ICCJ. Decizia nr. 2620/2008. Penal

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr.2620/2008

Dosar nr. 9107/200/200.

Şedinţa publică din 4 septembrie 200.

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 29 din 15 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa au fost condamnaţi la pedepsele de câte 5 ani închisoare şi aplicarea pedepselor accesorii prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a şi b) C. pen., în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen. pentru infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen. inculpaţii M.F., în prezent deţinut în Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranţă Mărgineni, judeţul Dâmboviţa şi, G.G.

Conform art. 350 C. proc. pen. a fost menţinută starea de arest a inculpatului M.F., iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a fost dedusă din pedeapsă perioada reţinerii şi arestării preventive a cestuia de la 5 decembrie 2006 la zi.

Totodată, instanţa a luat act că în cauză nu s-au formulat pretenţii în latură civilă.

Inculpaţii au fost obligaţi la câte 325 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 190 lei, reprezentând onorariul apărătorului din oficiu, pentru inculpatul M.F.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în fapt, că în ziua de 2 septembrie 2006 cei doi inculpaţi s-au aflat în incinta Fermei Agricole Crevedia unde au consumat băuturi alcoolice.

La un moment dat, prin plantaţie a apărut şi V.M.V. care se afla în relaţii tensionate cu inculpata G.G. din cauza casei în care locuiau ambele şi profitând de faptul că femeia se afla în stare de ebrietate a început să o lovească cu pumnii şi picioarele pe întreaga suprafaţă a corpului.

În această altercaţie a intervenit şi inculpatul M.F. care a lovit-o pe victimă de mai multe ori, inclusiv în timp ce aceasta era căzută la pământ.

La circa 20-25 minute după incident au ajuns la ferma Pomicolă Crevedia, din localitatea Buftea unde a avut loc agresiunea asupra victimei, martorii F.H. şi F.D., unde au găsit victima „ghemuită la pământ" şu cu pete de sânge pe zona feţei, pe mâini şi pe geaca de culoare albastră cu care era îmbrăcată.

Victima V.M.V. nu a putut răspunde întrebărilor puse de cei prezenţi, referitoare la identitatea, ori motivul pentru care se afla acolo, fiind îndemnată să se întoarcă acasă.

Pe drum, victima s-a oprit la gospodăria martorilor G.E. şi G.G., cărora Ie-a relatat că fusese bătură de cei doi inculpaţi, precum şi că o doare capul, arătându-le că pierde sânge din zona din spate a capului.

În continuare, victima a revenit în domiciliu împreună cu concubinul său M.I. şi a continuat să se vaite că o doare capul, rămânând culcată, iar a doua zi a refuzat să fie transportată la spital.

În noaptea de 03/04 decembrie 2006 victima a decedat, din raportul de expertiză medico-legală nr. 262/A/14 decembrie 2006 întocmit de Laboratorul Judeţean de Medicină Legală Dâmboviţa a rezultat că aceasta „a prezentat o multitudine de lovituri pe toată suprafaţa corpului, care s-au putut produce prin loviri active, repetate, cu mijloace de apărare, atac proprii omorului (pumni, palme, picioare) care au putut fi aplicate victimei din faţă, lateral stânga-dreapta, spate şi victima fiind în poziţie ortostatică, a fost ghemuită sau culcată".

S-a concluzionat că „moartea a fost violentă şi s-a datorat hemoragiei leptomeningee şi hematomului subdural dezvoltat în timp, cu consecinţa unui traumatism cranio-cerebral acut închis."

S-a apreciat că faptele săvârşite de inculpaţii M.F. şi G.G. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen., dispunându-se condamnarea acestora la pedepse de câte 5 ani închisoare în baza acestui text de lege.

Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, precum şi inculpaţii M.F. şi G.G.

Parchetul a susţinut că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele considerente:

în raport cu întreg materialul probator, respectiv declaraţiile inculpaţilor, depoziţiile martorilor, actul medico-legal întocmit în cauză, instanţa de fond nu a dat eficienţă dispoziţiilor legale privind calificarea juridică a faptelor cu care a fost investită.

S-a arătat că, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, inculpatul M.F. a încercat să acrediteze ideea că nu a lovit victima şi că aceasta a fost lovită numai de către inculpata G.G. care ar fi exercitat agresiune fizică asupra victimei.

Inculpata la rândul său a prezentat o altă versiune care restrânge ca întindere actele materiale exercitate de ea asupra victimei, în sensul că „i-ar fi dat o palmă şi două picioare", indicându-l pe inculpatul M.F. ca exercitând acte materiale de o extremă violenţă, în sensul că „a lovit-o pe victimă, i-a dat cu piciorul în faţă şi i-a curs sânge din nas, după care a mai lovit-o cu piciorul peste corp şi încă de trei ori cu picioarele şi cu palmele peste faţă" (declaraţii de la filele 44-45 dosar instanţă).

Parchetul a motivat că instanţa de fond trebuia să coroboreze declaraţiile inculpaţilor cu ale martorilor care au luat cunoştinţă imediat şi nemijlocit cunoştinţă de împrejurările în care victima a suferit agresiunile, cu concluziile raportului de autopsie.

Aşadar, în raport cu probele administrate se poate concluziona că loviturile au fost aplicate victimei într-un timp îndelungat şi cu intensitate şi ca atare instanţa trebuia să încadreze faptele în infracţiunea de omor şi nu în cea de lovituri cauzatoare de moarte.

Ca atare, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea în parte a sentinţei şi conform art. 334 C. proc. pen. să se dispună schimbarea încadrării juridice a faptei comisă de cei doi inculpaţi din infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen., în infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174-175 lit. i) C. pen.

Cea de-a doua critică invocată de parchet a privit individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor.

S-a arătat că pedepsele de câte 5 ani închisoare sunt lipsite de fermitate, având în vedere că săvârşirea infracţiunii a avut ca rezultat suprimarea vieţii victimei de către cei doi inculpaţi, mai ales că aceştia au avut o atitudine oscilantă de recunoaştere parţială a faptelor.

S-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice.

Inculpatul M.F. prin apărător ales a susţinut , la rândul său, că este nevinovat şi a solicitat achitarea.

S-a arătat că la dosar nu există probe certe care să ateste vinovăţia sa, că nu a avut nicio contribuţie la crearea condiţiilor care au determinat decesul părţii vătămate V.M.V.. A arătat că părţile erau în stare de ebrietate, între ele existau neînţelegeri mai vechi şi o stare conflictuală.

Apelanta inculpată G.G. a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul individualizării pedepsei pe care a considerat-o prea aspră, solicitând reducerea acesteia.

Prin Decizia penală nr. 65 de la 25 aprilie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 9107/200/2006 a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa împotriva sentinţei penale nr. 29 din 15 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, pe care a desfiinţat-o în parte, în latură penală şi în consecinţă:

Conform art. 334 C. proc. pen. a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen., reţinută faţă de inculpaţii M.F., deţinut în Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranţă Mărgineni şi G.G., domiciliată în judeţul Dâmboviţa, în infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 C. pen. şi a condamnat pe inculpatul M.F. la pedeapsa de 12 ani închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., iar pe inculpata G.G. la pedeapsa de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de arat. 64 lit. a) şi b) C. pen.

A fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii M.F. şi G.G.

S-a computat detenţia preventivă a inculpatului M.F. de la 5 decembrie 2006 la zi s-a menţinut măsura arestării preventive a acestuia.

Au fost obligaţi inculpaţii M.F. la 50 lei cheltuieli judiciare către stat, iar pe inculpata G.G. la 150 lei cu acelaşi titlu, din care 100 lei onorariu pentru apărător din oficiu din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel, în ceea ce priveşte apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că tribunalul a stabilit corect situaţia de fapt, aşa cum a fost expusă la început, în sensul că în ziua de 2 decembrie 2006 cei doi inculpaţi M.F. şi G.G. se aflau în incinta Fermei Agricole Crevedia unde au consumat băuturi alcoolice.

La un moment dat, prin plantaţie a trecut partea vătămată V.M.V. care se afla în relaţii tensionate cu inculpata G.G. din cauza casei în care locuiau ambele şi profitând de faptul că aceasta se afla în stare de ebrietate a început să o lovească cu pumnii şi picioarele pe întreaga suprafaţă a corpului.

Agresiunea asupra victimei a fost exercitată concomitent şi de către inculpatul M.F. care a lovit-o pe victimă de mai multe ori, în timp ce aceasta era căzută la pământ.

Victima a fost lovită de ambii inculpaţi cu picioarele şi pumnii, în lateral, pe faţă, în cap, iar cu picioarele peste tot corpul.

Inculpata G.G. a tras-o de păr şi a continuat să o lovească din nou pe victimă, după ce la un moment dat aceasta scăpase din mâinile agresoarei.

Inculpatul M.F. a lovit-o în mod repetat pe victimă, atunci când aceasta era căzută la pământ şi încerca să-şi apere capul cu mâinile.

Când şi-au dat seama că victima nu se mai poate ridica, au încetat agresiunea, după care inculpata G.G. a sunat-o pe martora F.D., proprietara fermei pomicole, să vină la fermă pentru că „o femeie fusese surprinsă în plantaţie la furat de lemne".

Instanţa de fond trebuia să coroboreze declaraţiile inculpaţilor cu declaraţiile martorilor care au luat cunoştinţă direct şi nemijlocit de împrejurările în care victima a suferit agresiunea, cu concluziile raportului de autopsie.

în acest context, raportul de autopsie a relevat faptul că „victima a suferit echimoze, hematoame, fractură oase proprii nazale, cu cruste sanguine în aria dreaptă, infiltrate hemoragice epicraniene, hematom subdural pe conevixitate dreapta, cu tendinţa de organizare, mai vechi de circa 24 de ore, contuzie corticală dreapta, stază şi masiv edem meningo-cerebral, sânge lichid în cavităţile cordului drept."

De asemenea, raportul medico-legal a concluzionat că moartea numitei V.M.V. a fost violentă, ea s-a datorat hemoragiei leptomeningee şi hematomului subdural dezvoltat în timp, consecinţă a unui traumatism cranio-cerebral acut închis.

Leziunile de violenţă descrise, s-au putut produce prin loviri active, repetate cu mijloace de apărare, respectiv cu pumni, palme şi picioare.

încadrarea juridică prevăzută de art. 183 C. pen., dată faptei comisă de cei doi inculpaţi de către instanţa de fond este greşită.

Infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte se caracterizează prin acte de violenţă care se realizează într-un incident spontan şi de intensitate mică, dacă are ca urmare moartea victimei.

Cei doi inculpaţi au lovit cu intensitate victima, au acceptat moartea acesteia ca rezultat al acţiunii lor şi ca atare, instanţa trebuia să constate că această situaţie trebuie să încadreze faptele în infracţiunile de omor şi nu în cea de lovituri cauzatoare de moarte.

Împrejurarea că victima căzută în urma lovirii exercitate de inculpata G.G. nu s-a mai putut ridica, fiind lovită de ambii inculpaţi în cadrul unei acţiuni conjugate, trebuia să determine tribunalul să aprecieze că în speţa dedusă judecăţii există coautorat la infracţiunea de omor, întrucât inculpaţii au acţionat împreună, fiind conştienţi de urmările ce se vor produce şi acceptând consecinţele acţiunii lor comune (Decizia nr. 1362/1983 pronunţată de fostul Tribunal Suprem, secţia penală ).

Pe de altă parte, intenţia de a ucide a rezultat din intensitatea loviturilor aplicate cu pumnii şi picioarele, numeroasele lovituri aplicate în mod repetat în condiţiile în care victima nu s-a putut apăra.

În raport cu cele arătate mai sus, curtea de apel a constatat că apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa este fondat, fiind admis conform dispoziţiilor art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.

Pe cale de consecinţă, s-a desfiinţat în parte sentinţa primei instanţe şi pronunţând o nouă hotărâre, curtea de apel a procedat conform art. 334 C. proc. pen., la schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen. reţinută faţă de cei doi inculpaţi, în infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 C. pen. şi a dispus condamnarea acestora la pedepse cu închisoarea şi interzicerea unor drepturi prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

Nu s-a putut reţine la încadrarea juridică dispoziţiile art. 175 lit. i) C. pen., forma calificată a infracţiunii de omor, în sensul că inculpaţii au comis fapta în loc public, deoarece, aşa cum a rezultat din actele dosarului agresiunea asupra victimei V.M.V. a avut loc în incita unei ferme private din comuna Crevedia, judeţul Dâmboviţa, într-o plantaţie de pomi şi care nu poate fi asimilată cu un loc public, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei.

Apelantul inculpat M.F. a susţinut nevinovăţia sa, solicitând achitarea.

Critica a fost considerată neîntemeiată, deoarece probele administrate în cauză au dovedit fără echivoc vinovăţia acestuia în comiterea acestuia în coautorat cu inculpata G.G.

Fapta a fost dovedită cu procesul-verbal de cercetare la locul faptei, fotografii judiciare, procese-verbale de confruntare, depoziţii de martori, raportul medico-legal şi coroborate cu declaraţiile inculpaţilor.

Atât apelul declarat de inculpatul M.F., cât şi cel declarat de inculpata G.G. care a solicitat reducerea pedepsei, pentru considerentele expuse mai înainte, au apărut ca nefondate şi au fost respinse în consecinţă, conform dispoziţiilor art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Întrucât inculpatul M.F. este arestat în prezenta cauză, în baza art. 383 alin. (2) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a fost computată detenţia acestuia de la 5 decembrie 2006 la zi şi sa menţinut măsura arestării preventive a acestuia. Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii au declarat, în termenul legal, recursuri inculpaţii M.F. şi G.G.

În recursul declarat, inculpatul M.F. a criticat Decizia pronunţată de instanţa de apel, arătând în scris că nu s-a ţinut cont de mai multe probe, respectiv declaraţia sa şi declaraţiile martorilor.

De asemenea, recurentul inculpat a mai menţionat că a fost văzut lovind victima de copii inculpatei G.G., deşi aceasta nu a fost la locul faptei, înainte de conflictul cu victima inculpata G.G. avusese o ceartă aprinsă, existând pe rol un dosar între acestea privind casa în care locuia.

Totodată, recurentul inculpat a mai precizat că victima a fost lovită cu un corp contondent, acestea fiind spuse de medicul legist, deşi acest corp contondent nu a fost găsit sau ataşat la dosar, considerând că este o pedeapsă prea mare, considerând că este nevinovat, rezultând din declaraţiile a opt martori, care au declarat că nu l-au văzut, ci au auzit din gura inculpatei G.G. că ar fi lovit victima, nefiind luate în considerare declaraţiile martorilor săi, solicitând a se tine cont că nici nu cunoştea victima, ci doar atunci când a fost chemat de inculpată, care i-a spus că este cumnata ei şi că are o altercaţie cu ea, ajungând în livadă a văzut-o pe inculpata G.G. lovind-o pe victimă, iar el s-a băgat pentru a le despărţi, victima plecând acasă imediat ce Ie-a despărţit, aceasta fiind fapta pentru care a fost condamnat nevinovat.

În declaraţia de recurs, inculpata G.G. a considerat Decizia instanţei de apel ca fiind nelegală, apreciind că trebuie schimbată în totalitate şi menţinută sentinţa penală pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, menţionând că motivele de recurs le va depune în termenul legal prevăzut de lege, potrivit art. 385¹⁰ C. proc. pen.

La termenul de judecată de la 19 iunie 2008, în recurs, Înalta Curte a apreciat, în temeiul art. 302 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 6 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., ca fiind întemeiată cererea de amânare a cauzei formulată de recurenta inculpată G.G. pentru a-şi angaja apărător, constatând că în cauză se impune desemnarea unui alt apărător pentru recurentul inculpat M.F., întrucât recurenţii inculpaţi au interese contrare.

Totodată, Înalta Curte a pus în discuţie din oficiu, legalitatea luării şi menţinerii măsurii arestării preventive faţă de inculpatul M.F., fiind consemnate concluziile părţilor, după care, potrivit art. 300² cu referire la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. a constatat legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpatului M.F., măsură pe care a menţinut-o, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 40 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

În considerentele încheierii de la termenul arătat, instanţa supremă a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului M.F. subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a acestuia, constatând că măsura arestării preventive este legală şi temeinică.

Cauza a fost amânată cu privire la judecarea recursurilor declarate la data de 4 septembrie 2008, fixându-se termen în vederea verificării legalităţii arestării preventive a inculpatului M.F. la data de 6 august 2008, aşa cum rezultă din încheierea arătată, aflată la filele 19-20 dosarul Înaltei Curţi.

La dosarul cauzei a fost depus, după ce în prealabil a fost înregistrat prin Registratura Generală a instanţei supreme sub nr. 22037 de la 17 iulie 2008 un memoriu formulat de inculpatul M.F. l-a adresat Consiliului Superior al Magistraturii şi care a fost trimis de acesta instanţei competente spre apreciere, aflate la filele 26-29 dosarul Înaltei Curţi.

În memoriul depus, inculpatul M.F. a arătat că este nevinovat, precizând că a fost la locul faptei dar nu a dat, din contră a ţinut-o pe inculpata G.G. să nu mai dea în victimă, a fost sincer de la începutul anchetei, că a fost acuzat pe nedrept de inculpată, că aceasta a avea un litigiu cu victima, că în dosar copii inculpatei au afirmat că şi el a lovit-o pe victimă, dar nu au nicio declaraţie, decât la confruntare, contribuţia sa fiind de a o despărţi pe inculpată de victimă, solicitând studierea dosarului, că a fost bătut în timpul anchetei.

La termenul de judecată de la 6 august 2008 s-a luat în examinare din oficiu, verificarea legalităţii detenţiei preventive a inculpatului M.F., fiind consemnate concluziile părţilor, după care Înalta Curte, în baza art. 300² şi a art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. a constatat legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpatului M.F., măsură pe care o menţine.

În considerentele încheierii, Înalta Curte a constatat că măsura arestării preventive este legală şi temeinică şi având în vedere că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului M.F. subzistă şi că impun privarea de libertate în continuare, aşa cum rezultă din încheierea de la data arătată, aflată la fila 37 din dosarul Înaltei Curţi.

La termenul de astăzi, apărătorul recurentului inculpat M.F., în dezbateri, susţinând oral motivele de recurs, a invocat, în principal, cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. şi a solicitat în temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. b) C. proc. pen., admiterea recursului inculpatului, casarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză, iar pe fond achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. şi în consecinţă punerea acestuia în libertate. în dezvoltarea cazului de casare invocat, apărătorul a arătat că din probele administrate în cauză nu rezultă că inculpatul ar fi avut vreo contribuţie la decesul victimei pentru că, deşi a fost prezent la locul săvârşirii faptei, nu a lovit-o pe partea vătămată. La momentul săvârşirii faptei nu au fost martori oculari, martorii din acte G.E. şi G.G., relatând ceea ce au auzit de la victimă.

În subsidiar, apărătorul, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen. a solicitat în temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen., admiterea recursului inculpatului, casarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză şi rejudecând, să se reducă pedeapsa aplicată inculpatului, urmând a se da eficienţă maximă circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) C. pen.

Apărătorul recurentei inculpat G.G., în dezbateri, susţinând oral motivele de recurs, a invocat, în principal, cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 17 şi 14 C. proc. pen. şi a solicitat în temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen., admiterea recursului inculpatei, casarea hotărârilor pronunţate în cauză, iar în rejudecare, în temeiul art. 334 C. proc. pen. schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatei din infracţiunea prevăzută de art. 174 C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen. şi aplicarea unei pedepse în limitele prevăzute de textul de lege, cu reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 C. pen., într-un cuantum care să permită suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, conform art. 86 ¹ C. pen. în dezvoltarea motivului de casare invocat, apărătorul a arătat că din actele dosarului a rezultat că recurenta inculpată a aplicat victimei numai două lovituri, decesul intervenind la un interval lung de timp de la momentul exercitării violenţelor, ca urmare a refuzului victimei de a fi internată şi de a i se acorda îngrijiri medicale. Recurenta inculpată nu a acţionat cu intenţia de a omorî victima, aşa cum corect a reţinut Tribunalul Dâmboviţa: „nu există intenţia directă sau indirectă de a suprima viaţa victimei".

În subsidiar, a solicitat în temeiul art. 385 ¹⁵ pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea recursului inculpatei, casarea deciziei recurate şi menţinerea hotărârii primei instanţe.

Reprezentanta Ministerului Public a pus concluzii de admitere a recursului inculpatului M.F., apreciind că în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la probele administrate în cauză. In dezvoltarea motivului invocat, procurorul a arătat că, deşi motivele de apel formulate de inculpat vizau analiza probatoriului, Curtea de Apel Ploieşti nu a răspuns criticilor formulate de inculpat, motivarea (pagina 5 a deciziei) fiind extrem de sumară, ceea ce ar face incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen., care, însă, nefiind invocat de inculpat, nu poate fi luat în considerare din oficiu.

De asemenea, reprezentantul parchetului a mai învederat că, neputându-se disjunge cauza pentru soluţionarea recursului inculpatei G.G., care este nefondat, întrucât clarificarea situaţiei inculpatului se repercutează direct asupra stării coinculpatei G.G., se impune, admiterea recursurilor celor doi inculpaţi, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi de inculpaţii M.F. şi G.G., la Curtea de Apel Ploieşti, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) C. proc. pen., urmând ca instanţa de apel să răspundă punctual tuturor criticilor formulate de inculpat şi să administreze probele solicitate de acesta, care se dovedesc a fi necesare şi utile, respectiv audierea persoanelor minore.

Faţă de concluziile puse, Înalta Curte a solicitat reprezentantului parchetului să arate care este poziţia faţă de starea de arest a recurentului inculpat M.F.

Reprezentantul parchetului a solicitat menţinerea măsurii arestării preventive a recurentului inculpat M.F., întrucât nu se impune revocarea acestei măsuri.

Poziţiile recurenţilor inculpaţi avute de fiecare, din ultimul cuvânt au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursurile declarate de inculpaţii M.F. şi G.G. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate de către recurenţi, cât şi din oficiu de către reprezentantul Ministerului Public în recursul inculpatului M.F. ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 10, 17 şi 18 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursurile inculpaţilor ca fiind fondate pentru considerentele ce se vor arăta pentru fiecare.

În ceea ce priveşte recursul declarat de inculpatul M.F.:

Din analiza cauzei rezultă că în cursul urmăririi penale inculpatul M.F. în declaraţiile date (filele 41-43; 47-48 ) în mod constant a arătat că nu a lovit-o pe victimă, aceasta fiind bătută numai de inculpata G.G. În acest sens a declarat că în declaraţia olografă dată la poliţie la 4 decembrie 2006, fila 43 că „...Nu recunosc că am lovit-o pe acea femeie, ci doar G. a bătut-o..."; în declaraţia dată la 4 decembrie 2006 ora 23,42 la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, în prezenţa apărătorilor P.M. şi V.A. a arătat că „...După o vreme, am auzit ţipete şi după voce, am recunoscut că „G." injuria pe cineva. în aceste condiţii am plecat în fugă din locul unde mă aflam spre zona de unde auzeam ţipetele acesteia şi în timpul deplasării am întâlnit pe cei doi minori ai numitei „G." cărora le-am spus să se întoarcă la fermă, iar eu am continuat deplasarea pe o distanţă de cea. 400 m în direcţia livezii de caişi. în locul respectiv am văzut pe „G." în timp ce lovea cu palmele şi picioarele o femeie, care era ghemuită la pământ, strângând în braţe o sacoşă. Nu erau alte persoane în locul respectiv. Văzând acest lucru eu am intervenit „şi am prins în braţe pe „G.", împiedicând-o să mai lovească femeia necunoscută. Atunci „G." a sumat pe telefonul mobil pe doamna F.D., care a venit însoţită de soţul său precum şi de fraţii lui M.M. şi M.T.G.....Precizez încă o dată că eu nu am lovit cu palmele, picioarele sau pumnii ori cu alt obiect femeia pe care o lovise „G." cu palmele şi picioarele..." (filele 47-48 dosarul parchetului).

În procesul-verbal întocmit de procuror la data de 4 decembrie 2006 (fila 69 dosarul parchetului), acesta a consemnat că „Astăzi, data de mai sus, aflându-mă în continuarea certărilor în cauza privind decesul numitei V.M.V., am procedat la ascultarea minorilor: 1. M.V.I., în vârstă de 10 ani 2) M.F.A., în vârstă de 11 ani, în prezenţa mamei lor, G.G., cei doi minori au relatat că au văzut la data de 02 decembrie 2006, pe mama lor G.G., când a lovit-o cu piciorul pe numita „M.", iar pe M.F., când a lovit-o pe aceeaşi „M.", cu palma. Pentru care am încheiat prezentul proces-verbal".

La Tribunalul Dâmboviţa, prima instanţă, în cadrul cercetării judecătoreşti au fost ascultaţi inculpaţii M.F. şi G.G. (declaraţii aflate la filele 41-45 dosarul tribunalului), inculpatului M.F., fiindu-i luat şi un supliment de declaraţie (fila 198 dosarul tribunalului), au fost ascultaţi martorii M.M. (declaraţie aflată la fila 93 dosarul tribunalului), M.T.G. (declaraţie aflată la fila 94 dosarul tribunalului), F.H. (declaraţie aflată la fila 95 dosarul tribunalului), F.D. ( declaraţie aflată la fila 96 dosarul tribunalului), M.I. (declaraţie aflată la fila 129 dosarul tribunalului), G.E. (declaraţie aflată la fila 130 dosarul tribunalului), S.A. (declaraţie aflată la fila 131 dosarul tribunalului), C.V. (declaraţie aflată la fila 197 dosarul tribunalului).

Inculpatul M.F., atât în declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti, cât şi în suplimentul luat a avut aceeaşi poziţie constantă de negare a lovirii victimei, menţionând că numai inculpata G.G. a lovit-o.

Astfel, în declaraţia dată la 16 martie 2007 la Tribunalul Dâmboviţa acesta a arătat că „... Menţin declaraţiile date în faţa organului de urmărire penală, ştiu ce am declarat, am spus adevărul...în 2 decembrie 2006 treceam prin acel loc, mergeam în drum spre casa numitei „B.G." ca să-i tai lemne, aşa cum convenisem înainte. Erau şi alte drumuri de ajuns la această casă, dar eu atunci am trecu pe acolo. Mergând pe acel drum am auzit pe copiii minori în vârstă de 10-12 ani ai coinculpatei G., că spuneau mamei lor, inculpatei, că victima, pe care nu ştiu cum o chema, s-a luat de ei şi că i-a înjurat. Am auzit pe inculpată, zicând copiilor în ce parte s-a dus victima. Am auzit-o când a spus copiilor că se duce "să o bată să o omoare." Precizez că de faţă alte persoane nu mai erau. Precizez că eu eram oprit şi m-am oprit să-i văd pe copii. Această discuţie între mamă şi copii a durat 5 minute...Precizez că locul de unde veneau strigătele şi ţipetele erau în drumul meu spre femeia la care munceam. Apreciez că într-un timp de 5-10 minute am ajuns de unde discutam cu V. la locul de unde veneau strigătele şi ţipetele. Ajuns acolo, am văzut victima ghemuită jos, stătea în fund, am văzut că părul era vâlvoi şi capul era sprijinit în mâini. Eu nu am recunoscut acea persoană, mi-a spus că este „cumnata care s-a luat de copii ei.". Pe G.G. era lipită de ea şi o lovea cu picioarele şi pumnii, o lovea în lateral, pe faţă în cap, cu picioarele în coaste, peste tot corpul. A tras-o de păr, căciula sau fesul era căzut. Mergând am venit direct spre G. şi i-am spus de ce dă în ea, să nu mai dea în ea. Nu am auzit ca G. să lovească victima cu vreun obiect. G. nu a încetat să se oprească nici când au venit fraţii mei G. şi M. şi F.D. şi F.C. Până au venit persoanele menţionate a trecut 20 min., dar G. nu a lovit-o tot timpul, mai venea spre mine, la 10 m de locul de unde le-am găsit, la o poartă de intrare în fermă. Precizez că eu am luat-o pe G. în braţe să nu o mai lovească pe victimă, dar mi-a scăpat din mâini, mi-a scăpat prin spatele meu şi a început să o lovească din nou pe victimă. Din această activitate a mea, am rămas cu haina G. (era vorba de un cojoc din piele întoarsă, uzat). Ceea ce am descris mai înainte s-a mai repetat de 2 ori şi am dus-o şi mai departe, dar s-a întors şi a continuat să o lovească pe victimă. Eu apreciez că din cele 20 minute, cât s-a scurs de la sosirea mea la locul incidentului, până la sosirea martorului, 15 min. a lovit-o. Precizeze că în acest timp eu nu am lovit-o absolut deloc pe victimă. Am văzut că victima avea sânge pe faţă şi sânge jos pe pietre. Nu am observat din ce zonă curgea sânge. La un moment dat eu am zis să nu o mai lovească, deoarece era plină de sânge, dar a continuat să o lovească. în acest timp de 20 min. nu a mi venit nicio persoană. Precizez că atunci când au venit aceste persoane, G. continua să o lovească, iar loviturile au încetat numai la intervenţia fratelui meu M.T.G., care i-a zis lui G. să nu o mai „bată s-şi vadă de treaba ei, de ce a dat în ea", precizeze că fratele meu o ţinea în braţe, fiindcă G. vroia să o mai lovească şi la acest moment G. spunea că o omoară, că i-a spart, spunând victimei că din cauza ei, soţul ei s-a spânzurat...Precizez că la locul incidentului (unde G. o lovea pe victimă) au venit şi cei doi copii ai acesteia. Aceşti copii au venit la circa 20 m de locul unde mama lor o lovea pe victimă, eu apreciez că au văzut, dar au plecat în sediul aşa cum G. Ie-a spus....Eram în relaţii de prietenie cu G. înainte de acest incident şi cu copii acesteia...." (filele 41-42 dosarul tribunalului).

În suplimentul de declaraţie luat inculpatului M.F. (fila 198 dosarul tribunalului), acesta a arătat că „Menţin declaraţia dată anterior în faţa instanţei de judecată la data de 16 martie 2007 ea corespunzând adevărului. Aş dori însă să mai fac următoarele precizări: nu mai îmi amintesc exact dacă am declarat aceste lucruri dar îmi amintesc că în ziua în care a avut loc incidentul eram la plantaţie împreună cu inculpata G.G. când au venit copii acesteia, un băiat şi o fată, în vârstă atunci de 10 şi respectiv 11 ani care i-au spus mamei lor că victima s-a luat de ei. Inculpata a luat atunci un băţ, mai exact o creangă de cais care era ruptă pe acolo şi a plecat să o caute pe victimă cu toate că eu i-am spus să aibă grijă că tot se judecă cu ea de 3 ani şi că femeia se va duce cu siguranţă la poliţie dacă se va lua de era. Inculpata s-a întors după circa 10 minute şi mi-a spus că nu a găsit-o pe victimă dar că se duce să o caute prin plantaţie, însă fiica ei mi-a spus că mama s o găsise şi o lovise pe femeie cu băţul. După circa 10-15 minute au venit la mine copiii inculpatei şi mi-au spus să merg în plantaţie pentru că mama lor o lovea pe victimă. Cu ocazia asta am mers şi am văzut cum inculpata o bătea pe victimă, aspecte pe care le-am relatat cu ocazia celeilalte audieri...".

În declaraţiile date unii din martorii audiaţi au menţionat, fie că au văzut-o pe inculpata G.G. lovind-o pe victimă, fie chiar inculpata Ie-a spus că a lovit victima. în declaraţiile lor, martorii M.I., G.E. (filele 129-130 dosarul tribunalului ) au menţionat că, chiar victima a afirmat că a fost lovită de G.G.. şi bărbatul ei, fie că acesta din urmă a lovit-o de două ori cu picioarele, însă niciunul din martori nu l-a văzut pe inculpatul M.F. lovind victimă, iar din discuţiile purtate de unii din martori cu inculpatul, acesta a menţionat că el nu a lovit-o pe victimă.

La termenul de judecată de la 8 ianuarie 2008 la Tribunalul Dâmboviţa, apărătorul inculpatului M.F. a solicitat audierea în calitate de martori a celor doi copii minori ai inculpatei G.G. ale căror depoziţii, a apreciat acesta, ar putea aduce elemente noi şi relevante în aflarea adevărului. A mai arătat că raportat la scopul procesului penal, cel al aflării adevărului, măsura audierii celor doi minori nu ar prejudicia cu nimic interesele vreunei părţi, o asemenea măsură impunându-se în virtutea respectării dreptului inculpatului la apărare.

Tribunalul a pus în discuţie cererea formulată de apărătorul inculpatului M.F. privitoare la audierea copiilor minori ai inculpatei G.G.

Procurorul de şedinţă, având cuvântul, s-a opus audierii minorilor raportat la susţinerile făcute la acest termen de judecată de inculpat, în contextul în care, declaraţiile acestora ar avea un caracter subiectiv, aceştia fiind copiii coinculpatei, care are interese contrare cu inculpatul M.F.

Avocat G.C., având cuvântul, a menţionat că în dosarul de urmărire penală se află un proces-verbal de confruntare a celor doi minori care au relatat că, atât mama lor, cât şi inculpatul M.F. au lovit-o pe victimă, astfel încât, apreciind că nu se impune audierea acestora a solicitat respingerea cererii formulate de apărătorul inculpatului M.F.

Avocat P.M., având cuvântul pentru inculpata G.G., s-a opus audierii celor doi copii minori ai inculpatei, aceştia, relatând aspectele pe care le cunoşteau cu privire la faptă, în faza de urmărire penală.

Tribunalul, faţă de cererea formulată de apărătorul inculpatului M.F. cu privire la audierea celor doi copii minori ai inculpatei G.G. în calitate de martori, a respins proba, ca nefiind concludentă cauzei, având în vedere pe de-o parte calitatea acestora de copii ai coinculpatei şi dispoziţiile art. 80 C. proc. pen., potrivit cărora rudele inculpatului nu sunt obligate să depună mărturie în cauza că îi priveşte pe acesta, iar pe de o parte starea de minoritate a acestora. Totodată a apreciat că nu se impune audierea acestora şi datorită faptului că minorii au relatat aspectele cunoscute referitoare la infracţiune, susţinerile celor doi copii fiind consemnate într-un proces-verbal existent la filele 68-69 din dosarul de urmărire penală, aşa cum rezultă din încheierea de dezbateri de la termenul menţionat (filele 203-204 dosarul tribunalului).

La Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca instanţă de apel, au fost depuse motivele de apel, formulate, în scris, de către apelanţi.

În motivele scrise de apel ale apelantului intimat inculpat M.F., prin apărător (filele 37-40 dosarul instanţei de apel) a menţionat în mod expres că nu există niciun fel de declaraţii ale minorilor, în înţelesul dat de către legiuitor acestui act procesual, pentru că dacă se referă la o depoziţie a unui martori, aceasta trebuie să fie dată în faţa instanţei, cu respectarea principiului contradictorialităţii, neputându-se proceda la condamnarea unui om fără ca spusele cuiva, fie el şi minor (mai ales minor), fără ca relatările acelei persoane să fie verificate direct de către instanţă. De asemenea, apelantul intimat inculpat prin apărător face referiri la conţinutul declaraţiilor martorilor G.E. şi G.G., care au fost interpretate greşit de către instanţa de fond, solicitând admiterea apelului şi achitarea inculpatului, deoarece nu există nicio altă probă care să-l incrimineze, într-o măsură oricât de mică, pe

M.F., şi, de altfel, nici organele de urmărire penală şi nici instanţa fondului nu au putut aduce în discuţie alte dovezi decât cele pe care apărarea Ie-a comentat şi pe care Ie-a evidenţiat ca fiind temeinice. în ceea ce priveşte apelul parchetului, apărătorul apelantului intimat inculpat a menţionat că cercetarea judecătorească nu a dus în lumină nicio altă situaţie nouă care să determine instanţa să infirme încadrarea juridică făcută de către procuror, astfel că solicitarea de schimbare a încadrării juridice nu are nici un fundament justificativ, nu este sprijinită de probe şi nici de argumente care să creeze aparenţa de temeinicie, solicitând respingerea apelului declarat de parchet.

La termenul de la 11 aprilie 2008 au fost ascultaţi apelanţii intimaţi inculpaţi M.F. şi G.G., declaraţiile acestora, aflându-se la filele 41-42 dosarul instanţei de apel.

În declaraţia dată, apelantul intimat inculpatul M.F. a arătat că „Am cunoştinţă de rechizitoriul parchetului prin care am fost trimis în judecată, dar şi de pedeapsa aplicată de instanţa de fond, respectiv Tribunalul Dâmboviţa. Menţin declaraţiile date în faza de urmărire penală şi cercetare judecătorească întrucât am spus adevărul. Precizez că nu mă consider vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 183 C. pen. Precizez că minorii inculpatei G.G. nu au fost la locul faptei şi nici nu au fost audiaţi."

Apelanta intimată inculpată G.G. în declaraţia dată la instanţa de apel a menţionat că „Am cunoştinţă de rechizitoriul parchetului prin care am fost trimisă în judecată, pentru infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen., cât şi de pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată de Tribunalul Dâmboviţa prin sentinţa penală nr. 29 din 15 ianuarie 2008. Precizez faptul că menţin declaraţiile date în faza de urmărire penală şi cercetare judecătorească prin care am recunoscut şi regretat fapta comisă. Nu mai am nimic de declarat. Pedeapsa aplicată este prea mare în raport de faptul că am doi copii minori şi sunt văduvă."

La termenul de judecată mai sus menţionat, instanţa de apel a constatat cauza în stare de judecată şi a acordat cuvântul părţilor, ale căror concluzii se află în detaliu consemnate în încheierea de şedinţă de la 11 aprilie 2008, în cauză fiind amânată pronunţarea succesiv la 18 aprilie 2008 şi 25 aprilie 2008, aflată la filele 51-52 dosarul instanţei de apel.

În concluziile orale, apărătorul apelantului intimat inculpat M.F., referitor la apelul declarat de parchet a arătat că există anumite situaţii când în cursul cercetării judecătoreşti se poate schimba încadrarea juridică a faptelor deduse judecăţii, precizând că, cercetarea judecătorească nu a adus în lumină nicio altă situaţie nouă care să determine instanţa să afirme încadrarea juridică realizată de către procuror, astfel că solicitarea parchetului, de schimbarea încadrării juridice, materializată în apelul declarat şi motivat, nu are nici un fundament justificat, nu este sprijinit de probe şi nici de argumente care să creeze, chiar şi pentru o clipă, aparenţa temeiniciei lui, solicitând respingerea apelului declarat de parchet ca fiind nefondat.

Referitor la apelul declarat de inculpat a solicitat a se observa situaţia diferită (procesul vorbind) a celor doi inculpaţi: în timp ce G.G. a beneficiat de dreptul constituţional la libertate, inculpatul M.F. a parcurs toate etapele procesului penal în stare de arest preventiv, măsura privativă de libertate fiind menţinută de către instanţă pe durata întregului proces.

A mai arătat că, instanţa care a pronunţat condamnarea inculpaţilor a considerat că există dovezi care atestă vinovăţia celor doi, numai că analizarea materialului probator infirmă teza tribunalului, cel puţin în cazul inculpatului M.F.

De asemenea, a arătat că înţelege să argumenteze susţinerea de mai sus, indicând acea parte a considerentelor sentinţei care se referă la incriminarea inculpatului: „şi inculpatul M.F. a agresat-o pe femeie, pe care a lovit-o, de asemenea cu pumnii şi picioarele, aşa cum a rezultat, atât din precizările minorilor, dar şi din depoziţiile martorilor G.E. şi G.G.„ - fila 6, alin. (7) din sentinţă.

Apărătorul apelantului intimat inculpat a mai precizat că, la dosar nu există niciun fel de declaraţii ale minorilor, în înţelesul dat de către legiuitor acestui act procesual, pentru că dacă se referă la o depoziţie a unui martor, aceasta trebuie să fie dată în faţa instanţei, respectându-se principiul contradictorialităţii; nu se poate proceda la condamnarea unui om fără ca spusele cuiva, fie el şi minor, sau mai ales minor, fără ca relatările acelei persoane să fie verificate direct de către instanţă.

Un lucru şi mai interesant se relevă din analizarea declaraţiilor martorilor G.E. şi G.G.: în cazul celor două depoziţii, se are de-a face cu o gravă eroare de interpretare pe care o săvârşeşte instanţa fondului. Astfel, nici un moment şi în niciun loc, cei doi oameni nu afirmă că M.F. ar fi lovit-o pe victimă. în declaraţiile lor martorii fac trimitere la o altă persoană.

S-a apreciat de către apărătorul apelantului intimat inculpat că este evident şi nu mai trebuie făcută nicio altă demonstraţie - că martorii făceau trimitere la bărbatul cu care G.G. trăia în acel moment, ori acest bărbat nu a fost niciodată M.F., care a „îndeplinit" calitatea de concubin al inculpatei, acest „rol" jucându-l fratele lui M.F., respectiv M.T.G.

În faţa acestei situaţii a solicitat instanţei să repună lucrurile în legalitatea lor firească şi necesară, aceasta putându-se realiza numai prin pronunţarea unei soluţii de achitare a inculpatului M.F., care nu a avut nicio contribuţie la crearea condiţiilor care au determinat decesul părţii vătămate V.M.V.

Acelaşi apărător al apelantului intimat inculpat a mai menţionat că orice altă hotărâre care s-ar pronunţa în faţa apelului nu ar face decât să perpetueze o imensă nedreptate făcută unui om nevinovat sub aspectul acuzaţiilor care i-au fost aduse prin actul de sesizare al instanţei, în speţă rechizitoriul întocmit de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.

Astfel, a solicitat, apreciind ca fiind deplin justificată, admiterea apelului inculpatului şi achitarea acestuia, soluţie care se impune, deoarece nu există nicio altă probă care să-l incrimineze, într-o măsură oricât de mică şi, de altfel, nici organele de urmărire penală şi nici instanţa fondului nu au putut aduce în discuţie alte dovezi decât cele pe care Ie-a comentat şi pe care Ie-a evidenţiat ca fiind netemeinice.

În considerentele deciziei pronunţate, în ceea ce priveşte apelul declarat de apelantul inculpat M.F., instanţa de apel a reţinut critica acestuia ca fiind neîntemeiată, deoarece probele administrate în cauză dovedesc fără echivoc vinovăţia sa în comiterea în coautorat cu inculpata G.G.

S-a apreciat că fapta este dovedită cu procesul-verbal de cercetare la locul faptei, fotografii judiciare, procese-verbale de confruntare, depoziţii de martori, raportul medico-legal şi coroborate cu declaraţiile inculpaţilor.

De asemenea, instanţa de apel a arătat că, atât apelul declarat de inculpatul M.F., cât şi cel declarat de inculpata G.G. care a solicitat reducerea pedepsei, pentru considerentele expuse mai înainte, apar ca nefondate şi vor fi respinse în consecinţă, conform art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În raport cu cele menţionate, Înalta Curte constată că instanţa de apel, pe de-o parte nu a făcut un examen propriu asupra sentinţei pronunţată de prima instanţă, referitor la inculpatul M.F., în raport cu motivele de apel invocate de apelantul intimat inculpat, deoarece nu există în Decizia pronunţată nicio analiză cu privire la modul în care a fost respinsă, de către prima instanţă, cererea de audiere în calitate de martori ai celor doi copii minori ai inculpatei G.G., în condiţiile în care în motivele scrise de apel şi susţinute în dezbateri, de către apărătorul inculpatului, acesta în mod expres a criticat faptul că nu a fost administrată proba testimonială a audierii martorilor minori.

Pe de altă parte, instanţa de apel, în limita efectului devolutiv al apelului, potrivit art. 371 cu referire la art. 378 alin. (1) C. proc. pen., avea obligaţia să pună în discuţie, fie la cererea apărătorului apelantului intimat inculpat de administrare a probei testimoniale, respectiv audierea în calitate de martori ai celor doi copii minori ai inculpatei G.G., fie din oficiu, după care se pronunţa motivat, în contextul concret al cauzei, prin admiterea sau respingerea motivată a cererii cu referire la art. 67 C. proc. pen., în condiţiile în care minorii erau singurii martori oculari, ceilalţi martori, nepercepând în mod nemijlocit împrejurările faptice, ci numai indirect, observând numai contribuţia inculpatei G.G. de la momentul la care au fost de faţă, fie din relatările victimei, fie din cele relatate chiar de inculpată.

Mai mult, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în considerentele deciziei pronunţate nu a examinat criticile formulate de apelantul intimat inculpat, în raport cu mijloacele de probă administrate, atât în cursul urmăririi penale, în cursul cercetării judecătoreşti, în primă instanţă şi cu declaraţiile apelanţilor intimaţi inculpaţi în apel, neexistând nicio argumentare proprie cu privire la existenţa sau inexistenţa vinovăţiei inculpatului M.F. în săvârşirea pretinsei fapte comise pentru care acesta a fost trimis în judecată şi condamnat, în primă instanţă printr-o hotărâre nedefinitivă.

Astfel, afirmaţiile făcute de instanţa de apel, în sensul că „critica este neîntemeiată, deoarece probele administrate în cauză dovedesc fără echivoc vinovăţia acestuia în comiterea acestuia în coautorat cu inculpata G.G. Fapta este dovedită cu procesul-verbal de cercetare la locul faptei, fotografii judiciare, procese-verbale de confruntare, depoziţii de martori, raportul medico-legal şi coroborate cu declaraţiile inculpaţilor. Atât apelul declarat de inculpatul M.F., cât şi cel declarat de inculpata G.G. care a solicitat reducerea pedepsei, pentru considerentele expuse mai înainte, apar ca nefondate şi vor fi respinse în consecinţă, conform dispoziţiilor art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.", nu pot echivala cu pronunţarea asupra motivelor de apel ale apelantului intimat inculpat, deoarece nu rezultă că a fost făcută o analiză a criticilor şi solicitărilor acestuia, în concret, în raport cu mijloacele de probă administrate, instanţa de apel, efectuând constatări lipsite de argumente proprii de evaluare, rezumându-se la afirmaţii generice, prin evidenţierea unor mijloace de probă fără a le indica în mod efectiv şi a le analiza prin coroborare, aşa încât soluţia pronunţată în ceea ce îl priveşte pe inculpatul M.F. nu îşi găseşte reflectarea în materialul probator administrat.

Aşadar, Înalta Curte constată că prin Decizia pronunţată, instanţa de apel a încălcat dreptul complex la apărare al apelantului inculpat, afectându-i în consecinţă, dreptul la un proces echitabil, aşa cum este stipulat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atât prin nepronunţarea asupra unor mijloace de probă, care nu au fost administrate în mod nemijlocit, oral şi contradictoriu, respectiv asupra probei testimoniale menţionate, în condiţiile în care martorii minori erau singurii martori oculari, ceilalţi martori, percepând doar în mod indirect, împrejurări faptice, neclarificând neconcordanţele cu privire la existenţa sau inexistenţa contribuţiei inculpatului M.F. în comiterea pretinsei fapte, cât şi prin lipsa unui examen propriu coroborat, în raport cu motivele de apel invocate, asupra mijloacelor de probă administrate, în cauză.

Totodată, Înalta Curte consideră că instanţa de apel nu a dat eficienţă nici dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 C. proc. pen. referitoare la aflarea adevărului şi rolului activ în administrarea probatoriului.

Înalta Curte apreciază că încălcările arătate cu privire la nediscutarea şi neadministrarea completă a mijloacelor de probă cu respectarea dispoziţiilor legale ce le guvernau, precum şi nepronunţarea asupra criticilor formulate punctual de apărarea apelantului intimat inculpat M.F., cu indicarea unor mijloace de probă, neexistând nicio analiză asupra materialului probator administrat, de către instanţa de apel conduc la incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen.

Înalta Curte consideră că motivul mai sus analizat prevalează în raport cu celelalte critici invocate de către recurentul inculpat M.F., prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 18 şi 14 C. proc. pen. referitoare la eroarea gravă de fapt şi respectiv reducerea pedepsei, formulate de apărarea recurentului inculpat.

Referitor la recursul declarat de recurenta inculpată G.G., Înalta Curte consideră că acesta este fondat pentru considerentele avute în vedere în recursul recurentului inculpat M.F., în condiţiile în care în contextul cauzei există cazul de indivizibilitate prevăzut la art. 33 lit. a) C. proc. pen., clarificarea situaţiei inculpatului, având repercusiuni şi asupra coinculpatei G.G..

în raport cu cele arătate, criticile formulate în mod distinct în motivele de recurs, de către recurenta inculpată G.G., respectiv prevăzute de art. 385⁹pct. 17 şi 14 C. proc. pen., nu pot fi examinate, urmând a fi avute în vedere în rejudecarea cauzei.

În raport cu cele menţionate, Înalta Curte consideră că se impune reformarea deciziei instanţei de apel şi rejudecarea cauzei de către aceeaşi instanţă de control judiciar.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursurile declarate de recurenţii inculpaţi M.F. şi G.G. împotriva deciziei penale nr. 65 din 25 aprilie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Se va casa Decizia penală recurată şi se va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi de inculpaţii M.F. şi G.G., la instanţa de apel, Curtea de Apel Ploieşti, care cu ocazia rejudecării va efectua o parţială cercetare judecătorească, prin reaudierea inculpaţilor, cu respectarea art. 322 teza a ll-a C. proc. pen., cu referire la art. 323 din acelaşi cod, administrarea probei testimoniale, respectiv ascultarea în calitate de martori, cu respectarea dispoziţiilor art. 80-81 C. proc. pen., precum şi a celorlalte dispoziţii privind ascultarea martorilor, cu referire la art. 327 din acelaşi cod, precum şi a principiilor ce guvernează faza judecăţii, respectiv a publicităţii, oralităţii, nemijlocirii şi contradictorialităţii a celor doi copii minori ai inculpatei G.G., respectiv M.V.I. şi M.F.A., în prezenţa inculpatei, această probă fiind concludentă şi utilă, în condiţiile care minorii sunt martori oculari, iar prin ascultarea acestora pot fi lămurite şi stabilite împrejurările faptice, existenţa sau inexistenţa contribuţiei inculpatului M.F., efectuarea de confruntări, în condiţiile unor declaraţii contradictorii, potrivit art. 87-88 C. proc. pen., precum şi administrarea oricăror probe, utile, pertinente şi concludente, în scopul stabilirii situaţiei de fapt, a vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului, în ceea ce priveşte fapta pretins a fi comisă, în scopul aflării adevărului, pentru pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice.

De asemenea, cu ocazia rejudecării apelurilor declarate în cauză se vor avea în vedere şi celelalte critici formulate de ambii inculpaţi, în recurs, care vizează aspecte de fond şi care nu au putut fi examinate în recurs faţă de prevalenta cazului prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen.

Totodată, cu ocazia rejudecării apelurilor, instanţa de apel va efectua o examinare proprie asupra tuturor motivelor de apel invocate de către toţi apelanţii, urmând ca în considerentele deciziei ce o va pronunţa, criticile să fie examinate pentru fiecare apelant, în raport cu materialul probator administrat în cauză, în cursul procesului penal, în scopul asigurării unui proces echitabil părţilor.

În conformitate cu art. 385¹⁷ alin. (2) cu referire la art. 382 alin. (3), art. 300² şi art. 160^b alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va menţine măsura arestării preventive a recurentului inculpat M.F., subzistând temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive a acestuia, respectiv art. 148 lit. f) C. proc. pen., fiind îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de norma arătată, atât referitoare la cuantumul pedepsei mai mare de 4 ani pentru infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, cât şi aceea referitoare la pericolul pentru ordinea publică în cazul lăsării sale în libertate, având în vedere gravitatea faptei pretins a fi comisă, urmările avute, decesul victimei, creându-se un sentiment de insecuritate în comunitatea locală.

Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, în sumă de câte 100 lei, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de recurenţii inculpaţi M.F. şi G.G. împotriva deciziei penale nr. 65 din 25 aprilie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează Decizia penală recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi de inculpaţii M.F. şi G.G., la instanţa de apel, Curtea de Apel Ploieşti.

Menţine măsura arestării preventive a inculpatului M.F.

Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, în sumă de câte 100 lei, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 4 septembrie 2008.

← ICCJ. Decizia nr. 2580/2008. Penal		ICCJ. Decizia nr. 2630/2008. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 2580/2008. Penal ICCJ. Decizia nr. 2589/2008. Penal ICCJ. Decizia nr. 2623/2008. Penal ICCJ. Decizia nr. 2628/2008. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Contestaţie în anulare - Recurs ICCJ. Decizia nr. 2630/2008. Penal ICCJ. Decizia nr. 2631/2008. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs