ICCJ. Decizia nr. 3447/2008. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.3447/2008
Dosar nr. 63/35/2008
Şedinţa publică din 29 octombrie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
A. Prin sentinţa penală nr. 52/PI din 25 iunie 2008 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a respins ca tardivă plângerea formulată de petentul T.A.N. împotriva rezoluţiei procurorului şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dată la 20 decembrie 2007 în dosarul nr. 15.169/6183/2007 prin care s-a menţinut ordonanţa dată la data de 9 noiembrie 2007 în dosarul nr. 147/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală faţă de intimatul L.A.F. Totodată, în baza art. 278/1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., s-a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul P.M.L. împotriva aceleiaşi rezoluţii, menţinându-se ca legale şi temeinice rezoluţiile atacate.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. au fost obligaţi petenţii la plata a câte 250 lei fiecare cheltuieli judiciare în favoarea statului.
1. Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin plângerea înregistrată la această instanţă la data de 18 ianuarie 2008, petentul A.T. a solicitat instanţei în contradictoriu cu făptuitorul L.A. admiterea plângerii formulate, prin încheiere, desfiinţarea ordonanţei dată la 9 noiembrie 2007 în dosarul nr. 147/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului şi reţinerea cauzei spre rejudecare iar, în subsidiar, admiterea plângerii, prin sentinţă, desfiinţarea ordonanţei atacate şi trimiterea cauzei procurorului în vederea redeschiderii urmăririi penale împotriva învinuitului.
În motivarea plângerii formulate, petentul T.A. a arătat că nu s-a făcut o cercetare corespunzătoare a faptelor săvârşite, nefiind administrate suficiente probe pentru aflarea adevărului, soluţia dispusă fiind neîntemeiată şi nelegală.
Astfel, cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 264 C. pen. pentru care a fost cercetat făptuitorul L.A. s-a arătat că în dosarul privind pe învinuitul G.S. trebuia să se observe că, dacă s-a apreciat de către învinuitul L.A. că există probe suficiente pentru a se putea dispune arestarea, chiar în lipsă, a învinuitului G.S., în principiu trebuia să urmeze şi trimiterea în judecată a acestuia, cercetările putând continua şi în lipsa acestuia. S-a arătat că învinuitul L.A. putea să dispună trimiterea în judecată a lui G.S. pentru tăinuire la furt dacă nu avea probe pentru trimiterea acestuia în judecată pentru furt, însă acesta nu a continuat cercetările în cauză spre a da o soluţie, nefăcând nimic în dosar timp de aproape 6 ani.
În speţă se impunea ca, înainte de a se dispune scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului L.A., procurorul care a instrumentat cauza să analizeze oportunitatea schimbării încadrării juridice a faptei pentru care era cercetat din infracţiunea de favorizare a infractorului în aceea de abuz sau neglijenţă în serviciu. Oportunitatea schimbării încadrării juridice a faptei din infracţiunea de favorizare a infractorului în cea de abuz sau neglijenţă în serviciu trebuia luată în considerare şi în speţele referitoare la învinuitul D.HG, V.A. şi M.A. unde se poate observa cu uşurinţă că organele de poliţie respectau principiul celerităţi, în schimb învinuitul L.A. aştepta ani de zile pentru a da o soluţie în cauză, neavând relevanţă faptul că la momentul sesizării instanţei termenul de prescripţie nu era împlinit, câtă vreme dosarul a stat în nelucrare ani de zile (3-4 ani), iar aceşti ani au contribuit decisiv la împlinirea prescripţiei răspunderii penale.
Referitor la dosarul în care a fost cercetat învinuitul A.M.G. s-a arătat că era de notorietate legătura strânsă dintre învinuitul A. şi L.A., iar pentru analizarea acestei legături se impunea audierea prim- procurorului militar P.I., prin intermediul căruia L.A. îl anunţa pe R.Z. unde să se întâlnească, a avocatei A.E., prin intermediul căreia s-a ţinut legătura şi a lui B.D., omul de încredere al învinuitului.
În legătură cu fapta prev. de art. 66 alin. (1) C. pen. în dosarul privind pe P.E., s-a arătat că învinuitul L.A. a dispus faţă de acesta măsura arestării preventive fără a avea vreun temei legal, motiv pentru care plângerea acestuia a şi fost admisă de Tribunalul Bihor care a revocat măsura; de asemenea, ulterior, P.E. a şi obţinut azil politic în SUA tocmai datorită arestării sale nelegale de către L.A.
Referitor la măsura arestării preventive dispusă faţă de petentul T.A. s-a arătat că, pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 266 C. proc. pen., atragerea responsabilităţii penale este evidentă şi expres reglementată în verbum regens al infracţiunii, respectiv „reţinerea sau arestarea nelegală...în alt mod decât cel prevăzut prin dispoziţiile legale". S-a arătat că în cauză nu s-au realizat o serie de activităţi de urmărire penală imperios necesare în vederea completării probaţiunii, nefiind audiaţi poliţiştii cărora li s-a pus în vedere să îndeplinească mandatul de aducere emis fără ca petentul să fi fost citat în prealabil, nu a fost audiat apărătorul din oficiu chemat de învinuitul L.A. la momentul dispunerii măsurii arestării, nu s-a consultat cererea de recuzare făcută de petenţii T.A. şi P.M. la momentul respectiv şi nici nu s-a avut în vedere că, în mai puţin de 2 luni, s-a infirmat procesul-verbal de începere a urmăririi penale împotriva sa iar după 7 luni s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de P.M.
Cu privire la infracţiunea prev. de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen. s-a învederat că soluţia nu este motivată, argumentarea fiind neclară, înţelegându-se doar că, ridicându-se copii după înscrisuri, sustragerea copiei n-ar constitui infracţiune, contrar dispoziţiilor art. 89 C. pen. şi art. 242 C. pen. care nu condiţionează existenţa infracţiunii de caracterul original al înscrisului ci doar de împrejurarea că acesta se poată fi folosit în probaţiune.
La data de 21 ianuarie 2008 s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Oradea o nouă plângere formulată de petentul P.M.L. precum şi de petentul T.A. împotriva ordonanţei din 9 noiembrie 2007 dată în dosarul nr. 147/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, plângere ce a format obiectul dosarului nr. 65/35/P/2008.
La data de 25 iunie 2008 s-a dispus reunirea plângerilor formulate, reunire impusă pentru a se realiza o bună înfăptuire a justiţiei, cele 2 dosare cuprinzând plângerile formulate împotriva aceleaşi ordonanţe de petenţii T.A. şi P.M., în contradictoriu cu intimatul L.A.
2.Prin ordonanţa dată la data de 9 noiembrie 2007 în dosarul nr. 147/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului/învinuitului L.A. sub aspectul săvârşirii a 6 infracţiuni de favorizare a infractorului, prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), a trei infracţiuni de arestare nelegală, prev. de art. 266 alin. (1) C. pen. şi a infracţiunii de sustragere de sub înscrisuri, prev. de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen., pentru motivele expuse pe larg în considerentele ordonanţei.
3. Plângerile celor doi petenţi au fost respinse ca neîntemeiate prin rezoluţia procurorului şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din data de 20 decembrie 2007 în dosarul nr. 15169/6183/2007.
4. Instanţa de fond, analizând materialul probator existent la dosar, a reţinut următoarele:
a). Cu privire la plângerea formulată de petentul T.A., deşi acesta a arătat în plângerea înregistrată la instanţă că nu i-a fost comunicată nici o soluţie sau măsură dispusă în privinţa plângerii sale formulată împotriva ordonanţei din 9 noiembrie 2007 dată în dosarul nr. 147/P/2006, la fila 1 a dosarului 15169/6183/2007, voi. U/2 se află procesul verbal încheiat de agentul poştal la data de 21 decembrie 2007 din care rezultă fără echivoc că, la această dată - 21 decembrie 2007, copia rezoluţiei dată la 20 decembrie 2007 în dosarul 15169/6183/2007 a fost afişată pe uşa principală a locuinţei destinatarului întrucât nici o persoană nu a fost găsită.
Referitor la locul şi modalitatea de comunicare a rezoluţiei, instanţa de fond a reţinut că în plângerea împotriva ordonanţei din 9 noiembrie 2007, formulată şi semnată de petentul T.A., acesta a solicitat ca toate comunicările sau alte asemenea acte de procedură să-i parvină la adresa din Bucureşti, la sediul Cabinetului de Avocatură G.P., această solicitare având semnificaţia atribuită de dispoziţiile art.177 alin. (2) C. proc. pen.
Potrivit art. 177 alin. (2) C. proc. pen., dacă printr-o declaraţie dată în cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul a indicat un alt loc pentru a fi citat, el este citat la locul indicat, iar potrivit alin. (9) al aceluiaşi articol citarea altor persoane decât învinuitul sau inculpatul se face conform dispoziţiilor prezentului articol; din cuprinsul art. 179 alin. (4) C. proc. pen. rezultă că dacă nu se găsesc persoanele arătate în alin. (1) şi (2) cărora ei să poată înmâna citaţia, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei persoanei citate, încheind proces-verbal.
Conform art. 182 C. proc. pen., comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit dispoziţiilor prevăzute în Capitolul II - Titlul V - Acte procesuale şi procedurale comune - C. proc. pen.
Raportat la dispoziţiile legale şi la starea de fapt mai sus arătate, instanţa de fond a constatat că rezoluţia dată la data de 20 decembrie 2007 a fost comunicată petentului T.A. la data de 21 decembrie 2007 la locul indicat de acesta în plângerea formulată, în localitatea Bucureşti, fiind afişată pe uşa principală a locuinţei.
Susţinerea petentului formulată în faţa instanţei potrivit căreia rezoluţia i-a fost comunicată la data de 27 decembrie 2007 a fost apreciată ca neîntemeiată, întrucât dovada de comunicare (aflată la fila 3 a dosarului 15169/6183/2007 vol. ll/2) datată 27 decembrie 2007 nu a fost trimisă efectiv petentului, aceasta nepurtând ştampila poştei şi necuprinzând vreo menţiune referitoare la predarea rezoluţiei.
Potrivit art. 278/1 alin. (1) C. proc. pen., împotriva rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în termen de 20 zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii competenţa să judece cauza în primă instanţă.
În acest sens, s-a constatat că petentul T.A. avea posibilitatea de a formula plângere la instanţă în termen de 20 zile de la data de 21 decembrie 2007, când i-a fost comunicată rezoluţia, adică până în data de 11 ianuarie 2008, însă plângerea acestuia a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 18 ianuarie 2008 şi respectiv 21 ianuarie 2008, fiind trimisă prin poştă la data de 15 ianuarie 2008, după cum rezultă din data înscrisă pe plicul cu care a fost trimisă ( fila 12 dosar), deci după 3 zile de la expirarea termenului legal.
Potrivit art. 185 C. proc. pen., când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.
Ca atare, neexercitarea de către petentul T.A. a dreptului său procesual, conform sancţiunii menţionate, duce la pierderea acestuia, împrejurare faţă de care s-a constatat că excepţia invocată de reprezentantul parchetului este întemeiată, sens în care în baza art. 278/1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., instanţa de fond a respins ca tardivă plângerea formulată de acesta împotriva rezoluţiei procurorului şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dată la data de 20 decembrie 2007 în dosarul nr. 15.169/6183/2007 prin care a fost menţinută ordonanţa din 9 noiembrie 2007 dată în dosarul nr. 147/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de casaţie şi Justiţie prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală faţă de învinuitul L.A.
b). Cu privire la plângerea formulată de petentul P.M. s-a reţinut că aceasta a fost înregistrată la instanţă la data de 21 ianuarie 2008, în termenul de 20 zile de la data comunicării rezoluţiei din 20 decembrie 2008 a procurorului şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dată în dosarul nr. 15.169/6183/2007, respectiv 3 ianuarie 2008 (fila 2 a dosarului nr. 15.169/6183/2007, vol. M/2 ).
Referitor la susţinerile privind lipsa calităţii procesuale a petentului, invocată de intimatul L.A., instanţa de fond a constatat că acestea sunt neîntemeiate, câtă vreme din examinarea prevederilor legale ale art. 278/1 alin. (1) C. proc. pen., rezultă că titularul plângerii este persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate. în acest sens sunt dispoziţiile art. 275 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la „dreptul de a face plângere" potrivit cărora „orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin aceasta s-a adus o vătămare intereselor sale legitime".
Prin ordonanţa din 9 noiembrie 2007 dată în dosarul nr. 147/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului L.A. în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracţiunea de arestare nelegală prev. de art. 266 alin. (1) C. pen. dispusă faţă de petentul P.M. în dosarul nr. 138/P/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, situaţie în care este evident că petentul P.M. are calitatea de persoană vătămată în sensul art. 278/1 alin. (1) C. proc. pen.
Raportat la cele mai sus arătate, instanţa de fond a examinat plângerea formulată de petentul P.M. numai în ceea ce priveşte dispoziţia de scoatere de sub urmărire penală a intimatului L.A. pentru comiterea infracţiunii de arestare nelegală prev. de art. 266 alin. (1) C. pen., constând în aceea că ar fi dispus arestarea preventivă, cu încălcarea dispoziţiilor legale, a lui P.M., persoană cercetată în dosarul nr. 138/P/2001 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, reţinând că celelalte dispoziţii de scoatere de sub urmărire penală a intimatului L.A. privesc fapte şi persoane care nu au legătură cu petentul P.M.
În concret, s-a reţinut că în dosarul nr. 23/P/1999 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, petentul P.M. a fost cercetat pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor şi evaziune fiscală, constând în aceea că în perioada ianuarie - aprilie 1998, în calitate de administrator al SC L.I. SRL Oradea a importat din Slovacia 1496,5 tone benzină de aviaţie pe care a valorificat-o pe piaţa internă ca benzină auto, încasând în mod nejustificat taxa pentru fondul special al drumurilor publice, în valoare de 676.709.926 lei şi a desfiinţat în condiţii nelegale operaţiuni de import şi desfacere a produselor petroliere, cauza fiind soluţionată prin rechizitoriu, dispunându-se trimiterea în judecată a acestuia pentru infracţiunile prev. de art. 297 C. pen., art. 290 C. pen., art. 10, art. 12, art. 13 din Legea nr. 87/1994.
Prin sentinţa penală nr. 2082 din 24 noiembrie 2000, Judecătoria Oradea a dispus condamnarea petentului P.M. pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, soluţia instanţei fiind examinată la nivelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea în şedinţa de analiză a soluţiilor desfăşurată la 30 noiembrie 2000 la care a participat şi intimatul L.A., în calitate de procuror şef al Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, unde s-a hotărât că se impune declararea apelului în cauză pe motiv de nelegalitate.
Procurorul de şedinţă s-a consultat cu intimatul L.A., ocazie cu care acesta din urmă a luat la cunoştinţă despre actele dosarului, considerând că în cauză s-au comis şi alte infracţiuni atât de către P.M. cât şi de alte persoane. Ca atare, la data de 18 aprilie 2001, magistratul - procuror L.A. a întocmit un proces-verbal de sesizare din oficiu prin care a propus, printre altele, constituirea unui alt dosar la nivelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, având ca obiect infracţiunea de contrabandă cu produse petroliere comise de P.M. în complicitate cu alte persoane, propunerea fiind avizată de prim procurorul parchetului prin rezoluţie olografă, dispunând totodată ca urmărirea penală în cauza nou constituită să fie efectuată de intimatul L.A., sub nr. de dosar 138/P/2001.
Astfel investit cu instrumentarea cauzei, la data de 18 aprilie 2001 intimatul L.A. a întocmit proces-verbal de efectuare a unor acte premergătoare, iar la data de 19 aprilie 2001 a dispus începerea urmăririi penale în cauză împotriva lui P.M., T.A. şi J.M.A. pentru comiterea infracţiunilor prev. şi ped. de art. 178-179 din Legea nr. 141/1997, emiţând totodată mandate de aducere a învinuiţilor în vederea audierii, la data de 20 aprilie 2001.
După audierea învinuitului P.M. la data de 20 aprilie 2001, intimatul L.A. a dispus arestarea preventivă a acestuia pe o durată de 5 zile, în temeiul art. 148 lit. h) C. proc. pen.
Art. 148 lit. f) C. proc. pen. în reglementarea actuală), petentul formulând plângere împotriva acestei măsuri în baza art. 140/1 C. proc. pen., care a fost admisă prin încheierea nr. 153 din 24 aprilie 2001 a Judecătoriei Oradea, prin care s-a dispus revocarea măsurii şi punerea sa în libertate.
Prin ordonanţa nr. 23/P din 30 noiembrie 2001 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea (unde a fost preluată cauza în supraveghere la 25 aprilie 2001) s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de P.M. pentru infracţiunile prev. şi ped. de art. 178-179 din Legea nr. 141/1997, reţinându-se aplicabilitatea dispoziţiilor art. 10 lit. j) C. proc. pen., motivat de faptul că instanţa de judecată fusese investită anterior cu soluţionarea situaţiei de fapt în întregul său, indiferent de încadrarea juridică dată faptelor deduse judecăţii, soluţie infirmată ulterior prin ordonanţa nr. 4666 din 20 mai 2002 a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cercetările reluându-se de către Parchetul de pe lângă fosta Curte Supremă de Justiţie.
Prin ordonanţa nr. 254/P/2002 dată la 9 iulie 2004 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de învinuitul P.M. reţinându-se că, între timp, fusese promovat un recurs în anulare prin care s-a dispus rejudecarea fondului, iar Judecătoria Oradea a schimbat încadrarea juridică a faptei şi l-a condamnat pe acesta şi pentru infracţiunea de contrabandă, sentinţa penală 1256 din 2 iunie 2004 a Judecătoriei Oradea.
Decizia penală nr. 227/A din 29 mai 2006 a Tribunalului Bihor a înlăturat dispoziţia de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracţiunea prev. şi ped. de art. 178 din Legea nr. 141/1997 precum şi dispoziţia de condamnare a acestuia la pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare în regim de detenţie pentru această infracţiune.
Prin Decizia penală nr. 584 din 7 decembrie 204 a Curţii de Apel Oradea au fost admise recursurile Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor şi a inculpatului recurent P.M., fiind casate cele două hotărâri mai sus arătate în sensul că s-a dispus achitarea inculpatului P.M. pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 297 C. pen., fiind majorată pedeapsa aplicată acestuia pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 12 din Legea nr. 87/1994 şi modificată modalitatea de executare a pedepsei, dispunându-se suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Raportat la situaţia de fapt mai sus expusă, instanţa de fond a reţinut că plângerea petentului P.M. este nefondată cu motivarea că, potrivit art. 266 alin. (1) C. pen., arestarea nelegală constă în reţinerea sau arestarea nelegală, ori supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative, în alt mod decât cel prevăzut prin dispoziţiile legale. A aresta o persoană înseamnă a se lua faţă de aceasta măsura arestării preventive, a pune în executare sau a executa această măsură ori a emite sau a aduce la îndeplinire mandatul de executare a pedepsei închisorii. Arestarea este nelegală şi realizează elementul material al infracţiunii atunci când măsura este luată, pusă în executare sau executată în alte cazuri decât cele prevăzute de lege sau fără îndeplinirea formalităţilor impuse de lege.
În speţă, arestarea preventivă a fost dispusă cu îndeplinirea formalităţilor impuse de lege şi pentru existenţa cazului prev. de art. 148 lit. h) C. proc. pen., în mod corect apreciindu-se că la momentul respectiv la dosarul cauzei existau indicii privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, acestea rezultând din actele de urmărire penală efectuate în dosar nr. 23/P/1999 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, actele transmise prin comisie rogatorie din Republica Slovacia, note ale SRI şi acte de urmărire penală efectuate în cauza nou constituită în perioada 18-20 aprilie 2001.
Oportunitatea luării măsurii arestării preventive are un caracter subiectiv, la data respectivă procurorul fiind cel care era competent să dispună luarea acestei măsuri în condiţiile prev. de art. 148 lit. h) raportat la art. 143 C. proc. pen., ţinând cont de toate împrejurările cauzei şi dacă aprecia că în interesul urmăririi penale este necesară privarea de libertate a învinuitului, art. 146 C. proc. pen. Împrejurarea că, la finalizarea cercetărilor, a fost adoptată o soluţie de încetare a urmăririi penale faţă de petent sau că prin hotărârile penale mai sus arătate nu s-a dispus condamnarea sa pentru infracţiunea prev. şi ped. de art. 178-179 din Legea nr. 141/1997 nu semnifică automat că învinuitul L.A. a săvârşit infracţiunea prev. de art. 266 C. pen. În condiţiile în care arestarea preventivă s-a bazat pe datele şi indiciile existente la acel moment, nu rezultă că învinuitul ar fi comis o infracţiune în legătură cu îndeplinirea unui act de jurisdicţie sau că şi-ar fi îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu.
De altfel, soluţia de încetare a urmăririi penale dispusă faţă de petentul P.M. prin ordonanţa nr. 254/P din 9 iulie 2004 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost confirmată ulterior la 5 august 2004 de procurorul şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică tocmai în virtutea faptul că, prin sentinţa penală nr. 154 din 2 iunie 2004 a Judecătoriei Oradea, acesta fusese condamnat şi pentru infracţiunea de contrabandă.
S-a mai reţinut, totodată, că măsura arestării a fost confirmată de primul procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 278/1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., instanţa de fond a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul P.M. împotriva rezoluţiei procurorului şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dată la 20 decembrie 2007 în dosarul nr. 15.169/6183/2007 prin care s-a menţinut ordonanţa din 9 noiembrie 2007 dată în dosarul nr. 147/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; totodată, instanţa a menţinut ca legale şi temeinice rezoluţiile atacate.
B. împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs petenţii T.A.N. şi P.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru motivele dezvoltate în scris şi susţinute oral în faţa instanţei de recurs, astfel cum sunt consemnate în practicaua prezentei decizii.
Examinând recursurile declarate de petenţi sub toate aspectele, conform art. 385/6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:
1.1. Deşi prin dispozitivul sentinţei recurate s-a respins ca tardivă plângerea formulată de petentul T.A.N. împotriva rezoluţiei procurorului şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dată la 20 decembrie 2007 în dosar nr. 15.169/6183/2007 şi, totodată, s-a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul P.M.L. împotriva aceleaşi rezoluţii, nu se poate reţine critica privind nepronunţarea expresă a instanţei de fond cu privire la ordonanţa prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală. Din examinarea minutei/dispozitivului sentinţei recurate se poate observa ca instanţa de fond nu a respins, pur şi simplu, plângerea împotriva rezoluţiei procurorului ierarhic superior, ci a făcut referire, în continuare, la ordonanţa dată la data de 9 noiembrie 2007 în dosar nr. 147/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală faţă de intimatul L.A.F., ce a fost menţinută prin respectiva rezoluţie. în sprijinul acestei argumentaţii, vine şi menţiunea din finalul dispozitivului, în sensul de a menţine ca legale şi temeinice rezoluţiile atacate, în sensul generic de acte de dispoziţie ale procurorului.
Ca atare, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond s-a pronunţat cu privire la obiectul plângerii formulate în baza art. 278/1 C. proc. pen., respectiv ordonanţa nr. 147/P/2006 din 9 noiembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului/învinuitului L.A., modul în care a fost scrisă minuta reprezentând doar o tehnică deficitară a instanţei de fond, care nu poate conduce însă la casarea cu trimitere spre rejudecare deoarece ar exista o contradicţie între dispozitiv şi considerente.
În consecinţă, acest motiv comun de recurs al petenţilor este neîntemeiat şi va fi respins ca atare.
2. În ceea ce priveşte critica formulată de petentul T.A.N. referitor la greşita respingere a plângerii sale, ca tardiv introdusă, Înalta Curte constată că este întemeiată şi urmează a fi admisă pentru următoarele motive:
Data completată de agentul poştal pe dovada de comunicare a rezoluţiei nr. 15169/6183/2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este într-adevăr ilizibilă, nereieşind dacă este 21 decembrie 2007 sau 31 decembrie 2007, însă din relaţiile furnizate de unitatea de parchet emitentă rezultă că rezoluţia în discuţie a fost expediată la data de 27 decembrie 2007 iar C.N.P.R. SA confirmă că actul de procedură în cauză a fost afişat pe uşa principală a locuinţei destinatarului în data de 31 decembrie 2007.
În aceste condiţii, prin formularea plângerii împotriva soluţiei procurorului la data de 15 ianuarie 2008, conform datei de pe plicul de expediţie, petentul T.A.N. nu a depăşit termenul prevăzut de art. 278/1 alin. (1) C. proc. pen., de 20 zile de la comunicare, astfel că soluţia instanţei de fond este greşită sub acest aspect.
Ca atare, pentru aceste considerente, constatând că sentinţa pronunţată în cauză este nelegală, văzând şi dispoziţiile art. 385/15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul petentului T.A.N., va casa în parte sentinţa recurată numai în ceea ce priveşte rezolvarea dată plângerii acestui petent şi va trimite cauza aceleaşi instanţe pentru a se pronunţa asupra fondului plângerii.
II. În ceea ce priveşte criticile aduse de petentul P.M. referitor la modul de soluţionare a plângerii sale de către instanţa de fond, Înalta Curte constată că recursul este neîntemeiat.
Instanţa de fond a constatat că situaţia de fapt reţinută de procuror corespunde actelor de urmărire penală administrate în prezenta cauză şi că acesta a apreciat în mod corect că activităţile desfăşurate de intimatul-procuror L.A., constând în aceea că ar fi dispus arestarea preventivă, cu încălcarea dispoziţiilor legale, a lui P.M., persoană cercetată în dosarul nr. 138/P/2001 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, nu constituie infracţiunea de arestare nelegală, prev. de art. 266 alin. (1) C. pen.
Sub un prim aspect, acela al legalei învestiri cu soluţionarea cauzei, din materialul probator s-a reţinut în mod corect că, la data de 18 aprilie 2001, magistratul-procuror L.A. a întocmit un proces-verbal de sesizare din oficiu prin care a propus, printre altele, constituirea unui alt dosar la nivelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, având ca obiect infracţiunea de contrabandă cu produse petroliere comise de P.M. în complicitate cu alte persoane, propunerea fiind avizată de prim procurorul parchetului prin rezoluţie olografă, dispunând totodată ca urmărirea penală în cauza nou constituită să fie efectuată de intimatul L.A., sub nr. de dosar 138/P/2001.
Astfel investit cu instrumentarea cauzei, după ce a dispus începerea urmăririi penale în cauză împotriva lui P.M., T.A. şi J.M.A. pentru comiterea infracţiunilor prev. şi ped. de art. 178-179 din Legea nr. 141/1997, intimatul a emis mandate de aducere a învinuiţilor în vederea audierii, la data de 20 aprilie 2001, iar după audierea învinuitului P.M. la aceeaşi dată, a dispus arestarea preventivă a acestuia pe o durată de 5 zile, în temeiul art. 148 lit. h) C. proc. pen.
Plângerea împotriva acestei măsuri în baza art. 140/1 C. proc. pen., a fost admisă prin încheierea nr. 153 din 24 aprilie 2001 a Judecătoriei Oradea, prin care s-a dispus revocarea măsurii şi punerea în libertate a învinuitului P.M.
În raport de această situaţie de fapt, instanţa de fond a reţinut în mod corect că arestarea preventivă a învinuitului P.M. a fost dispusă cu îndeplinirea formalităţilor impuse de lege şi pentru existenţa cazului prev. de art. 148 lit. h) C. proc. pen., în mod corect apreciindu-se că, la momentul respectiv, la dosarul cauzei existau indicii privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, acestea rezultând din actele de urmărire penală efectuate în dosar nr. 23/P/1999 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, actele transmise prin comisie rogatorie din Republica Slovacia, note ale SRI şi actele de urmărire penală efectuate în cauza nou constituită în perioada 18-20 aprilie 2001.
Totodată, instanţa de fond a apreciat corect că oportunitatea luării măsurii arestării preventive are caracter subiectiv, la data respectivă magistratul - procuror fiind competent să dispună luarea acestei măsuri în condiţiile prev. de art. 148 lit. h) raportat la art. 143 C. proc. pen., ţinând cont de toate împrejurările cauzei şi dacă aprecia că în interesul urmăririi penale este necesară privarea de libertate a învinuitului, art. 146 C. proc. pen. Adoptarea unei soluţii de netrimitere în judecată faţă de învinuitul petent după un traseu extrem de complicat al dosarului, nu semnifică automat că învinuitul L.A. a săvârşit infracţiunea prev. de art. 266 alin. (1) C. pen., în condiţiile în care arestarea preventivă s-a bazat pe datele şi indiciile existente la acel moment, iar măsura a fost confirmată de primul procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor.
Pe de altă parte, nu există dovezi în sensul că intimatul ar fi realizat caracterul nelegal al activităţii sale şi, cu toate acestea, a intenţionat a-l obiectiva.
În altă ordine de idei, o altă soluţie nu ar mai fi posibilă atâta vreme cât a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale pentru infracţiunea reclamată, fiind împlinit termenul de 7 ani şi 6 luni prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. d) şi art. 124 C. pen., prescripţia fiind una dintre cauzele care lasă acţiunea penală fără obiect.
Ca atare, pentru toate aceste considerente, constatând că atât rezoluţia procurorului cât şi sentinţa pronunţată în cauză sunt legale şi temeinice, văzând şi dispoziţiile art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul petentului P.M., ca nefondat, iar în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod va obliga acest recurent la cheltuieli judiciare către stat.
Totodată, văzând şi prevederile art. 193 C. proc. pen., Curtea va admite în parte cererea de acordare a cheltuielilor judiciare formulată de intimatul L.A. şi va obliga recurentul - petent P.M. la plata sumei de 828,25 lei către intimat, constând în: ½ din suma de 1000 lei reprezentând onorariu de avocat (în situaţia inadvertenţei între suma în cifre - 10000 lei şi cea în litere - „zece milioane" lei, instanţa a avut în vedere suma precizată în litere); ½ din suma de 196,2 lei reprezentând cazarea intimatului în Bucureşti în noaptea de 28/29 octombrie 2008; ½ din sumele de 117 + 104,5 lei, reprezentând c/v biletului de tren pe ruta Oradea - Bucureşti Nord în data de 28 octombrie 2008, precum şi ½ din sumele de 114,8 +117 lei, reprezentând c/v biletului de tren pe ruta Bucureşti Nord - Timişoara în data de 29 octombrie 2008. În ceea ce priveşte celelalte sume solicitate, instanţa constată că, pe de o parte, cheltuielile aferente termenului din 1 octombrie 2008 nu se justifică deoarece intimatul nu a fost prezent în instanţă la acest termen, transmiţând o cerere de amânare prin fax, iar, pe de altă parte, pentru data de 20 octombrie 2008 nu există nici o dovadă a studierii dosarului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de petentul T.A.N. împotriva sentinţei penale nr. 52/PI din 25 iunie 2008 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează sentinţa recurată numai cu privire la modul de soluţionare a plângerii petentului T.A.N. şi trimite cauza spre rejudecare la aceiaşi instanţă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul P.M.L. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Obligă recurentul petent P.M.L. la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Obligă acelaşi recurent la plata sumei de 828,25 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către intimatul L.A.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3418/2008. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3451/2008. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
