ICCJ. Decizia nr. 3062/2008. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.3062/200.
Dosar nr. 5077/211/200.
Şedinţa publică din 30 septembrie 2008
Asupra recursului de faţă.
In baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1051 din 30 octombrie 2007, Judecătoria Cluj-Napoca l-a condamnat pe inculpatul J.V. la o pedeapsă de un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă din culpă, prev. de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., parte vătămată V.A.
Inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 alin. (1) şi (3) C. pen., parte vătămată V.M.
Inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 alin. (1) şi (3) C. pen., parte vătămată V.T.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, în final acesta urmând să execute pedeapsa cea mai grea de un an închisoare.
În baza art. 81, art. 82 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului, pe durata termenului de încercare de 3 ani.
S-a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 şi art. 84 C. pen. privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.
În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 998 C. civ., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 15.000 lei daune morale şi 15.267,4 lei daune materiale în favoarea părţii civile V.A., 8.000 lei daune morale şi 6.000 lei daune materiale în favoarea părţii civile V.M. şi la plata sumei de 1000 lei daune materiale în favoarea părţii civile V.T.
S-a constatat că recuperarea prejudiciului este garantată de asigurător SC O. SA.
Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1.058,4 lei cheltuieli de spitalizare către Spitalul Clinic de Chirurgie Maxilo-facială Cluj şi 70 lei către Spitalul Clinic de Urgenţă Prof. Dr. Octavian Fodor.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că la data de 11 septembrie 2004, orele 8,30, inculpatul conducea autoutilitara ARO, proprietatea sa, pe DN 1, direcţia Cluj Napoca - Zalău, iar în momentul în care a intrat în localitatea Radaia, a redus viteza pentru a putea vira stânga, intenţionând să intre în curtea imobilului său, situaţie în care a fost lovit din partea stângă lateral de un autoturism marca DACIA, în care se aflau părţile vătămate, care se deplasa din sens opus, ambele maşini fiind proiectate pe contrasens.
Partea vătămată V.M., conducătorul autoturismului Dacia a susţinut că nu a putut evita coliziunea, întrucât autoturismul ARO a început să efectueze deplasarea perpendicular pe axul drumului când acesta se afla la o distanţă de aproximativ 6-7 m de autoutilitară.
Părţile vătămate au suferit leziuni în urma coliziunii, aşa cum rezultă din certificatele medico-legale eliberate pentru acestea, astfel: partea vătămată V.T., leziuni care au necesitat pentru vindecare 14-16 zile îngrijiri medicale; partea vătămată V.A., leziuni care au necesitat pentru vindecare 23 - 35 zile îngrijiri medicale, iar partea vătămată V.M., leziuni care au necesitat pentru vindecare 8-9 zile îngrijiri medicale.
În ceea ce priveşte partea vătămată V.A., raportul de constatare medico-legală, care a exemplificat leziunile suferite de aceasta, a concluzionat un număr de 90-110 zile îngrijiri medicale pentru vindecare, iar raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză, un număr de 150-160 zile îngrijiri medicale pentru vindecare, care nu se încadrează în noţiunea de infirmitate sau în vreun grad de invaliditate, leziunile fiind rezultatul accidentului rutier din 11 septembrie 2004.
Inculpatul a susţinut pe tot parcursul procesului penal că nu este vinovat de producerea evenimentului rutier, culpa aparţinând celuilalt conducător auto, partea vătămată V.M., poziţie care însă, a fost infirmată de ansamblul probator administrat în cauză.
Se reţine din conţinutul rapoartelor de expertiză criminalistice efectuate în cauză că autoturismul Dacia, condus de partea vătămată V.M., rula pe banda sa de mers în momentul în care inculpatul a iniţiat manevra de întoarcere, fără a se asigura, manevră care a generat starea de pericol. De asemenea, s-a stabilit că partea vătămată rula cu o viteză de 70 km/h, cu o vizibilitate de 80 m a curbei pe sectorul de drum pe care s-a produs coliziunea, şi chiar dacă ar fi rulat cu viteza maximă legală admisă, nu ar fi putut evita accidentul, în situaţia în care inculpatul a efectuat manevra de întoarcere călcând peste marcajul longitudinal continuu, neţinând seama de indicatoarele care se aflau amplasate pe ambele direcţii de deplasare, privind depăşirea interzisă, presemnalizare trecere pietoni şi trecere pentru pietoni.
Pe baza probelor ştiinţifice administrate în cauză, instanţa de fond a reţinut vinovăţia inculpatului în comiterea infracţiunilor de vătămare corporală gravă din culpă, prev. de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen. şi de vătămare corporală din culpă, prev. de art.184 alin. (1) şi (3) C. pen. şi, aplicând criteriile generale de individualizare judiciară a pedepselor, prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), dar şi ţinând cont de circumstanţele personale ale inculpatului, a aplicat acestuia pedepse orientate spre minimum prevăzut de lege, făcând şi aplicaţia art. 81 C. pen. privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei, dat fiind că, raportat la persoana inculpatului, s-a apreciat că scopul prevenţiei generale şi speciale poate fi atins în speţă şi fără privarea de libertate a inculpatului.
Având în vedere numărul de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării leziunilor fiecărei părţi vătămate, instanţa de fond a admis în partea acţiunea civilă exercitată de acestea, apreciind că daunele morale în cuantumul ce s-a acordat părţilor vătămate, în parte, sunt în măsură să acopere suferinţele morale ale acestora.
Cu privire la despăgubirile civile, s-a ţinut cont de actele depuse la dosar de părţile civile, şi s-au acordat sume justificate de aceste acte.
Împotriva sentinţei au formulat apel inculpatul şi părţile vătămate, constituite părţi civile.
În apelul său, inculpatul critică sentinţa pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, atât în latură penală, cât şi în latură civilă, vizând în principal greşita sa condamnare, întrucât nu se face vinovat de producerea evenimentului rutier, culpa aparţinând-i sub acest aspect părţii vătămate V.M., motiv pentru care solicită desfiinţarea hotărârii atacate şi achitarea sa. În latură civilă, se solicită înlăturarea obligării sale la despăgubiri reprezentând daune morale şi despăgubiri civile către părţile vătămate.
În apelul lor, părţile civile critică hotărârea în latură civilă, sub aspectul neacordării în întregime a daunelor morale solicitate şi a omisiunii de a se preciza cuantumul cheltuielilor judiciare la care urma a fi obligat inculpatul către părţile vătămate.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel formulate de părţi, Tribunalul Cluj a constatat că instanţa fondului a reţinut în mod corect vinovăţia inculpatului în producerea evenimentului rutier, în urma căruia au fost provocate leziuni părţilor vătămate, însă a interpretat probele administrate şi dintr-o altă perspectivă, care a pus problema unei eventuale culpe comune a celor doi conducători auto.
Astfel, s-au analizat concluziile rapoartelor de expertiză criminalistice efectuate în cauză, în care se reţine că în sfera raportului de cauzalitate se înscrie atâta manevra de întoarcere efectuată de inculpat, cât şi depăşirea vitezei legale admise pe sectorul de drum respectiv de către partea vătămată V.M.
Ulterior, urmare a obiecţiunilor formulate de părţi la raportul de expertiză, s-a concluzionat că autoturismul Dacia, în momentul declanşării stării de pericol, se afla la o distanţă de 38 m de locul impactului, cu o viteză de deplasare în momentul impactului de 32 km/h. Distanţa de 67 m reprezenta spaţiul total teoretic pentru oprirea maşinii de la viteza sa iniţială de deplasare.
Deşi în timpul cercetării penale, expertiza criminalistică dispusă în cauză a concluzionat că, mergând cu viteza de 70 km/h, conducătorul Daciei nu avea cum să evite impactul nici dacă ar fi circulat cu viteza maximă legală admisă, în cursul cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a dispus efectuarea unei noi expertize pentru a se stabili care ar fi fost posibilităţile de evitare a impactului dacă autoutilitara ar fi oprit înaintea efectuării manevrei de întoarcere, iar în acest context s-a concluzionat că nici în atare împrejurare evenimentul rutier nu ar fi putut fi evitat de partea vătămată, dar ar fi putut fi prevenit dacă acesta circula cu viteza maximă legală admisă, de 50 km/h, şi aceasta în situaţia în care, în varianta iniţială s-a reţinut o viteză de deplasare a autoutilitarei de 20 km/H, iar în cea de-a doua o viteză de deplasare de 10 km/h, obţinându-se un spaţiu de 43 m în condiţiile în care spaţiul teoretic pentru frânare a Daciei era de 47 m.
În această împrejurare, s-ar putea discuta despre o culpă comună a celor doi conducători auto, urmând a se stabili dacă inculpatul a pornit de pe loc sau doar, ajungând în zona respectivă, a redus viteza de deplasare anterior efectuării virajului spre stânga.
Această ipoteză a fost analizată de instanţa de apel, dat fiind că atât declaraţiile părţilor vătămate, cât şi ale martorilor asistenţi la producerea evenimentului rutier, sunt în sensul că maşina condusă de inculpat ar fi fost parcată pe marginea părţii carosabile sau chiar pe acostament, după care s-a pus în mişcare pentru efectuarea virării spre stânga, declanşând starea de pericol care a dus la producerea accidentului. Aceste declaraţii sunt însă în contradicţie cu cea a inculpatului, care arată că doar a încetinit viteza şi apoi a efectuat virajul periculos.
În aceste condiţii, nu se poate discuta despre o culpă comună a conducătorilor auto în situaţia în care, cu certitudine, inculpatul a efectuat manevra fără să se asigure şi încălcând marcajul longitudinal continuu.
Dacă manevra nu ar fi fost efectuată de inculpat, nu s-ar fi pus problema necesităţii evitării impactului dintre cele două maşini, cea condusă de partea vătămată putând să-şi continue deplasarea chiar cu o viteză superioară celei legale maxime admise.
Instanţa de apel a constatat o aplicare corectă a criteriilor de individualizare judiciară a pedepselor aplicate inculpatului, care reflectă gradul de pericol social concret al faptelor săvârşite de inculpat, dar şi îndeplinirea cerinţelor disp. art. 81 C. pen. privind suspendarea executării pedepsei rezultante aplicate inculpatului.
În ceea ce priveşte despăgubirile la care inculpatul a fost obligat în latură civilă, instanţa de apel a constatat că ele sunt criticabile doar cu privire la daunele morale acordate părţii civile V.M., nejustificate prin prisma numărului de îngrijiri medicale necesare vindecării leziunilor produse, a suferinţelor fizice cauzate, a numărului redus de zile de spitalizare, a faptului că aceasta nu a fost împiedicată să-şi exercite activităţile cotidiene decât o scurtă perioadă de timp.
Pentru aceleaşi considerente expuse, instanţa de fond a apreciat apelurile declarate de părţile civile ca fiind nefondate.
În această situaţie, prin Decizia penală nr. 66/A din 3 martie 2008, Tribunalul Cluj, în temeiul disp. art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpat împotriva sentinţei penale nr. 1051 din 30 octombrie 2007 a Judecătoriei Cluj Napoca, pe care a desfiinţat-o sub aspectul laturii civile, cu privire la despăgubirile civile acordate părţii civile V.M. cu titlu de daune morale, şi, în rejudecare, a obligat inculpatul să plătească părţii civile V.M. despăgubiri civile în sumă de 3000 lei reprezentând daune morale.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
În baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondate apelurile declarate de părţile civile V.A., V.T. şi V.M. împotriva aceleiaşi sentinţe.
A respins cererea inculpatului de obligare a părţilor civile la plata cheltuielilor judiciare reprezentând onorariu de avocat.
A respins cererea părţilor civile V.A., V.T. şi V.M. de obligare a inculpatului la plata cheltuielilor judiciare reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva deciziei au declarat recurs inculpatul şi părţile civile.
În recursul său, inculpatul critică hotărârea pentru aceleaşi motive de nelegalitate şi netemeinicie ca şi cele invocate în apel, solicitând desfiinţarea acesteia şi achitarea sa, precum şi exonerarea de orice răspundere civilă.
Partea civilă V.M. a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, vizând greşita reducere a cuantumului daunelor morale acordate.
Celelalte părţi civile au solicitat majorarea daunelor acordate, precum şi acordarea cheltuielilor judiciare într-un cuantum care să fie specificat în dispozitiv.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurenţilor, instanţa de recurs a constatat că instanţele anterioare au reţinut corect situaţia de fapt, conformă cu realitatea, dar o greşită culpă exclusivă a inculpatului în producerea evenimentului rutier.
Astfel, din cel de-al doilea raport de expertiză, efectuat la data de 18 iulie 2005 a reieşit exact poziţia autoturismelor în momentul producerii impactului, stabilindu-se că, în condiţiile în care inculpatul a efectuat virajul spre stânga fără să se oprească, partea vătămată nu putea evita accidentul nici dacă ar fi rulat cu viteza maximă legală admisă.
Instanţa de recurs a constatat că aceste concluzii sunt eronate, şi vor fi înlăturate ca atare, în condiţiile în care, atât părţile vătămate, cât şi martorii asistenţi la producerea impactului au relatat faptul că autoutilitara condusă de inculpat era oprită înainte de a se efectua virajul la stânga, de unde concluzia logică a faptului că inculpatul nu s-a asigurat suficient înainte de a începe virajul de pătrundere în curtea imobilului în care locuieşte.
Culpa inculpatului constă în aceste condiţii, în faptul că nu s-a asigurat suficient înainte de a efectua virajul la stânga, într-o zonă în care manevra era interzisă de linia continuă, precum şi în faptul că nu a acordat prioritate vehiculelor care circulau pe drumul principal.
În acelaşi timp, conducătorului auto V.M. i se reţine o culpă constând în faptul că a circulat cu o viteză peste limita legal admisă pe sectorul de drum respectiv, care era de 50 km/h, aflându-se în zona unor indicatoare care impuneau reducerea vitezei.
În consecinţă, instanţa de recurs a apreciat că în producerea evenimentului rutier, culpa inculpatului este de 70%, iar a părţii vătămate V.M., de 30%.
Corespunzător culpei reţinute, instanţa de recurs a constatat că cei doi conducători auto sunt răspunzători solidar de paguba cauzată prin fapta lor ilicită, însă, pentru că V.M. nu are vreo calitate procesuală în cauză, nu a putut dispune obligarea sa în solidar cu inculpatul la repararea prejudiciului cauzat.
Referitor la recursurile declarate de părţile civile, instanţa de recurs a constatat că cele două instanţe anterioare au făcut o justă individualizare a daunelor morale acordate, ţinând seama de suferinţele fizice provocate, de prejudiciile estetice suferite, de faptul că partea civilă V.M. a fost imobilizată la pat şi deci, lipsită de posibilitatea de a-şi duce existenţa în maniera obişnuită, de dinaintea producerii accidentului.
Referitor la motivul de recurs privind cuantumul cheltuielilor judiciare Ia care inculpatul urma a fi obligat către părţile civile, instanţa de recurs l-a apreciat ca fiind fondat, urmând a individualiza în dispozitivul hotărârii cuantumul acestora.
Pentru aceste considerente, prin Decizia penală nr. 316/R din 15 mai 2008, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., a admis recursurile declarate de inculpat şi părţile civile împotriva deciziei penale nr. 66/A din 3 martie 2008 a Tribunalului Cluj, pe care a casat-o în parte împreună cu sentinţa penală nr. 1051 din 30 octombrie 2007 a Judecătoriei Cluj Napoca şi, în rejudecare:
A reţinut în sarcina inculpatului o culpă de 70% în producerea evenimentului rutier soldat cu vătămarea integrităţii corporale a părţilor civile.
A menţinut obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile către părţile civile, respectiv la 3000 lei daune morale şi 6000 lei daune materiale în favoarea părţii civile V.M., 15000 lei daune morale şi 15267,4 lei daune materiale în favoarea părţii civile V.A., precum şi 1000 lei daune morale în favoarea părţii civile V.T.
A obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de partea civilă V.A. la instanţa de fond, în cuantum de 1000 lei.
A înlăturat menţiunile cuprinse în hotărârile atacate cu privire la asigurătorul SC O. SA, constatând că SC A.R.A. SA, sucursala judeţeană Cluj, are calitatea de asigurător în cauză.
A menţinut restul dispoziţiilor hotărârilor atacate.
Împotriva deciziei a declarat, în continuare, recurs inculpatul, invocând aceleaşi motive de nelegalitate şi netemeinicie ale hotărârilor anterioare, vizând nevinovăţia sa în producerea evenimentului rutier şi greşita obligare la plata despăgubirilor materiale şi morale către părţile civile.
În şedinţa publică de astăzi, instanţa, din oficiu, a pus în discuţie admisjbilitatea recursului declarat de inculpat.
În soluţionarea excepţiei, se reţin următoarele.
Potrivit art. 417 lit. b) C. proc. pen. , hotărârea instanţei de recurs rămâne definitivă la data pronunţării, când recursul a fost admis şi procesul penal a luat sfârşit în această etapă.
Din economia acestor dispoziţii legale, rezultă că odată cu acest moment procesual se încheie ciclul ordinar al judecăţii, hotărârea intrând sub puterea autorităţii lucrului judecat. Ca efect al definitivării hotărârii, este exclusă exercitarea oricărei căi de atac ordinare, fiind admisă retractarea hotărârilor numai prin exercitarea căilor extraordinare de atac.
Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 3851 C. proc. pen., se poate desprinde fără echivoc concluzia că hotărârile pronunţate de instanţele de recurs nu sunt susceptibile de a fi atacate cu un nou cu recurs.
Cele de mai sus relevă indubitabil că, în cauză, inculpatul a exercitat o cale de atac ordinară neprevăzută de lege, astfel că în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.
Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul J.V. împotriva deciziei penale nr. 316/R din 15 mai 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Obligă recurentul inculpat să plătească statului suma de 300 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 30 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3051/2008. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3083/2008. Penal → |
|---|
