ICCJ. Decizia nr. 2623/2008. Penal

Decizii penale ICCJ 2008

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2623/2008

Dosar nr. 8113/99/2008

Şedinţa publică din 4 septembrie 2008

Asupra recursului de faţă;

în baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 620 din 8 octombrie 2007, pronunţată în dosarul nr. 8113/99/2006, Tribunalul Iaşi, penal minori, a dispus următoarele.

l. A respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulate de apărătorul inculpatului R.A.

2.A condamnat pe M.I., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c), alin. (2) lit. a) C. pen. cu aplicarea disp. art. 99 şi urm. C. pen., la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare.

Pe durata şi în condiţiile prev. de art. 71 C. pen. i-au fost interzise inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

În baza disp. art. 861 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului, pe o durată de 5 ani şi 6 luni, care conform disp. art. 862 C. pen. constituie termen de încercare, iar conform art. 71alin. (5) C. pen., s-a suspendat executarea pedepsei accesorii aplicată acestuia pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale.

În baza disp. art. 863 C. pen., s-a impus inculpatului respectarea măsurilor de supraveghere prev. de alin. (3) al textului de lege sus­menţionat, respectiv:

- să se prezinte la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalului Iaşi, organ desemnat de instanţă cu supravegherea sa;

- să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

-să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

S-au pus în vedere inculpatului prevederile art. 864 C. pen..

3.A condamnat pe inculpatul R.A., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c), alin. (2)1 lit. a) C. pen., cu aplicarea disp. art. 75 lit. c) C. pen. şi a art. 74 lit. c) C. pen., cu referire la disp. art. 76 lit. b) C. pen., la pedeapsa de 4 ani închisoare.

Pe durata şi în condiţiile prev. de art. 71 C. pen. i-au fost interzise inculpatului drepturile prev. de art.64 lit. a) şi b) C. pen.

În baza dispoziţiilor art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedepsele aplicate, durata reţinerii şi arestării preventive a inculpaţilor, respectiv, pentru M.I. de la 04 martie 2006 la 13 aprilie 2006, iar pentru inculpatul R.A., de la 04 martie 2006 la 09 iunie 2006.

4. În baza dispoziţiilor art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. coroborat cu dispoziţiile art. 998 c. civ., inculpaţii au fost obligaţi în solidar, inculpatul minor şi în solidar cu părţile responsabile civilmente M.M. şi J., să plătească părţii civile H.C., suma de 3000 lei, cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând daune morale.

În baza dispoziţiilor art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, inculpaţii au fost obligaţi în solidar, inculpatul minor şi în solidar cu părţile responsabile civilmente M.M. şi J., să plătească părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţă „Sfânta Treime" Iaşi, suma de 1948,88 lei, reprezentând costul asistenţei medicale acordate părţii vătămate H.C.

În baza dispoziţiilor art. 189 C. proc. pen., s-a dispus ca onorariul apărătorului din oficiu, în valoare de 100 lei, va fi suportat din fondul special al Ministerului Justiţiei, urmând a fi inclus în cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de stat.

În baza dispoziţiilor art. 191 C. proc. pen., inculpaţii au fost obligaţi, inculpatul minor şi în solidar cu părţile responsabile civilmente M.M. şi J., să plătească statului cheltuieli judiciare după cum urmează:

inculpatul minor M.I., în solidar cu părţile responsabile civilmente M.M. şi J., suma de 450 lei, din care suma de 100 lei reprezintă onorariul apărătorului din oficiu, iar inculpatul R.A., suma de 350 lei. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Inculpaţii se cunosc, având un grup de prieteni comuni, sunt consăteni cu partea vătămată, iar M.I. este nepot al acesteia.

La data de 2 martie 2006, în jurul orei 18,00, inculpatul R.A. s-a deplasat la barul A.d. din comuna Holboca, unde se afla partea vătămată H.C., iar în jurul orelor 21,00 la bar a venit şi M.I.

Partea vătămată H.C. se afla în stare de ebrietate şi a oferit de băut unor cetăţeni care se aflau în bar, precum şi inculpaţilor R.A. şi M.I.

Observând că partea vătămată dispune de bani, inculpaţii s-au înţeles să-i sustragă.

Deoarece partea vătămată H.C. era în stare de ebrietate, l-a rugat pe M.I., în virtutea relaţiei de rudenie, să-l conducă la domiciliu. După o înţelegere prealabilă cu inculpatul R.A., M.I. a plecat din bar împreună cu partea vătămată H.C., susţinând-o de braţ, iar după aproximativ 4-5 minute a ieşit şi inculpatul R.A., aşteptând ca cei doi să se îndepărteze. După ce cei doi s-au deplasat aproximativ 250 -300 m faţă de bar, inculpatul R.A. a plecat în urma lor şi în apropiere de locuinţa părţii vătămate, i-a ajuns, şi conform înţelegerii avute în bar, M.I. l-a lovit cu pumnul în zona feţei pe H.C., care a căzut jos.

Ulterior, inculpaţii R.A. şi M.I. au început să lovească cu pumnii şi picioarele partea vătămată, aproximativ 5 minute, până ce aceasta a devenit inconştienţă.

Apoi, ambii inculpaţi au căutat prin buzunare pe partea vătămată de unde împreună i-au sustras suma de 50 RON, din care 20 lei, M.I. şi 30 lei, R.A. La lumina unui neon au numărat banii, constatând că sunt 50 lei.

În jurul orei 24,00 s-au întors la acelaşi bar, unde au folosit banii sustraşi pentru consumaţia lor şi a altor persoane din bar. În acele împrejurări M.I. a fost văzut de mai mulţi martori având o pată de culoare brun-roşcată pe pantaloni, de mărimea unei palme.

În urma loviturilor primite, partea vătămată H.C. a suferit un traumatism cranio-facial cu fracturarea sinusului maxilar drept, hematom subdural emisferic, excoriaţii şi echimoze, conform certificatului medico-legal nr. 630/07 aprilie 2006 eliberat de IML Iaşi, pentru care a necesitat 50 - 55 zile de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.

Prima instanţă a reţinut că situaţia de fapt este dovedită cu întreg ansamblul probator administrat în cauză, respectiv: plângerea şi declaraţia părţii vătămate; foaia de observaţie clinică generală şi fişa de spitalizare a părţii vătămate; certificatul medico-legal eliberat de IML laşi, din care rezultă că partea vătămată a prezentat numeroase leziuni, pentru vindecarea cărora a necesitat 55 de zile de îngrijiri medicale; declaraţiile martorilor audiaţi în cursul urmăririi penale şi nemijlocit în faţa instanţei din care rezultă că inculpaţii au consumat la bar băuturi alcoolice împreună cu partea vătămată, aceasta plătindu-le consumaţia; referatul de evaluare psiho-socială întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi din care rezultă că minorul inculpat M.I. provine dintr-o familie organizată, după opinia părinţilor având un nivel intelectual mai redus; declaraţiile date de inculpaţi pe parcursul ambelor faze procesuale.

Cu privire la declaraţiile inculpaţilor, prima instanţă a reţinut că în declaraţiile iniţiale pe care le-au dat organelor de urmărire penală şi în faţa judecătorului care dispus arestarea lor preventivă, inculpaţii au recunoscut săvârşirea infracţiunii de tâlhărie şi au arătat în detaliu modul în care au procedat.

Ulterior, inculpaţii au adoptat o atitudine nesinceră şi au încercat să inducă în eroare organele judiciare cu privire la conţinutul activităţii lor infracţionale. Astfel, după ce la data de 4 martie 2006, M.I. a dat o declaraţie olografă în care a arătat în detaliu cum, în urma unei înţelegeri prealabile cu inculpatul R.A., au lovit-o şi au buzunărit-o pe partea vătămată H.C., cu scopul de a-i sustrage suma de bani despre care ştiau că aceasta o are asupra sa, declaraţie susţinută şi la data de 5 martie 2006, când a şi fost audiat de procuror şi instanţa de judecată, ulterior a revenit asupra acestor declaraţii.

Astfel, după ce s-a înţeles cu partea vătămată, M.I. a revenit asupra acestor declaraţii susţinând că doar inculpatul R.A. a lovit-o şi a buzunărit-o pe partea vătămată, timp în care el doar a asistat la activitatea infracţională desfăşurată de către acesta, fără a primi ulterior vreun ban din suma sustrasă. Pe de altă parte, a recunoscut că a abandonat-o pe partea vătămată, pe drum, fiind căzută la pământ şi că nu a anunţat pe nimeni despre cele întâmplate.

De asemenea, M.I. a susţinut că după ce a abandonat-o pe partea vătămată a plecat direct acasă, afirmaţii care se contrazic cu declaraţiile martorilor F.M.C. şi A.C.C. care au fost audiaţi în cauză.

În tot cursul urmăririi penale, inculpatul R.A. a susţinut ca atât el, cât şi M.I. i-au aplicat lovituri părţii vătămate, în noaptea de 2 martie 2006. După ce părţii vătămate i s-a eliberat certificat medico-legal, în care se consemnează că pentru leziunile suferite au fost necesare pentru vindecare mai puţin de 60 de zile de îngrijiri medicale, în speranţa că se va împăca cu aceasta, inculpatul R.A. a revenit asupra declaraţiei iniţiale şi a arătat că nu i-a sustras părţii vătămate nicio sumă de bani, ci doar a lovit-o.

În cursul cercetării judecătoreşti, inculpaţii au înţeles să se prevaleze de dreptul la tăcere, refuzând să dea declaraţii în faţa instanţei.

Prima instanţă a apreciat, raportat la probatoriul administrat în cauză că poziţia inculpatului M.I. este nesinceră. Astfel, deşi iniţial M.I. şi-a recunoscut contribuţia la săvârşirea faptei, ulterior a negat implicarea sa de orice fel, declaraţiile date ulterior necoroborându-se însă cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, care se coroborează însă cu declaraţiile inculpatului R.A., care îl indică pe coinculpat ca participant nemijlocit la săvârşirea faptei.

Totodată, prima instanţă a apreciat că poziţia procesuală a inculpatului M.I. a fost influenţată de înţelegerea cu partea vătămată H.C., cu care acesta era o rudă mai îndepărtată.

Partea vătămată nu a susţinut însă poziţia procesuală a inculpatului M.I. decât într-un memoriu adresat organelor de urmărire penală, însă în declaraţiile pe care le-a dat în faza urmăririi penale şi în faţa instanţei de judecată, a făcut referiri la participarea activă a inculpatului minor (spre exemplu, partea vătămată H.C. a recunoscut la confruntarea cu inculpatul R.A., că M.I. a fost cel care i-a aplicat o lovitură cu pumnul în figură), astfel încât versiunea susţinută de inculpatul minor apare ca singulară.

S-a mai reţinut de prima instanţă că M.I. a declarat că pata de sânge prezentă pe pantalonii săi nu proveneau în nici un caz de la partea vătămată H.C., în sprijinul susţinerii sale aducând mărturiile mai multor martori care au văzut că, la un moment dat, după ce cei doi s-au întors la bar, barmanul a aruncat cu un pahar de sticlă spre inculpatul R.A., paharul spărgându-se de podea în apropiere de M.I., care a strigat că a fost lovit.

Însă, când barmanul a intenţionat să vină să cerceteze dacă inculpatul a fost într-adevăr rănit, M.I. a refuzat vehement. În aceste împrejurări martorul A.C.C. a văzut pe pantalonii de culoare galbenă mai multe pete mici de sânge, împreună întinzându-se pe o suprafaţă de dimensiunea unei palme.

Cu toate acestea, prima instanţă nu a reţinut în cauză că pata de sânge ar fi provenit de la victimă, acest aspect putând fi dovedit doar pe baza unei probe ştiinţifice, lucru care nu a fost posibil pentru că pantalonii inculpatului au fost spălaţi imediat de către mama sa.

Faţă de aceste considerente, prima instanţă a constatat că apărarea inculpatului M.I. este incertă, atâta timp cât, deşi a susţinut că a fost tăiat, a avut tăria să nu se uite la leziunea ce i-a fost creată, împiedicând şi pe cei din jur să examineze "presupusa rană". De altfel, în faţa judecătorului care a dispus arestarea sa, inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei şi faptul că pata respectivă provenea de la rănile cauzate părţii vătămate H.C.

Faţă de aceste împrejurări, prima instanţă a reţinut că fapta comisă de inculpatul R.A., care împreună cu inculpatul minor M.I., la data de 02 martie 2006, prin violenţă, pe timp de noapte, pe drum public, a sustras de la partea vătămată H.C. o sumă de bani, constituie infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1)-(2) lit. b), c), alin. (2)1 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., iar fapta comisă de inculpatul minor M.I. , care împreuna cu inculpatul R.A., prin violenţă, pe timp de noapte, pe drum public, a sustras de la partea vătămată H.C. o sumă de bani, constituie infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1)-(2) lit. b), c), alin. (2)1 lit. a) cu aplicarea art. 99 alin. (3) C. pen.

Constatând că din probatoriul administrat rezultă că inculpaţii au acţionat cu intenţia clară de a deposeda partea vătămată de suma de bani pe care aceasta o avea asupra sa, scop în care i-au aplicat mai multe lovituri pentru a preîntâmpina opoziţia acesteia, prima instanţă a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie, în infracţiunile de furt şi lovire, formulată de apărătorul inculpatului R.A.

Pentru infracţiunea comisă, prima instanţă a aplicat inculpatului major R.A. o pedeapsă, la individualizarea căreia, în cadrul general prevăzut de art. 52 şi art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), au fost avute în vedere, pe de o parte, gradul de pericol social concret al infracţiunii săvârşite, modul şi împrejurările concrete ale comiterii acesteia [respectiv, de 2 persoane împreună asupra unei persoane în stare avansată de ebrietate, cauzându-i leziuni pentru care au fost necesare 55 de zile de îngrijiri medicale, ceea ce constituie circumstanţa agravantă prevăzută de art. 75 lit. c) C. pen.], iar - pe de altă parte - având în vedere persoana inculpatului R.A., care nu este cunoscut cu antecedente penale, care a avut o poziţie procesuală corespunzătoare în faţa organelor judiciare, în ambele faze procesuale, recunoscând săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa, dar care nu a avut un comportament bun în societate anterior săvârşirii faptei (aşa cum rezultă din certificatul de cazier judiciar, faţă de acesta s-a dispus o măsură de siguranţă pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt).

Procedând la individualizarea judiciară a sancţiunii aplicabile inculpatului minor M.I. , conform art. 100 C. pen., prima instanţa, având în vedere, pe de o parte, gradul de pericol social al faptei săvârşite, starea fizică şi de dezvoltare intelectuală şi morală, dar şi comportamentul minorului, condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit, precum şi alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului, aşa cum rezultă din referatul de evaluare psiho-socială întocmit de SRSS din cadrul Tribunalului Iaşi, dar şi împrejurarea că M.I. a atins vârsta majoratului la data pronunţării sentinţei, poziţia procesuală incorectă a inculpatului pe parcursul cercetării judecătoreşti, a aplicat acestuia o pedeapsă cu închisoarea orientată spre minimul special prevăzut de lege pentru fapta săvârşită, dispunând suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

În ce priveşte latura civilă a cauzei, prima instanţă, constatând că partea civilă H.C. nu a produs probe de natură să dovedească pretenţiile materiale, a respins cererea părţii vătămate în acest sens.

În privinţa cererii părţii vătămate de acordare de daune morale, instanţa de fond a reţinut că partea vătămată a suferit leziuni vindecabile în 50 - 55 de zile de îngrijiri medicale, fiind internată în spital o perioadă considerabilă de timp, agresiunea cauzându-i, fără îndoială, suferinţe fizice şi psihice care justifică obligarea inculpaţilor, în solidar, la plata sumei de 3.000 lei cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând daune morale.

În termenul legal prevăzut de art. 363 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., hotărârea primei instanţe a fost apelată de inculpatul R.A., fiind criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea apelului, inculpatul R.A. a invocat următoarele critici: nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, întrucât nu a exercitat violenţe asupra părţii vătămate în scopul sustragerii banilor; deşi s-a dispus începerea urmăririi penale la data de 4 martie 2006, confirmată de procuror la data de 5 martie 2006, iar partea vătămată a dat prima declaraţie la 6 martie 2006, ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale este din 5 martie 2006, iar declaraţiile părţii vătămate de la fila 11 şi 12 de la dosar sunt din 6 martie 2006; în ce priveşte rezolvarea laturii civile, în mod greşit au fost obligaţi inculpaţii la plata despăgubirilor civile morale întrucât acestea nu au fost solicitate de partea vătămată, la 30 ianuarie 2007 renunţând la aceste despăgubiri. Concluzionând, apelantul inculpat a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii primei instanţe, iar pe fond, reindividualizarea judiciară a pedepsei sub aspectul cuantumului şi al modalităţii de executare al acesteia, în sensul dispunerii suspendării executării pedepsei, dată fiind starea de sănătate a inculpatului, care este cunoscut boli psihice, cu suferinţe cerebrale post şi prenatal.

Prin Decizia penală nr. 27 din 13 martie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală, în dosarul nr. 8113/99/2006, s-a admis apelul declarat de inculpatul R.A. şi prin extindere, al inculpatului M.I. şi al părţilor responsabile civilmente M.M. şi M.J., împotriva sentinţei penale nr. 620 din 8 octombrie 2007 a Tribunalului Iaşi, pe care a desfiinţat-o în parte, în latura civilă, şi rejudecând, s-a înlăturat din sentinţă, dispoziţia privind obligarea inculpaţilor şi a părţilor responsabile civilmente la plata sumei de 3000 lei către partea civilă H.C., cu titlu de daune morale, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Cheltuielile judiciare în sumă de 100 lei au rămas în sarcina statului.

În considerentele acestei decizii s-a constatat că apelul este fondat numai în ceea ce priveşte critica referitoare la soluţionarea laturii civile, sub aspectul daunelor morale acordate părţii vătămate, întrucât prin declaraţia dată la 30 ianuarie 2007, partea vătămată H.C. s-a constituit parte civilă cu suma de 30 milioane lei, reprezentând doar daune materiale, nu şi daune morale, astfel încât obligarea celor doi inculpaţi în solidar şi a inculpatului minor în solidar cu părţile responsabile civilmente, la plata sumei de 3000 lei cu titlu de daune morale este neîntemeiată, în lipsa exercitării acţiunii civile în acest sens.

Cu privire la celelalte motive de apel invocate de inculpatul R.A., Curtea de Apel Iaşi a reţinut că acestea sunt neîntemeiate.

Decizia penală sus-menţionată a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către inculpatul R.A., care nu a prezentat în scris motivele de recurs.

La termenul acordat pentru soluţionarea recursului, 4 septembrie 2008, deşi legal citat, recurentul inculpat R.A. nu s-a prezentat pentru a-şi susţine recursul.

La acest termen, apărătorul desemnat din oficiu al recurentului inculpat R.A., susţinând oral motivele de recurs, a invocat , în principal, cazul de casare prevăzute de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen. şi a solicitat în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., admiterea recursului inculpatului, casarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză, iar pe fond, schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului din infracţiunea de tâlhărie, în infracţiunile de lovire şi furt

În subsidiar, apărătorul, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., a solicitat în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., admiterea recursului inculpatului, casarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză, şi rejudecând, să se reducă pedeapsa aplicată inculpatului dându-se eficienţă maximă circumstanţelor atenuate prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) C. pen. şi să se dispună suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu, ambele hotărâri, conform prevederilor art.3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 din acelaşi cod, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în continuare.

Critica privind greşita încadrare juridică dată faptelor, care va fi cercetată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17C. proc. pen., este neîntemeiată întrucât, din probatoriul administrat rezultă că inculpaţii au acţionat cu intenţia clară de a deposeda pe partea vătămată de suma de bani pe care o avea asupra sa, sens în care au exercitat violenţe asupra acesteia până au adus-o în stare de inconştienţă şi i-au sustras banii, activitatea infracţională intrând în conţinutul constitutiv, ca latură obiectivă a infracţiunii de tâlhărie şi nu a infracţiunilor de lovire şi furt.

De altfel, această activitate infracţională a fost amplu detaliată de cei doi inculpaţi în declaraţiile iniţiale pe care le-au dat organelor de urmărire penală şi instanţei de judecată, în care au recunoscut comiterea infracţiunii de tâlhărie. Astfel, în declaraţia dată la 17 mai 2006, aflată la fila 118 dosar urmărire penală, inculpatul R.A. a declarat că, împreună cu M.I. l-a lovit cu pumnii şi picioarele pe H.C., deposedându-l de suma de 50 lei (Ron) după ce, în prealabil, se sfătuiseră cum să facă acest lucru, situaţie confirmată prin declaraţia coinculpatului M.I., aflată la fila 117 dosar urmărire penală. Aceste declaraţii se coroborează cu cele ale părţii vătămate şi ale martorilor audiaţi în cauză.

Faptul că ulterior, ambii inculpaţi au adoptat o atitudine nesinceră, încercând să inducă în eroare organele judiciare cu privire la conţinutul activităţii lor infracţionale, nu poate conduce la o schimbare a încadrării juridice a faptei, întregul ansamblu probator administrat în cauză evidenţiind vinovăţia ambilor inculpaţi în săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

Prin urmare, fapta comisă de inculpatul R.A., care împreună cu inculpatul minor M.I., la data de 2 martie 2006, prin violenţă, pe timp de noapte, pe drum public, a sustras de la partea vătămată H.C. o suma de bani, constituie infracţiunea de tâlhărie, în formă calificată, aşa cum legal a fost încadrată juridic.

Neîntemeiată este şi critica referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei şi a modului de executare al acesteia, susţinută de apărătorul recurentului inculpat.

Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale ale codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Pe de altă parte, art. 52 C. pen. prevede că pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul ei fiind prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

Ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi în ce priveşte comportamentul făptuitorului.

Ca atare, pedeapsa şi modalitatea de executare a acesteia, trebuie individualizate în aşa fel încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi să evite în viitor săvârşirea de fapte penale.

Înalta Curte constată că, în raport de modul de concepere a activităţii infracţionale, de împrejurările comiterii faptelor şi de importanţa relaţiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârşirea unei infracţiuni grave, instanţele au efectuat o justă individualizare a pedepsei, atât sub aspectul naturii şi al cuantumului acesteia, cât şi ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale arătate mai sus.

Totodată, se constată că pedeapsa este proporţională cu fapta şi persoana inculpatului şi este de natură să realizeze prevenţia generală şi reeducarea inculpatului. Infracţiunea comisă fiind una de violenţă, conturează un profil infracţional de violenţă al inculpatului, aşa încât, pentru realizarea scopului pedepsei şi îndreptarea inculpatului, modalitatea suspendării executării pedepsei, solicitată de inculpat, nu este adecvată, neeexistând suficiente garanţii pentru a crede că inculpatul poate fi reeducat în acest fel.

Pentru toate aceste considerente, constatând că hotărârile atacate sunt temeinice şi legale, Înalta Curte, în temeiul art. 38515alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.A.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. ;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat R.A. împotriva deciziei penale nr. 27 din 13 martie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 600 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 septembrie 2008.

← ICCJ. Decizia nr. 2589/2008. Penal  ICCJ. Decizia nr. 2628/2008. Penal. Plângere împotriva... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2623/2008. Penal