ICCJ. Decizia nr. 3093/2008. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.3093/2008
Dosar nr. 474/35/2008
Şedinţa publică din 2 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 48/PI din 18 iunie 2008, Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul T.E.B. împotriva rezoluţiei din 10 aprilie 2008 dată în dosarul nr. 407/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi a rezoluţiei din 30 aprilie 2008 dată în dosarul nr. 217/11.2/2008 a procurorului general.
S-au reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin plângerea formulată de petiţionar la procuror, s-a solicitat efectuarea de cercetări faţă de procurorul G.V. şi magistratul judecător P.C., pentru pretinsa săvârşire a infracţiunilor prevăzute de art. 289, 2481 şi 215 C. pen., susţinând că procurorul G.V. a dispus trimiterea sa în judecată pentru infracţiunea de omor calificat, fără un fundament probaţional, sprijinindu-se doar pe suspiciuni, prezumţii şi deducţii şi fără a avea probe certe ale raportului de cauzalitate directă sau indirectă a comportamentului său agresiv cu decesul victimei. A mai motivat că magistratul judecător P.C., care a dispus condamnarea sa la 17 ani închisoare, a preluat în mod subiectiv doar acele părţi din actele de cercetare judecătorească care pledează în acuzarea sa.
Prin rezoluţia din 10 aprilie 2008, dată în dosarul nr. 407/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, în temeiul art. 228 C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul procuror G.V.G. şi magistratul judecător P.C. pentru pretinsa săvârşire a infracţiunilor prevăzute de art. 289, 2481 şi 215 C. pen., reţinându-se că materialul de urmărire penală conţine suficiente probe în susţinerea acţiunii penale spre demonstrarea vinovăţiei inculpatului în comiterea infracţiunii de omor calificat şi că organul de urmărire penală a avut un rol activ în strângerea probelor, atât în favoarea, cât şi în defavoarea inculpatului T.E.B.
S-a mai reţinut că hotărârea de condamnare corespunde cerinţelor formale legale pentru întocmirea acesteia, în conformitate cu art. 354 C. proc. pen. În ce priveşte contradictorialitatea unor înscrisuri de natură medicală sau alte mijloace de probă, care în accepţiunea petiţionarului trebuiau înlăturate, s-a reţinut că instanţa şi-a format convingerea în sensul vinovăţiei inculpatului, pe baza mai multor probe coroborate din dosar.
Prin rezoluţia din 30 aprilie 2008, dată în dosarul nr. 217/ll.2/2008 a procurorului general, a fost menţinută rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, ca fiind legală şi temeinică.
Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, a formulat plângere la instanţă petiţionarul.
Instanţa de fond, prin sentinţa penală sus-menţionată, a respins, ca nefondată, plângerea petiţionarului şi a menţinut soluţiile procurorului, reţinând, în esenţă, următoarele considerente:
În mod corect s-a apreciat că nu există faptele reclamate de petiţionar, întrucât în cauză nu există date că magistratul procuror ar fi administrat probele cu rea credinţă, acesta desfăşurându-şi activitatea în limita cadrului legal, dovedind rolul său activ, conform art. 202 C. proc. pen.
Nemulţumirea petiţionarului cu privire la soluţia de trimitere în judecată, precum şi de condamnare nu poate conduce în nici un caz la concluzia întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunilor pe care acesta Ie-a indicat în plângerea sa.
Interpretarea şi evaluarea probelor administrate este atributul completului de judecată, iar împotriva unor hotărâri considerate ca nelegale sau netemeinice, atât dispoziţiile constituţionale, cât şi cele procedurale, prevăd posibilitatea exercitării unor căi de atac ordinare sau extraordinare.
Împotriva sentinţei petiţionarul a declarat recurs.
Recursul declarat nu este fondat.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că, în mod corect, instanţa de fond a dispus respingerea plângerii formulată de petiţionar, ca nefondată, intimaţii îndeplinindu-şi, în mod corect, atribuţiile de serviciu, fără a cauza vreo vătămare intereselor legale ale petiţionarului.
Astfel, probele strânse de procuror în cursul urmăririi penale nu au servit decât drept temei de trimitere în judecată a inculpatului petiţionar, iar nu de condamnare a acestuia.
Probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti, de către instanţa de judecată, în speţă magistratul judecător P.C., au stat la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti de condamnare a inculpatului, această hotărâre fiind supusă cenzurii instanţelor superioare, care pot verifica legalitatea şi temeinicia acesteia.
Criticile petiţionarului, care se referă la modul de soluţionare a cauzei de către intimatul procuror şi, respectiv, intimata judecătoare, nu pot constitui un motiv pentru tragerea la răspundere penală a magistraţilor sub aspectul săvârşirii infracţiunilor reclamate de petiţionar.
Persoanele care îndeplinesc o activitate de jurisdicţie în cadrul instanţelor de judecată, îşi desfăşoară activitatea în temeiul legii, având obligaţia să-şi îndeplinească atribuţiile ce le revin, prin pronunţarea unor soluţii pe care le apreciază legale şi temeinice, în raport de probele administrate, ce pot fi verificate şi desfiinţate prin intermediul căilor legale de atac.
Desfăşurarea activităţii de jurisdicţie nu poate fi concepută fără independenţa şi autonomia acelora care realizează sau înfăptuiesc justiţia, principiu înscris în Constituţie şi în Statutul Magistraţilor.
Aşa fiind, hotărârile judecătoreşti nu pot fi criticate decât prin intermediul căilor legale de atac, astfel că o hotărâre judecătorească nu poate fi considerată prin ea însăşi o infracţiune.
În raport de considerentele expuse, se constată că sentinţa instanţei de fond este temeinică şi legală, urmând a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul T.E.B., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiţionar T.E.B. împotriva sentinţei penale nr. 48/ PI din 18 iunie 2008 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3076/2008. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3889/2008. Penal. Traficul de influenţă... → |
|---|
