ICCJ. Decizia nr. 3074/2008. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.3074/2008
Dosar nr. 1227/64/2008
Şedinţa publică din 1 octombrie 2008
Asupra recursului penal de faţă;
Prin sentinţa penală nr. 53/F din 19 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza pct. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b/1) C. proc. pen. cu referire la art. 18/1 C. pen. a fost achitat inculpatul M.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat şi cu număr fals de înmatriculare prevăzute de art. 85 alin. (1) şi respectiv art. 85 alin. (2) din OUG nr. 195/2002 republicată şi de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 89 alin. (1) din OUG nr. 195/2002 republicată.
În baza art. 91 C. pen. a aplicat inculpatului sancţiunea administrativă a amenzii de 1.000 lei.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
S-a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov a fost trimis în judecată inculpatul M.C., pentru săvârşirea infracţiunilor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat şi cu număr fals de înmatriculare şi de părăsire a locului accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie, prevăzute de art. 85 alin. (1), art. 85 alin. (2) şi respectiv art. 89 alin. (1) din OUG nr. 195/2002, în concurs real şi ideal.
În actul de sesizare a instanţei, s-a reţinut, în esenţă, că inculpatul are calitatea de inspector de poliţie, respectiv inspector de poliţie judiciară în cadrul Poliţiei oraşului Ghimbav şi în noaptea de 10/11 martie 2007, în jurul orelor 3,00 a.m. se afla la domiciliu şi a fost contactat telefonic pentru a se prezenta de urgenţă la sediu deoarece pe raza de competenţă a acestui organ de poliţie a avut loc un accident rutier grav, astfel că inculpatul a plecat de la domiciliu cu autoturismul marca Ford Sierra de culoare albastră, având plăcuţe de înmatriculare cu nr. Braşov şi pe raza mun. Râşnov a pierdut controlul volanului şi a intrat în coliziune cu un panou publicitar de pe marginea drumului, impactul soldându- se cu avarierea panou lui şi autoturismului, însă inculpatul nu a anunţat organele de poliţie, ci a transportat autoturismul în apropierea locuinţei sale, părăsind locul faptei.
A doua zi, în urma verificărilor, s-a constatat că autoturismul implicat în evenimentul rutier nu era înmatriculat, prezenta avarii şi pentru a efectua deplasarea, inculpatul a schimbat plăcuţele de înmatriculare montând pe cele de ia un alt autoturism de aceeaşi marcă şi aceeaşi culoare, acesta cumpărând cele două autoturisme împreună.
Din probele administrate în cauză instanţa de fond a constatat următoarea stare de fapt:
Inculpatul M.C. are calitatea de inspector de poliţie judiciară în cadrul Poliţiei oraşului Ghimbav şi în anul 2006, perioada aprilie-mai, a cumpărat de la colegul său, martorul B.M., două autoturisme Ford Sierra, ambele de culoare albastră (de nuanţe uşor diferite, în sensul că unul era albastru indigo mat şi celălalt bleu metalizat), unul înmatriculat sub nr. Braşov şi celălalt neînmatriculat, ambele maşini fiindu-i aduse acasă pe platformă de către martori şi primite de soţia inculpatului, care a primit de la martor şi actele celor două maşini.
Autoturismul înmatriculat are nr. de identificare WFONXXGBBNGR80890 şi era fabricat în anul 1986, potrivit cărţii de identitate, iar cel neînmatriculat era fabricat în anul 1988 şi avea nr. de identificare WFONXXGBBNJA80902, inculpatul afirmând că a cumpărat ambele autoturisme deoarece aveau un preţ foarte bun şi pe cel neînmatriculat la cumpărat pentru a avea piese de schimb, aspect confirmat cu declaraţia vânzătorului B.M. (filele 17-19 dos. instanţă, filele 21-22 dos. u.p.).
În noaptea de 10/11 martie 2007, în jurul orelor 03,00 inculpatul a fost contactat telefonic în vederea prezentării de urgenţă la sediu deoarece pe raza de competenţă a Poliţiei Ghimbav avusese loc un accident rutier grav, astfel că inculpatul a efectuat deplasarea cu autoturismul neînmatriculat şi pe raza oraşului Râşnov, într-o curbă, a pierdut controlul volanului şi a intrat în coliziune cu un panou publicitar aflat pe marginea drumului, urmare a impactului rezultând avarierea panoului şi a autoturismului.
Inculpatul nu a anunţat organele de poliţie şi a transportat autoturismul avariat în apropierea locuinţei sale şi după un interval de timp de aproximativ 2-3 ore s-a dus la sediul politiei.
În legătură cu acest aspect declaraţiile martorilor audiaţi în cauză au confirmat faptul ca inculpatul nu s-a prezentat la locul accidentului pentru cercetări, dar după terminarea acestor cercetări, poliţiştii care au efectuat cercetarea şi au revenit la sediu, l-au găsit pe inculpatul în sediul poliţiei (depoziţiile martorilor P.A., filele 35-36 dosar instanţă, L.G. filele 38-39 dosar instanţă, fila 25 dos, u.p.), B.M.E. (filele 17-19 dosar) şi că acesta nu prezenta urme de lovituri specifice impactului.
Este evident că fiind chemat noaptea la locul producerii evenimentului rutier, inculpatul a efectuat deplasarea cu autoturismul neînmatriculat, care potrivit declaraţiei martorului B. era în stare de funcţionare mai bună decât cel înmatriculat însă, nu se poate exclude posibilitatea unei confuzii între cele două autoturisme, în condiţiile în care inculpatul a plecat de acasă noaptea şi în grabă, fiind chemat de urgenţă deoarece accidentul fusese grav, erau persoane rănite şi impactul se produsese cu o ţeava de gaz şi exista riscul unei explozii şi urmare a acestei grabe inculpatul să fi fost în confuzie cu privire la autoturisme, care aveau aceeaşi culoare, doar nuanţe diferite care noaptea sunt mai greu sesizabile.
Luând în considerare toate aceste aspecte şi ţinând seama şi de faptul că inculpatul, în calitatea sa de inspector de poliţie judiciară trebuia să manifeste c diligentă mai mare, în sensul unei atenţii sporite şi care înlătură existenţa certă a unei erori de fapt ce ar înlătura caracterul penal al faptei (aşa cum a solicitat inculpatul), instanţa apreciază că fapta inculpatului care a condus pe drumurile publice un autoturism neînmatriculat şi cu număr fals de înmatriculare, prin conţinutul ei concret determinat de împrejurările în care a fost comisă şi atingerea minimă adusă valorii sociale ocrotite prin norma de incriminare, dar şi împrejurărilor ce caracterizează persoana inculpatului, descris ca un bun profesionist, care îşi îndeplineşte conştiincios îndatoririle de serviciu, este în mod vădit lipsită de importanţă şi impun soluţia achitării pentru aceste infracţiuni aflate în concurs ideal, în condiţiile impuse de art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b/1) C. proc. pen. şi aplicarea unei sancţiuni administrative.
În legătura cu infracţiunea de părăsire a locului accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie, este de observat că martorul P.A. a arătat în depoziţia sa că după ce s-a întors de la cercetarea la faţa locului şi I-a găsit pe inculpat la sediu, acesta i-a spus că a avut un accident în Râşnov şi că nu prezenta urme de lovituri, fără a cunoaşte dacă inculpatul a procedat la anunţarea oficială a organelor de poliţie.
Probele confirmă că în afară de depoziţia acestui martor care confirmă că inculpatul i-a spus de impactul produs, acesta nu a procedat la anunţarea în conformitate cu dispoziţiile legale a evenimentului rutier produs şi că a luat hotărâre a de a tracta autoturismul cu ajutorul martorului R.R. (fila 58 dosar) şi în aceeaşi zi s-a declanşat cercetarea cu privire la acest eveniment, conform procesului verbal de cercetare la faţa locului aflat la fila 5 dosar u.p.
Se mai impune precizarea că în dimineaţa de 11 martie, după ce a plecat de la sediul poliţiei, inculpatul s-a dus acasă şi a dormit până în jurul orelor 14,00 când a observat că avea mai multe apeluri nepreluate pe telefonul mobil, printre care şi cel al unui lucrător de poliţie Râşnov pe care l-a sunat şi care i-a comunicat că trebuie să se prezinte la poliţia Râşnov pentru lămurirea situaţiei privind impactul cu panoul publicitar, ceea ce a şi făcut.
Având în vedere condiţiile concrete în care inculpatul a plecat de la locul accidentului, precum şi faptul că s-a grăbit să ajungă la evenimentul rutier pentru care fusese chemat de urgenţă, ceea ce a şi făcut, numai că până a tractat autoturismul şi s-a deplasat la poliţie, primele cercetări au fost încheiate de colegii lui, că ulterior s-a dus acasă şi a dormit iar în momentul în care a fost trezit poliţia Râşnov se sesizase deja în legătură cu acel eveniment şi fără a neglija faptul că inculpatul a spus totuşi martorului B. că a avut un accident, se constată că şi această faptă, prin conţinutul ei concret şi atingerea minimă adusă valorii sociale ocrotite este în mod vădit lipsită de importanţă, ceea ce impune aceeaşi soluţie a achitării, pe motiv că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Este adevărat că infracţiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată sunt infracţiuni de pericol şi că, în principiu, s-ar putea susţine că acestea, datorită pericolului social abstract şi generic pe care îl conţin prin simpla încălcare a normei penale, prezintă întotdeauna gradul de pericol social necesar al unei infracţiuni, totuşi, în speţa dedusă judecăţii nu se pot neglija împrejurările concrete în care inculpatul a comis faptele şi care au fost pe larg expuse, împrejurări care concură şi conturează lipsa acestui pericol social şi atingerea minimă adusă valorii sociale ocrotite, iar cercetarea acestor aspecte se impune şi pentru stabilirea întregului complex de împrejurări care au creat ambianţa faptică, de o anumită semnificaţie proprie, cu implicaţii în evaluarea gravităţii acesteia.
În primul rând, pericolul social concret al faptei se stabileşte în raport de întregul complex de împrejurări, stări, situaţii, întâmplări, în care s-a comis şi care pot avea influenţă asupra gravităţii infracţiunii, care concretizează şi individualizează fapta, făcând-o să se deosebească de celelalte infracţiuni concrete de acelaşi tip şi aceasta este raţiunea pentru care instanţa constată că în această speţă concretă infracţiunile de pericol comise de inculpat nu prezintă gradul de pericol social al unor infracţiuni, aşa cum s-a arătat şi susţinut anterior.
În acest context se mai impune şi analiza necesităţii aplicării unei pedepse inculpatului şi care ar fi eficienţa acesteia, în raport de scopul general şi special al prevenţiei penale şi urmând linia acestui raţionament, instanţa are a observa că sistemul pedepselor în vigoare, deşi a marcat un progres în evoluţia dreptului penal român, evidenţiază la un examen critic, numărul redus al pedepse lor principale şi mai ales caracterul accentuat represiv al acestora, ceea ce explică preocuparea prezentă a legiuitorului ca pedepsele de bază să fie dublate de sancţiuni alternative, iar mijloacele de individualizare şi de executare a pedepselor să fie diversificate, potrivit standardelor europene.
Din acest punct de vedere, rolul prioritar al pedepsei este acţiune a de prevenire a săvârşirii de noi in fracţiuni şi nu acela al represiunii, deoarece numai acţiunea de prevenire poate avea efecte benefice în ce priveşte adaptarea conduitei destinatarilor legii penale, în dezvoltarea conştiinţei juridice şi morale a membrilor societăţii şi numai daca, obiectiv, atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de norma penală ar putea să se repete, trebuie utilizată constrângerea.
Din perspectiva rolului şi scopului pedepsei trebuie precizat că pentru a-şi îndeplini rolul de factor inhibitor în declanşarea activităţilor infracţionale, pedeapsa trebuie să prezinte un anumit grad de severitate, ţinând seama şi de faptul că, pentru a acţiona asupra conştiinţei celui condamnat, pentru a-l determina să-şi modifice comportamentul, să adopte conştient o altă atitudine faţă de regulile convieţuirii sociale, constrângerea trebuie să fie raţională şi echitabilă, proporţională cu pericolul social al faptei, exercitându-se doar în formele şi limitele necesare pentru ca pedeapsa să-şi îndeplinească funcţia principală, aceea de reeducare.
Acest deziderat poate fi atins numai prin promovarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care cuprinde principii generoase şi raţionale, atât în raport cu persoana care a comis o faptă penală, cât şi în raport cu ceilalţi membri ai societăţii, care au respectat legea, iar apărarea valorilor sociale ocrotite nu înseamnă aplicarea pedepselor cu aceeaşi intransigenţă, doar cu fermitate, prin fermitate înţelegându-se dacă o anumită pedeapsă este în măsură să-şi atingă principalul scop, nu o pedeapsă severă; conceptul şi cerinţa fermităţii în sensul dreptului penal, impune descoperirea infracţiunilor şi judecarea făptuitorilor cu promptitudine, fără ca prin aceasta să se impieteze asupra imperativului descoperirii adevărului şi respectării riguroase a legii.
Prin urmare, necesitatea aplicării unei pedepse (şi cuantumul acesteia) trebuie să se înfăptuiască sub semnul fermităţii, care în acest domeniu, nu înseamnă neapărat aplicarea unei pedepse severe ori executarea acesteia în regim privativ de libertate, ci a unui tratament penal corespunzător, adecvat pericolului social al faptei şi persoanei făptuitorului, apt să-şi realizeze cu maximă eficienţă finalitatea educativ - preventivă.
Din economia textului art. 52 alin. (1) C. pen., în care se arată că "pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului" rezultă că funcţia constrângerii nu este o funcţie a pedepsei, deoarece examenul realist al conţinutului pedepsei nu justifică încadrarea constrângerii printre funcţiile pedepsei; măsura de constrângere, în sensul acestui text, indică esenţa pedepsei, însuşirile sale, iar nu unul din mijloacele prin care se realizează scopul ei, întrucât constrângerea, ca esenţă a pedepsei, este însăşi pedeapsa.
Or, dacă indiscutabil constrângerea constituie esenţa conţinutului pedepsei, ea nu poate fi în acelaşi timp, şi o funcţie a acesteia, deoarece esenţa şi funcţiile pedepsei sunt noţiuni distincte. Funcţiile sunt legate de esenţa pedepsei, îşi trag valoarea şi eficienţa din constrângerea pe care o implică orice pedeapsă, se realizează prin şi în cadru! constrângerii, dar nu se confundă cu ea.
Primul scop al oricărei pedepse este prevenţia specială, adică pedeapsa trebuie să-l împiedice pe condamnat de a săvârşi din nou o infracţiune; la realizarea acestui scop pedeapsa contribuie prin mijlocirea ambelor sale funcţii: reeducarea şi intimidarea. Intimidarea îşi produce efectul imediat, cât există şi durează teama de pedeapsa, în timp ce reeducarea îşi produce rezultatul în timp, după ce făptuitorul a fost supus unui anumit tratament, efectul preventiv fiind rezultatul unor modificări intervenite în conştiinţa subiectului şi are un caracter relativ statornic, durabil.
Funcţia de reeducare se realizează încă din momentul condamnării, moment în care făptuitorul, luând cunoştinţă de constrângerea la care va fi supus ca o consecinţă a infracţiunii, înţelege semnificaţia exigenţelor sociale şi necesitatea de a respecta normele de conduită în societate, de a avea o comportare onestă şi disciplinată. Dar funcţia de reeducare se exercită îndeosebi pe parcursul executării pedepsei precum şi cazul aplicării unei sancţiuni administrative care, deşi diferită ca natură de sancţiune a penală, are în esenţă acelaşi roi şi aceeaşi funcţie, deoarece persoana căreia i-a fost aplicată se află în situaţia în care conştientizează natura şi roiul acestei sancţiuni menite să-i influenţeze pozitiv conştiinţa, caracterul şi deprinderile, să-l determine a respecta din convingere exigenţele vieţii în societate, fără a intra în conflict cu ceilalţi oameni sau cu societatea însăşi.
Din această perspectivă, instanţa de fond constată că faptele nu numai că nu prezintă gradul de pericol social al unor infracţiuni, dar şi că aplicarea unei pedepse de natură penală ar fi nu doar ne oportună, dar şi excesivă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, criticând soluţia de achitare a inculpatului, întrucât nu a fost avută în vedere împrejurarea că toate cele trei infracţiuni reţinute ir sarcina inculpatului sunt infracţiuni de pericol, gravitatea tor fiind cu atât mai ridicată dată fiind calitatea subiectului activ.
În al doilea rând, nu a fost avută în vedere conduita procesuală a inculpatului, care a încercat, prin apărarea pe care şi-a construit-o, să inducă ideea existenţei unei erori de fapt cu privire la identificarea celor două autoturisme, afirmând, contrar probelor administrate în cauză, că a făcut-o confuzie între acestea.
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, dar şi sub toate aspectele conform art. 385/6 alin. ultim C. proc. pen.
Curtea constată că recursul este nefondat.
Potrivit art. 18/1 alin. (1) C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importantă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Este vorba aşadar despre o faptă prevăzută de legea penală care formal întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, dar căreia în concret îi lipseşte gradul de pericol social specific infracţiunii, situaţie în cere ea nu mai poate constitui în fapt un temei pentru tragerea la răspundere penală.
Dispoziţia legală sus-amintită este aplicabilă în principiu tuturor faptelor prevăzute de legea penală, nefiind aşadar limitată la sfera infracţiunilor de rezultat; dacă lipsa pericolului social poate fi apreciată în situaţia în care fapta penală a produs o modificare în realitatea obiectivă(cum este cazul infracţiunilor de rezultat),cu atât mai mult acest lucru este posibil în cazul unei infracţiuni de pericol, unde urmarea imediată constă doar într-o stare de pericol.
În speţă, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea a trei infracţiuni de pericol, două dintre ele aflate în concurs ideal(fiind vorba despre o singură faptă, care întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autoturism neînmatriculat, cât şi pe cele ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice ale unui autoturism cu număr fals de înmatriculare), iar cea de-a treia (părăsirea locului accidentului) aflată în strânsă legătură cu celelalte două.
Prima instanţă a analizat faptele comise de către inculpat, prin prisma criteriilor enumerate în art. 18/1 alin. (2) C. pen. şi a ajuns la concluzia că acestea sunt în mod vădit lipsite de importanţă, aducând o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de legea penală.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că instanţa de fond a făcut o corectă evaluare a pericolului social concret pe care l-au prezentat faptele săvârşite de inculpat astfel încât criticile Parchetului nu sunt întemeiate.
Astfel, s-au avut în vedere circumstanţele concrete în care faptele au fost comise, inculpatul achiziţionând două autoturisme având aceeaşi marcă, unul înmatriculat în România şi altul neînmatriculat, având culori foarte asemănătoare (ceea ce se poate constata şi din planşele foto aflate la dosar); inculpatul a condus pe drumurile publice autoturismul neînmatriculat, pe care a aplicat plăcuţele de înmatriculare ale celuilalt autoturism, comiţând în noaptea de 10/11 martie 2007 un accident rutier soldat fără victime (doar cu avarierea propriului autoturism şi a unui panou publicitar cu care a intrat în coliziune).
Împrejurările în care acest accident a fost comis sunt legate de deplasarea de urgenţă a inculpatului la sediul unităţii de poliţie la care este angajat, ca urmare a producerii unui alt accident rutier, aspecte care sunt confirmate de martorii audiaţi în cauză şi care reprezintă justificarea dată de inculpat pentru comiterea celei de-a treia infracţiuni, respectiv părăsirea focului accidentului.
În aprecierea gradului de pericol social al infracţiunii de părăsire a locului accidentului .este de observat că fapta inculpatului constituie infracţiune nu pentru că acesta s-ar fi soldat cu vătămarea integrităţii corporale a unei persoane, ci pentru că accidentul a fost urmarea săvârşirii infracţiunilor de conducere pe drumurile publice autoturismului neînmatriculat şi cu număr fals de înmatriculare.
Incriminând aceste din urmă fapte ca şi infracţiuni, legiuitorul a avut în vedere starea de pericol care se produce de pildă în cazul în care un asemenea autoturism este implicat într-un eveniment rutier, situaţie în care identificarea autorului poate fi dificilă, mai ales în situaţia in care acesta a părăsit locul accidentului.
Or, în speţă acest lucru nu se putea întâmpla, în condiţiile în care atât autoturismul implicat în accident, cât şi cel care era înmatriculat legal aparţineau inculpatului, identificarea sa ca autor al accidentului putându-se face imediat, chiar şi în lipsa unei iniţiative proprii în acest sens.
Este adevărat că ţinând seama de calitatea inculpatului, exigenţele legii penale sunt mai mari însă acest lucru nu îl poate exclude de plano de la aplicarea dispoziţiilor art. 18/1 C. proc. pen. în măsura în care criteriile enumerate de legiuitor se regăsesc în speţă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază criticile formulate de Parchet ca neîntemeiate, sens în care va respinge recursul, cheltuielile judiciare rămânând în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov împotriva sentinţei penale nr. 53/F din 19 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul avocatului din oficiu în sumă de 200 lei se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică,azi 1 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3041/2008. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3087/2008. Penal → |
|---|
