzacţia, cât şi notarul care a autentificat actul, au respectat atribuţiile lor de serviciu şi au respectat normele legale privind autentificarea actului în cauză, care nu cuprinde nicio clauză contrară dispoziţiilor legale.
Fată de aceste considerente instanţa de recurs constată că sentinţa primei instanţe, prin care s-a stabilit că responsabilitatea conţinutului tranzacţiei aparţine doar părţilor care şi-au exprimat voinţa, şi că petentul nu a refuzat semnarea acesteia deşi avea această posibilitate, este temeinică şi legală neexistând nici un motiv de casare a acesteia.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge recursul petentului D.S. împotriva sentinţei penale nr. 30 din 23 mai 2008 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală, ca nefondat.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.S., împotriva sentinţei penale nr. 30 din 23 mai 2008 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 03 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2599/2008. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3699/2008. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
