ICCJ. Decizia nr. 3727/2008. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.3727/200.
Dosar nr. 314/86/200.
Şedinţa publică din 17 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava şi înregistrată sub nr. 314/86/2008, inculpatul S.M. a solicitat, potrivit art. 5221 C. proc. pen., rejudecarea cauzei penale prin care a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), prin sentinţa penală nr. 119 din 5 aprilie 2006, pronunţată de Tribunalul Suceava în dosarul nr. 100/P/2005, susţinând că nu a participat la nici un termen la judecarea în fond a cauzei şi că are probe de administrat în dovedirea situaţiei de fapt, care ar conduce la o altă încadrare juridică a faptei reţinută în sarcina sa şi implicit, la o altă pedeapsă.
Admiţând în principiu cererea de rejudecare după extrădare formulată de către condamnatul S.M., Tribunalul a procedat la rejudecarea cauzei conform art. 405 - 406 C. proc. pen., fiind audiat condamnatul inculpat S.M. (fila 11 dosar) şi martorul S.M. propus de către acesta (fila 16 dosar).
Prin sentinţa penală nr. 115 din 02 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Suceava în dosar nr. 314/86/2008, s-a respins, ca nefondată, cererea de rejudecare după extrădare, formulată de inculpat.
Prima instanţă, pentru a hotărî astfel, a reţinut că prin sentinţa penală nr. 119 din 5 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Suceava în dosarul nr. 100/P/2005, inculpatul S.M. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (2) lit. b), c) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
În temeiul art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) C. pen.
S-a constatat, prin aceeaşi sentinţă, că prejudiciul material a fost recuperat, iar inculpatul a fost obligat să plătească părţii vătămate E.F. suma de 500 lei, cu titlul de daune morale, iar statului suma de 100 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă că, în noaptea de 10/11 aprilie 2004, cu prilejul sărbătorilor pascale, partea vătămată E.F., inculpatul S.M. şi martorul O.I.A. se aflau în barul „Central" din localitatea Gura-Humorului, partea vătămată aflându-se într-un alt grup de persoane, separat de al celorlalţi doi, toţi fiind în stare de ebrietate. La un moment dat, în jurul orelor 3,00-4,00, inculpatul S.M. şi martorul O.I.A. au avut impresia că partea vătămată a râs de ei, motiv pentru care s-a apropiat de masa acestuia şi inculpatul a lovit partea vătămată cu cotul în zona feţei, astfel încât partea vătămată a căzut de pe scaun. Imediat după aceea, atât inculpatul cât şi martorul O. au lovit-o pe partea vătămată cu pumnii şi picioarele în zona toracelui, incidentul epuizându-se în foarte scurt timp, iar cei doi agresori au părăsit apoi localul.
S-a reţinut că în împrejurările anterior relevate şi în timp ce inculpatul o lovea pe partea vătămată căzută pe podea, acesta i-a sustras părţii vătămate telefonul mobil prins pe cureaua pantalonilor, fapt observat de martorul O.I.A.. După plecarea din local, inculpatul şi martorul O.I.A. s-au deplasat cu un taxi la un alt local din aceeaşi localitate, în timpul deplasării inculpatului S.M., căzându-i mobilul sustras de la partea vătămată pe bancheta maşinii.
În dimineaţa zilei de 11 aprilie 2004, orele 7,00, acelaşi taximetrist care i-a preluat pe cei doi cu scopul de a-i transporta la domiciliu, i-a dat telefonul inculpatului S.M. Numitul O.I.A., cunoscând provenienţa lui, a luat telefonul de la inculpat şi cu bunul asupra sa, s-a deplasat la domiciliu.
S-a mai reţinut că, după plecarea inculpatului şi respectiv a lui O.I.A. din barul „Central", partea vătămată E.F. a plecat spre o discotecă din oraş şi, înainte de a ajunge la destinaţie, în stradă, a mai fost lovit de două persoane necunoscute, astfel încât a fost nevoit să meargă la spitalul municipiului Gura Humorului, pentru îngrijiri medicale.
S-a relevat, conform adresei nr. 232/A din 16 aprilie 2004 a Serviciului de Medicină legală Suceava, că partea vătămată a fost internată în perioada 11 aprilie -13 aprilie 2004 la Spitalul Gura Humorului - Secţia ORL, cu diagnosticul "traumatism cranio-facial, fractură piramidă nazală", leziunile necesitând pentru vindecare 15-17 zile de îngrijiri medicale.
După internarea părţii vătămate în spital, în dimineaţa aceleiaşi zile de 11 aprilie 2004, orele 7,00, soţia părţii vătămate, E.M., a mers la spital, ocazie cu care a aflat de la acesta împrejurările în care i-a fost sustras telefonul. În jurul aceleiaşi ore, numita E.M. s-a deplasat la domiciliul lui O.I.A., căruia i-a solicitat să-i restituie telefonul, însă acesta a negat că ar avea telefonul asupra sa, precum şi faptul că ar fi lovit partea vătămată.
S-a mai reţinut că în aceeaşi zi, în jurul orelor 10:30, martorul O.I.A. s-a deplasat la domiciliul inculpatului S.M. şi împreună s-au dus la partea vătămată la spital şi i-au restituit telefonul mobil marca "Nokia 2100", în valoare de 4.800.000 lei, prejudiciul fiind astfel acoperit integral prin restituire.
S-a constatat că pe parcursul urmăririi penale, inculpatul S.M. a avut o poziţie procesuală contradictorie, astfel încât s-a impus supunerea lui la testul poligraf, raportul întocmit arătând că "au fost evidenţiate modificări ale stresului emoţional semnificativ caracteristice indicilor comportamentului simulat", iar cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală în prezenţa apărătorului ales, acesta nu a recunoscut săvârşirea faptei.
Deşi legal citat, inculpatul nu s-a prezentat în cursul cercetării judecătoreşti la instanţa de fond.
Instanţa de fond, în raport de probatoriul administrat în cauză (plângerea şi declaraţia părţii vătămate, adresa nr. 232 din 16 aprilie 2004 a Serviciului de Medicină legală Suceava, bon fiscal privind valoarea bunului, procese-verbale contravenţionale, proces verbal de cercetare la faţa locului şi planşe foto, raport de expertiză privind detecţia psihologică a comportamentului simulat nr. 153654 din 26 noiembrie 2004 al IPJ Bacău, declaraţiile martorilor: M.G., E.M., O.V., M.R.S., T.G. şi B.M.) a constatat că vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii reţinută în sarcina sa a fost pe deplin dovedită, astfel încât a procedat la condamnarea acestuia la pedeapsa închisorii, individualizată în raport de criteriile generale prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), cu executare în regim privativ de libertate, reţinând şi incidenţa dispoziţiilor art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) De asemenea, prima instanţă a apreciat că în cauză nu se impune schimbarea încadrării juridice în infracţiunile prev. de art. 180 alin. (2) sau art. 208, art. 209 C. pen., întrucât inculpatul a folosit violenţa în vederea sustragerii telefonului mobil.
Referitor la latura civilă, prima instanţă a reţinut că acesta a fost integral acoperit prin restituire.
Totodată, constatând îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prev. de art. 998, art. 999 C. civ., instanţa de fond a admis acţiunea civilă formulată de partea vătămată E.F. obligându-l, astfel, pe inculpat să-i plătească acesteia daune morale într-un cuantum stabilit prin apreciere.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul S.M., iar prin Decizia penală nr. 209 din 19 iunie 2006 Curtea de Apel Suceava a respins apelul ca nefondat.
Sentinţa penală nr. 119/2006 a Tribunalului Suceava a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 6508 din 7 noiembrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 2641/39/2006, prin care s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.M. împotriva deciziei penale nr. 209 din 19 iunie 2006 a Curţii de Apel Suceava, iar pe cale de consecinţă, Tribunalul Suceava a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 146/2006 din 6 iulie 2006.
Prin adresa nr. 146/100/P/2005 din 08 noiembrie 2006, Tribunalul Suceava a înaintat Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră Bucureşti, ordinul de interzicere a părăsirii ţării nr. 146/2006 emis la data de 07 noiembrie 2006, privind pe inculpatul S.M., iar prin adresa nr. 4428/II/5 din 19 decembrie 2006, Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava a solicitat Tribunalului Suceava, în temeiul art. 661 din Legea nr. 302/2004, emiterea unui mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării pe numele condamnatului S.M., mandat ce a fost emis în data de 20 decembrie 2006 de către Tribunalul Suceava, iar ulterior, la data de 14 februarie 2007, la solicitarea Ministerului Administraţiei şi Internelor - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul Naţional Interpol, s-a emis mandatul european de arestare nr. 146/2006.
Din adresa nr. 1756198/PM/BMF din 04 iulie 2007 emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională -Biroul Naţional Interpol, a rezultat că S.M. a fost predat de către autorităţile judiciare din Italia la data de 3 iulie 2007 şi a fost depus în Arestul Direcţiei Cercetări Penale din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române.
Prin adresa nr. 51139 din 23 iulie 2007, Administraţia Naţională a Penitenciarelor - Penitenciarul Bucureşti Rahova, a comunicat că S.M. a fost înmatriculat în acest loc de deţinere sub nr. S0256/2007 şi că pedeapsa începe la 03 iulie 2007 şi expiră la 02 iulie 2012.
Tribunalul, reanalizând mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale în dosarul nr. 286/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava şi în faţa instanţei de fond, în dosarul nr. 100/P/2005 al Tribunalului Suceava, având în vedere şi mijloacele de probă administrate în faţa instanţei, după admitere în principiu a cererii de rejudecare, a reţinut aceeaşi situaţie de fapt şi încadrare juridică ca cele reţinute iniţial, la judecarea cauzei.
Tribunalul Suceava, secţia penală, a înlăturat susţinerile condamnatului-inculpat S.M. în sensul că deşi s-au exercitat acte de violenţă asupra părţii vătămate, nu a existat nicio infracţiune de furt, telefonul mobil al părţii vătămate ajungând dintr-o eroare în posesia sa, acestea fiind contrazise, în principal, de declaraţia părţii vătămate E.F., de declaraţia martorului O.V., date în faţa instanţei de judecată (fila 130 şi respectiv fila 132 dosar nr.100 /P/2005 al Tribunalului Suceava), dar şi de propriile declaraţii contradictorii.
S-a reţinut că partea vătămată E.F. a declarat (atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii cauzei în fond) că l-a văzut pe S.M. cum a lovit-o şi apoi i-a smuls telefonul părţii vătămate, după care a plecat din restaurant, aspecte ce s-au coroborat cu cele declarate de către partea vătămată în faţa organelor de cercetare penală ale IPJ Suceava şi în faţa instanţei de judecată, nu numai în faţa organelor de constatare ale jandarmeriei, cum a susţinut inculpatul).
De asemenea, s-a relevat că şi martorul O.V. a declarat (atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii cauzei în fond) că l-a văzut pe S.M. când i-a luat telefonul părţii vătămate.
S-a constatat că în prima declaraţie dată în cauză, în faţa organelor jandarmeriei (fila 34 d.u.p.) condamnatul inculpat S.M. a arătat că O.I.A. era cel care, după ce, în prealabil l-a lovit pe E.F., i-a sustras telefonul mobil. Ulterior, în declaraţia dată în fata lucrătorilor de poliţie la data de 26 mai 2004 (fila 19 dosar urmărire penală) condamnatul inculpat S.M. a arătat că în momentul în care l-a lovit pe E.F. cu pumnul în abdomen i-a smuls telefonul mobil ce-l avea la centură, după care a părăsit localul având asupra sa telefonul mobil (declaraţie olografă dată de către inculpat).
S-a mai constatat că în declaraţiile ulterioare, date în cursul urmăririi penale, condamnatul S.M. nu a mai recunoscut faptul furtului telefonului mobil prin exercitarea de violenţe asupra părţii vătămate, arătând că, după altercaţia cu partea vătămată, el a luat un telefon mobil de jos, fără să fi ştiut cui aparţine. De asemenea, s-a reţinut că, în speţă, condamnatul S.M. a negat că ar fi luat telefonul mobil de jos, susţinând că martorul M.S. a fost, de fapt, cel care a luat telefonul, contrazicând astfel ultimele declaraţii date în cursul urmăririi penale, în prezenţa apărătorului său ales.
Tribunalul, având în vedere cele mai sus arătate, a apreciat că, în cauză nu se impunea schimbarea încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina inculpatului în infracţiunea prev. de art. 180 alin. (2) C. pen., mijloacele de probă stabilind fără dubiu că actele de violenţă au fost urmate şi de furtul telefonului mobil al părţii vătămate.
În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, Tribunalul a constatat că, în mod judicios, prima instanţă a statuat asupra criteriilor de individualizare a pedepsei aplicate, fiind respectate dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi art. 52 C. pen., dând dovadă de clemenţă maximă prin aceea că a aplicat inculpatului o pedeapsă cu închisoarea orientată spre minimul special prevăzut de norma de incriminare, deşi acesta era recidivist.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate. Acesta a arătat că greşit s-a reţinut în sarcina sa infracţiunea de tâlhărie, întrucât din probatoriul administrat a reieşit că între partea vătămată şi inculpat a avut loc doar o altercaţie fizică. Acesta nu a lovit victima cu intenţia de a o deposeda de bun, însă, după ce în mod accidental telefonul a ieşit din posesia ei, a fost ridicat şi însuşit de către martorul O. A solicitat achitarea sa, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 lit. c) C. proc. pen., iar în subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei, prin reţinerea de circumstanţe atenuante judiciare.
Curtea de Apel Suceava, secţia penală, prin Decizia penală nr. 66 din 22 octombrie 2008, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul S.M. împotriva sentinţei penale nr. 115 din 2 aprilie 2008, pronunţată de Tribunalul Suceava, obligându-l totodată, la plata sumei de 300 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Curtea de Apel Suceava, secţia penală, analizând apelul prin prisma motivelor invocate, precum şi cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 371, art. 378 C. proc. pen., a constatat că acesta este neîntemeiat, reţinând că principala condiţie necesară pentru a se putea dispune, la cererea condamnatului, rejudecarea cauzei după extrădare, este ca cel care a fost judecat şi condamnat să fi lipsit.
Or, instanţa de prim control judiciar a constatat, din cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 9 februarie 2005 (dosar fond nr. 100/P/2005), că inculpatul S.M. a fost prezent la acest termen de judecată, împrejurare în care s-a solicitat amânarea cauzei, în vederea pregătirii apărării, iar la termenul de judecată din data de 9 martie 2005, instanţa de fond, apreciind necesară prezenţa inculpatului, a dispus citarea acestuia cu mandat de aducere, însă din acel moment el nu s-a mai prezentat în instanţă.
S-a conchis că, în speţă, nu erau întrunite cumulativ, condiţiile de admisibilitate în principiu a cererii de rejudecare după extrădare, însă s-a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 372 C. proc. pen., astfel încât Curtea a procedat la analiza pe fond a legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate.
Astfel, din analiza coroborată a întregului material probator efectuat în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, instanţa de prim control judiciar a constatat că a fost corect reţinută situaţia de fapt şi încadrarea juridică dată faptei comisă de inculpat, deşi acesta a susţinut că nu a comis infracţiunea de tâlhărie, negând sustragerea telefonului victimei şi afirmând că a avut doar a avut o altercaţie fizică cu aceasta.
S-a reţinut, astfel, că în noaptea de 10/11 aprilie 2004, în barul „Central" din oraşul Gura Humorului, având impresia că partea vătămată râde de ei, inculpatul şi numitul O.A. au venit la masa unde E.F. consuma băuturi alcoolice, aplicându-i mai multe lovituri cu pumnii şi picioarele. Concomitent, inculpatul S.M. i-a smuls de la centura părţii vătămate telefonul mobil, cei doi părăsind ulterior localul. S-a constatat că deşi inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, în varianta de mai sus ( declaraţia de la fila 19 d. u. p.) , ulterior, a acreditat o altă situaţie de fapt, în sensul că, imediat după încheierea conflictului, a observat pe jos, la o masă alăturată un telefon mobil pe care l-a ridicat şi l-a pus în buzunar (declaraţia de la fila 15 d. u.p.).
S-a mai reţinut că, audiat fiind de către instanţa de fond în rejudecarea cauzei după admiterea în principiu (declaraţia fila 11 dosar 314/86/2008), inculpatul a arătat că telefonul i-a fost înmânat de către numitul S.M., care se afla la altă masă, cu motivarea că îi căzuse în altercaţie.
S-a constatat de către instanţa de prim control judiciar că prima variantă, de recunoaştere de către inculpat a faptei, este cea reală, fiind susţinută de întreg materialul probator efectuat în cauză. Astfel, (conform procesului-verbal de cercetare la faţa locului (fila 37 şi urm. d.u.p. - ocazie cu care s-a procedat şi la o reconstituire a activităţii infracţionale) s-a relevat că inculpatul a prezentat, în amănunt, desfăşurarea întregului conflict, în prezenţa atât a părţii vătămate, a numitului O.I.A., cât şi a martorilor asistenţi C.D. şi L.A., nefiind produsă la dosar nicio dovadă în sensul că asupra inculpatului s-ar fi exercitat, de către organele de cercetare, presiuni în vederea prezentării unei situaţii de fapt neconforme cu realitatea.
S-a mai reţinut că martorul O.V. a relatat, atât în declaraţia sa de la fila 46 d.u.p., cât şi în cea de la fila 132 dosar nr. 100/P/2005 al Tribunalului Suceava, că inculpatul, după ce a lovit-o pe partea vătămată, i-a luat de la centură telefonul mobil, părăsind apoi localul.
Martora E.M.G., audiată în apel (declaraţia fila 60 dosar 6/2008), a arătat că inculpatul S.M. a vizitat-o pe victimă (soţul ei) în spitalul în care era internată, ocazie cu care şi-a cerut scuze de la acesta. S-a constatat că nu au avut niciun suport probator susţinerile inculpatului în sensul că a găsit telefonul pe jos, şi, apoi a părăsit localul.
De asemenea, cu ocazia audierii sale martorul O.V., fără vreo motivare rezonabilă, a revenit asupra declaraţiilor anterioare, precizând că în altercaţie, O.I.A. a fost cel care s-a întors şi a smuls telefonul părţii vătămate de la centură.
S-a mai reţinut că, la rândul său, martorul O.I.A., în declaraţia de la fila 24 dosar, a prezentat o altă variantă a incidentului, în sensul că, după încheierea actelor de violenţă, „numitul S.M., care era la o masă de alături, a venit după noi şi i-a dat inculpatului un telefon mobil, spunându-i că l-ar fi pierdut în învălmăşeală".
Prima instanţă a mai reţinut că martorul B.M. a relatat (fila 26) că „nici inculpatul, nici martorul O. nu l-au lovit pe partea vătămată", ci doar O.A. a împins-o, iar ea a căzut şi , de asemenea, că „nu a văzut să-i cadă ceva din buzunar părţii vătămate" şi „nu a auzit ca pe inculpat să-l strige cineva din bar". S-a constatat că pe întreg parcursul procesului, partea vătămată şi-a menţinut aceeaşi poziţie, în sensul că, în timp ce atât inculpatul cât şi martorul O.A. i-au aplicat lovituri, cel dintâi a procedat la deposedarea sa de telefonul mobil pe care-l purta la centură.
Aşadar, din interpretarea probelor, s-a observat că declaraţiile martorilor (audiaţi în rejudecarea după extrădare a cauzei şi care au pretins că au asistat nemijlocit la incidentul dintre părţi), prezentau contradictorialităţi, atât între ele, cât şi raportate la susţinerile inculpatului (la rândul lor, contradictorii), apreciindu-se că aceste neconcordanţe se pot datora perioadei de timp îndelungat ce a trecut de la data când fapta a fost comisă de către inculpat, şi care ar fi putut distorsiona percepţia martorilor asupra evenimentelor.
Prin urmare, faţă de cele mai sus arătate şi având în vedere şi argumentele reţinute de prima instanţă în considerentele sentinţei penale atacate, s-a conchis că atât situaţia de fapt, cât şi încadrarea în drept sunt cele avute în vedere de către Tribunalul Suceava la pronunţarea sentinţei penale nr. 119 din 05 aprilie 2006, definitivă prin respingerea, ca nefondate, a apelului şi recursului declarate de către inculpat, care a comis, cu vinovăţie, infracţiunea pentru care a fost condamnat.
S-a apreciat că atitudinea procesuală adoptată de către inculpat a fost una nesinceră, iar prezenta faptă a fost comisă în stare de recidivă postexecutorie, astfel că instanţa de prim control judiciar a apreciat că o pedeapsă mai mică ar fi insuficientă pentru a-şi atinge scopul educativ-preventiv.
Împotriva deciziei sus-menţionate, în termen legal a declarat recurs condamnatul S.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru motivele detaliate în cuprinsul practicalei prezentei decizii. Recurentul condamnat a solicitat, prin apărătorul desemnat din oficiu ca în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 5221 C. proc. pen., să se dispună admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi motivat, casarea deciziei atacate şi, pe fond, trimiterea cauzei spre rejudecare după extrădare, aceleiaşi instanţe.
Înalta Curte, examinând cauza, prin prisma motivelor de recurs invocate cât şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru considerentele următoare:
Potrivit dispoziţiilor art. 5221 C. proc. pen., în cazul în care s-a cerut extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, o cauză va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.
Prin urmare aceste dispoziţii legale fac referire expresă la situaţia în care persoana ce urmează a fi extrădată să fi fost judecată şi condamnată în lipsă. Această condiţie presupune ca inculpatul să nu fi participat la niciunul dintre termenele de judecată, atât înaintea instanţei de fond, cât şi cu ocazia judecării eventualelor căi de atac exercitate.
Or, în speţă Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar corect şi justificat a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., întrucât inculpatul S.M. a participat la soluţionarea cauzei, fiind prezent la termenul de judecată din data de 9 februarie 2005, astfel cum reiese din cuprinsul încheierii de şedinţă din aceeaşi dată (dosar fond nr. 100/P/2005), împrejurare în care inculpatul asistat de apărător a solicitat amânarea cauzei, în vederea pregătirii apărării.
De asemenea, se mai constată că instanţa de apel corect a procedat atunci când a reţinut că, deşi la termenul de judecată din data de 9 martie 2005, instanţa de fond a apreciat necesară prezenţa inculpatului şi a dispus citarea acestuia cu mandat de aducere, inculpatul, din acel moment, nu s-a mai prezentat însă, în instanţă.
Totodată, Înalta Curte mai reţine că deşi instanţa de prim control judiciar a conchis justificat că, în speţă, nu erau întrunite cumulativ, condiţiile de admisibilitate în principiu a cererii de rejudecare după extrădare, totuşi, a procedat la analiza pe fond a legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate. Astfel instanţa de prim control judiciar a relevat, din analiza coroborată a întregului material probator efectuat în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza cercetării judecătoreşti (inclusiv după admiterea în principiu a cererii de rejudecare după extrădare ) că situaţia de fapt şi încadrarea juridică dată faptei comisă de inculpat au fost corect reţinute, deşi acesta a susţinut că nu a comis infracţiunea de tâlhărie, negând sustragerea telefonului victimei şi afirmând că a avut doar a avut o altercaţie fizică cu aceasta, susţineri ce au fost înlăturate ca neavând niciun suport real.
Aşadar, în rejudecarea cauzei după extrădare, instanţa de prim control judiciar, procedând la audierea unor martori care au pretins că au asistat nemijlocit la incidentul dintre părţi şi observând că declaraţiile acestora sunt contradictorii atât între ele cât şi raportate la susţinerile inculpatului, a apreciat că aceste neconcordanţe se pot datora perioadei de timp îndelungat ce a trecut de la data când fapta a fost comisă de către inculpat şi care, totodată, ar fi putut distorsiona percepţia martorilor asupra evenimentelor.
Prin urmare, faţă de cele mai sus arătate şi având în vedere şi argumentele reţinute de prima instanţă în considerentele sentinţei penale atacate, s-a conchis corect de către instanţa de prim control judiciar că atât situaţia de fapt, cât şi încadrarea juridică sunt cele avute în vedere de către Tribunalul Suceava la pronunţarea sentinţei penale nr. 119 din 5 aprilie 2006, definitivă prin respingerea, ca nefondate, a apelului şi recursului declarate de către inculpat, care a comis, cu vinovăţie, infracţiunea pentru care a fost condamnat.
Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. b C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de condamnatul S.M. împotriva deciziei penale nr. 66 din 22 octombrie 2008 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul condamnat urmează a fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul S.M. împotriva deciziei penale nr. 66 din 22 octombrie 2008 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală.
Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 300 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3723/2008. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3730/2008. Penal → |
|---|
