ICCJ. Decizia nr. 4201/2008. Penal

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 4201/2008

Dosar nr. 6354.3/42/200.

Şedinţa publică din 18 decembrie 2008

Asupra recursurilor de faţă; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele.

Prin sentinţa penală nr. 349 din 13 septembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa s-a dispus condamnarea inculpaţilor D.V. şi R.D.M. la cinci pedepse de câte 2 ani şi 6 luni închisoare pentru trei infracţiuni de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (4) cu aplic. art. 41-42, art. 74 lit. a) şi c) şi art. 76 lit. c) C. pen. privind pe părţile civile SC G. SRL Braşov, SC N.T. SRL Bucureşti şi SC P.R. SRL Bucureşti şi două infracţiuni de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) cu aplic. art. 74 lit. a)-c) şi art. 76 lit. c) C. pen., părţi civile B.C.R., sucursala Prahova, şi U.C. România SA, sucursala Ploieşti; la o pedeapsă de câte 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru înşelăciunea prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) cu aplic. art. 74 lit. a) şi c) şi art. 76 lit. a) C. pen. parte civilă B.C.I.T. SA, sucursala Ploieşti, şi trei pedepse de câte două luni închisoare pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 cu aplic. art. 41-42, art. 74 lit. a)-c) şi art. 76 lit. e) C. pen., urmând să execute conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. pedeapsa cea mai grea de câte 5 (cinci) ani închisoare si 2 ani interzicerea exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

În temeiul art. 71 C. pen. s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor civile prev. de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)

Potrivit art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut arestarea preventivă, computându-se deţinerea începând cu data de 30 ianuarie 2003, la zi.

Totodată în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. s-a dispus achitarea coinculpaţilor pentru infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen. privind partea civilă SC P. SRL Moreni.

În latură civilă, coinculpaţii au fost obligaţi în solidar să plătească despăgubiri civile în sumă de 1.961.492.315 lei către partea civilă B.C.R., sucursala Prahova; în sumă de 858.168.100,60 lei către partea civilă U.C. România SA, sucursala Ploieşti; în sumă de 759.459.136 lei către partea civilă SC G. SRL Braşov; în sumă de 134.850.191 lei către partea civilă SC N.T. SRL Bucureşti; în sumă de 489.164.756 lei către partea civilă SC P.R. România SRL Bucureşti, sume la care s-au adăugat dobânzile legale aferente.

Cererile de constituire de parte civilă formulate de părţile vătămate SC B.P. SA, sucursala Prahova, şi B.C.I.T. SA, sucursala Ploieşti, au fost respinse ca nefondate.

În baza art. 348 C. proc. pen. s-a dispus anularea facturilor şi filelor CEC falsificate.

În fine, fiecare inculpat a fost obligat şi la plata sumei de câte 15 milioane lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, pe baza probelor administrate prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin Rechizitoriul nr. 58/P/2003 întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpaţilor D.V. şi R.D.M. pentru săvârşirea a şapte infracţiuni de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (4) cu aplic. art. 41-42 C. pen., părţi civile SC G. SRL Braşov şi SC N.T. SRL Bucureşti, prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (4) C. pen., parte civilă SC P.R. SRL Bucureşti, prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (4) şi (5) cu aplic. art. 41-42 C. pen., parte civilă SC P. SRL Moreni, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., parte civilă B.C.I.T. SA, sucursala Ploieşti, prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., părţi civile B.C.R., sucursala Prahova, şi U.C. România SA, sucursala Ploieşti, precum şi 3 infracţiuni de fals material în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 cu aplic. art. 41-42 C. pen., toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., săvârşite în perioada 2001-ianuarie 2003.

Reţinând existenţa faptelor şi vinovăţia, prin sentinţa penală nr. 192 din 11 mai 2004 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. 2471/2003 inculpaţii au fost condamnaţi la 5 pedepse de câte 2 ani şi 6 luni închisoare pentru înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (4) C. pen. parte civilă SC G. SRL Braşov, prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (4) C. pen. parte civilă SC N.T. SRL Bucureşti, ambele cu aplic. art. 41-42 C. pen., prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (4) C. pen., parte civilă SC P.R. SRL Bucureşti; prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. părţi civile B.C.R., sucursala Prahova, şi SC U.C. România SA, sucursala Ploieşti, toate cu aplic. art. 74 şi art. 76 lit. c) C. pen.; 2 pedepse de câte 5 ani închisoare şi câte 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru înşelăciunea prev. de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) cu aplic art. 41-42, art. 74 şi art. 76 lit. a) C. pen., parte civilă SC P. SRL Moreni şi prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) şi (5) cu aplic. art. 74 şi art. 76 lit. c) C. pen., parte civilă B.C.I.T. SA, sucursala Ploieşti, şi 3 pedepse de câte 2 luni închisoare pentru fals material în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 cu aplic. art. 41-42, art. 74 şi art. 76 lit. e) C. pen., urmând să execute conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. pedeapsa cea mai grea de câte 5 ani închisoare si 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) si b) C. pen.

Totodată, admiţându-se acţiunile civile exercitate de părţile civile coinculpaţii au fost obligaţi solidar să plătească despăgubiri civile către acestea, inclusiv sumele de 4.275.129.581 lei către B.C.I.T. SA, sucursala Ploieşti, şi de 2.991.964.120 lei către SC P. SRL Moreni, reprezentată prin administrator P.C.

Cererea de constituire de parte civilă formulată de SC B.P. SA, sucursala Prahova, s-a respins ca nefondată, constatându-se că nu are calitate procesuală.

S-a menţinut arestarea inculpaţilor, computându-se deţinerea începând cu 30 ianuarie 2003, la zi, s-au anulat facturile şi filele CEC falsificate.

În fine, fiecare inculpat a fost obligat la plata sumei de câte 11 milioane lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi inculpaţii D.V. şi R.D.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Apelul parchetului a vizat în principal neconcordanţa dintre minută şi dispozitiv, iar în subsidiar s-a invocat greşita aplicare a circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 şi art. 76 C. pen.

La rândul lor prin calea de atac exercitată coinculpaţii au susţinut necesitatea completării probatoriilor cu expertize judiciare, contabilă şi grafologică, apreciindu-le drept concludente pentru încadrarea juridică a faptelor, existenţa acestora şi prejudiciul real produs părţilor civile.

Găsind întemeiate criticile formulate, prin Decizia penală nr. 438 din 11 octombrie 2004, pronunţată în dosarul penal nr. 5231/2004 al Curţii de Apel Ploieşti, instanţa de control judiciar a admis apelurile formulate şi desfiinţând sentinţa primei instanţe, a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.

S-a constatat că într-adevăr există contradicţie între minută şi dispozitivul acesteia în sensul nulităţii prev. de art. 309 C. proc. pen. în ce priveşte infracţiunea de înşelăciune reţinută în dauna părţii civile SC N.T. SRL Bucureşti, care a fost încadrată în dispoziţiile art. 215 alin. (1), (3) şi (4) cu aplic. art. 41-42 C. pen. cu ocazia deliberării, iar la redactarea dispozitivului s-au reţinut acelea prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (4) cu aplic. art. 41-42 C. pen.

Pe de altă parte, s-a apreciat că pentru justa soluţionare a cauzei într-adevăr este utilă efectuarea unei expertize grafologice asupra înscrisului încheiat între SC K.R.T. SRL Ploieşti şi SC P. SRL Moreni, în data de 29 noiembrie 2001, pentru a se stabili dacă acest act este fals, deoarece s-a susţinut că ar prezenta adăugiri şi completări făcute de administratorul acesteia din urmă, martorul P.C.

De asemenea este necesară şi efectuarea unei expertize contabile având ca obiectiv stabilirea prejudiciului real produs de inculpaţi, care să răspundă şi obiecţiunilor formulate de aceştia în primă instanţă, asupra cărora tribunalul nu s-a pronunţat în primul ciclu procesual.

Ca urmare s-a considerat că deşi în apel este posibilă administrarea acestor expertize, întrucât concluziile lor ar putea atrage o eventuală recalificare a activităţii infracţionale, dacă acest fapt s-ar produce în faţa instanţei de control jurisdicţional cauza nu ar mai parcurge toate gradele admise de lege.

În fine s-a menţinut starea de arest a inculpaţilor-apelanţi, computându-se deţinerea la zi.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 5694/2004 si soluţionată prin hotărârea apelată care face obiectul prezentei verificări, respectiv sentinţa penală nr. 349 din 13 septembrie 2005.

În rejudecare, după desfiinţarea cu trimitere tribunalul a dispus efectuarea celor două expertize, constatând că expertiza grafologică nu s-a putut administra întrucât reprezentantul SC P. SRL Moreni, martorul P.C. a susţinut că se află în imposibilitate de a prezenta originalul înscrisului din 29 noiembrie 2001 încheiat între societatea administrată şi SC K.R.T. SRL Ploieşti, motivând că între timp i-ar fi fost sustras din autoturismul personal.

Reapreciind probele administrate cu ocazia primului ciclu procesual, cât şi în rejudecare după desfiinţarea cu trimitere, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt.

Coinculpaţii D.V. şi R.D.M. au fost asociaţi şi administratori ai societăţilor comerciale constituite de aceştia, SC K.R.T. SRL Ploieşti şi SC C.R.D. A.D. SRL Ploieşti, având ca obiect principal de activitate comerţul cu ridicata al băuturilor alcoolice.

Potrivit calităţilor deţinute ei s-au implicat în realizarea actelor de administrare a patrimoniului celor doi agenţi comerciali, dar şi a acelora de comerţ, având relaţii cu alte societăţi comerciale, între care şi părţile civile SC G. SRL Braşov, SC N.T. SRL Bucureşti, SC P.R. ROMÂNIA SRL Bucureşti şi SC P. SRL Moreni.

Astfel, conform contractului de distribuţie nr. 192 din 17 mai 2001 SC K.R.T. T. SRL s-a aprovizionat cu mărfuri de la partea civilă SC G. SRL Braşov, pentru parte din contravaloarea acestora apelanţii-inculpaţi emiţând 7 file cec, scadente în perioada 11 decembrie 2001 - 14 ianuarie 2002.

Pe parcursul derulării convenţiei, respectiv la 14 decembrie 2001 societatea administrată a intrat în incidenţă de plată.

Neexistând vreo înţelege prealabilă cu partea civilă - furnizor cu privire la introducerea filelor cec la plată, coinculpaţii au acceptat livrarea mărfii contractate în continuare, fără însă a-i aduce la cunoştinţă lipsa proviziei din contul bancar.

Ca urmare, la data scadenţei, introduse fiind la plată, titlurile au fost refuzate de unitatea bancară - trasă, pentru lipsă totală de disponibil, mărfurile livrate rămânând neachitate.

S-a stabilit că în acest context, nemaiputând derula afaceri comerciale prin societatea constituită iniţial, coinculpaţii D.V. şi R.D.M., împreună au înfiinţat o nouă societate, SC C.R.D. A.D. SRL Ploieşti.

Prin intermediul noului agent comercial ei au continuat relaţiile comerciale cu partea civilă SC G. SRL Braşov, preluând totodată şi contravaloarea mărfii neachitate, în care sens au încheiat un contract de cesiune de datorie.

De asemenea, au derulat afaceri comerciale şi cu alte două societăţi, părţile civile SC N.T. SRL şi SC P.R. România SRL Bucureşti, în toate cele trei situaţii emiţându-se file cec refuzate la plată pentru lipsă totală de disponibil în cont.

Faţă de modul de operare folosit, neexistând nici un dubiu că la momentul emiterii cec-urilor, coinculpaţii administratori cunoşteau că nu dispun de provizia sau acoperirea necesară, s-a considerat că este realizată latura subiectivă a infracţiunii de înşelăciune în convenţii prev. de art. 215 alin. (4) C. pen., întregirea conţinutului acesteia nefiind condiţionată de inducerea în eroare ci numai de cele două elemente esenţiale ce constau în urmărirea scopului de a obţine pentru sine sau altul a unui folos material şi respectiv pricinuirea unei pagube posesorului cec-ului emis.

Pe de altă parte, s-a motivat că dispoz. art. 3 alin. (2) din Legea nr. 59/1934 sunt imperative sub aspectul condiţionării dreptului de emitere a cec-urilor, chiar în alb, de existenţa disponibilului la tras, atari titluri de plată neputând fi emise ca instrumente de garantare a creanţelor, o eventuală tranzacţie a părţilor valorificându-se prin utilizarea biletului la ordin, care nu prezintă restricţia preconstituirii provizionului.

S-a concluzionat că faptele săvârşite de cei doi inculpaţi raportat la părţile civile SC G. SRL Braşov, SC N.T. SRL şi SC P.R. România SRL Bucureşti ar fi putut constitui infracţiunea prev. de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 numai în măsura în care nu ar fi incidente disp. art. 215 alin. (4) C. pen. şi deci, cererea de schimbare a încadrării juridice fiind nejustificată, ei urmează să răspundă pentru înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (4) cu aplic. art. 41-42 C. pen.

Cât priveşte infracţiunea de înşelăciune agravată în paguba părţii civile SC P. SRL Moreni, faţă de susţinerile reprezentantului acesteia P.C. că nu mai posedă originalul înscrisului încheiat ia 29 noiembrie 2001 cu SC K.R.T. T. SRL Ploieşti, fiindu-i sustras de o persoană neidentificată, s-a constatat imposibilitatea administrării expertizei grafologice dispuse prin Decizia de reformare.

Ca urmare, analizându-se relaţia comercială dintre societăţile administrate de inculpaţi şi această parte civilă numai prin coroborarea celorlalte probe, s-a apreciat că fapta săvârşită nu este prevăzută de legea penală, ea având caracterul unui raport juridic ce cade sub incidenţa principiilor dreptului comercial.

S-a motivat că, fără a nega existenţa unui prejudiciu creat în patrimoniul SC P. SRL Moreni, rezultat din achitarea către bănci a datoriei societăţilor administrate de inculpaţi, întrucât ea a înţeles să-şi recupereze creanţa în condiţiile înscrisului încheiat la 21 noiembrie 2001.

În atare situaţie întrucât la acea dată părţile au stipulat stingerea datoriei pe cale amiabilă, iar reprezentantul acesteia P.C. a formulat plângere penală mai înainte de împlinirea termenului fixat în iulie 2002, convenţia nou încheiat în scris dă caracter comercial relaţiei părţilor.

În consecinţă, s-a dispus achitarea inculpaţilor D.V. şi R.D.M. pentru înşelăciunea prev. de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen. privind fapta reclamată de persoana vătămată SC P. SRL Moreni, în condiţiile art. 11 pct. 2 lit. a) comb. cu art. 10 lit. b) C. proc. pen.

Referitor la trimiterea în judecată a acestora pentru cele trei infracţiuni de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. (două fapte) şi respectiv art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., comise în dauna părţilor civile B.C.R., sucursala Prahova, B.C.I.T. SA, sucursala Ploieşti, şi U.C., sucursala Ploieşti, s-a reţinut că faptele şi împrejurările săvârşirii acestora, cât şi vinovăţia sunt dovedite cu certitudine.

În esenţă, toate probele administrate în cauză au demonstrat că având nevoie de bani pentru derularea afacerilor comerciale, de comun acord ei au solicitat şi obţinut importante credite bancare de la unităţile-părţi civile, garantându-le cu bunuri de valoare, dar şi cu facturi inexistente sau falsificate, ascunzând situaţia reală a activităţii societăţilor administrate.

Susţinerea inculpaţilor în sensul că fapta referitoare la contractul de credit nr. 287 din 2 octombrie 2001 nu constituie infracţiune, deoarece creditul primit ar fi fost rambursat integral prin achitarea restului de plată în sumă de 3.354.711.788,74 lei ROL, urmare contractării unui nou credit s-a înlăturat pe considerentul că ei nu au contestat modalitatea frauduloasă de obţinere a primului credit, reţinută prin actul de trimitere în judecată.

În schimb, s-a primit ca întemeiată apărarea că nu există prejudiciu neacoperit în dauna părţii civile B.C.I.T. SA, sucursala Ploieşti, ca rezultat din contractul nr. 287 din 2 octombrie 2001, ce formează obiectul judecăţii, deoarece sumele folosite pentru restul rambursat au fost obţinute în condiţii legale prin contractul nr. 21 din 29 ianuarie 2002.

La individualizarea pedepselor, potrivit criteriilor prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) s-au avut în vedere pericolul deosebit de ridicat al infracţiunilor stabilite în sarcina inculpaţilor, determinat de modul concret de operare, cât şi natura infracţiunilor.

Faţă de datele personale, respectiv lipsa antecedentelor penale, conduita bună anterioară şi colaborarea pentru aflarea adevărului, în modalitatea înţeleasă, contribuind la buna desfăşurare actului de justiţie, s-a considerat că atât impactul social al faptelor, cât şi reeducarea acestora pot fi realizate prin atenuarea răspunderii penale conform art. 74 şi art. 76 C. pen.

În latură civilă s-a reţinut că în raport de situaţia de fapt expusă, acţiunile civile exercitate în cauză sunt întemeiate în limita sumelor de 1.961.492,315 lei pentru B.C.R., sucursala Prahova; de 858.168.100,60 lei pentru U.C. ROMÂNIA SA, sucursala Ploieşti; de 759.459.136 lei pentru SC G. SRL Braşov; de 134.850.191 lei pentru SC N.T. SRL Bucureşti şi de 489.164.756 lei pentru SC P.R. România SRL Bucureşti( monedă veche).

Ca urmare, în baza art. 14 şi urm., art. 346 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ. s-a dispus obligarea solidară a coinculpaţilor la plata despăgubirilor civile arătate, adăugându-se dobânda legală.

Pentru considerentele expuse acţiunea civilă exercitată de partea civilă B.C. I.T. SA, sucursala Ploieşti, a fost respinsă ca nefondată, constatându-se că nu are calitate procesuală deoarece prejudiciul produs prin infracţiunea dedusă judecăţii, s-a recuperat.

În fine, reţinându-se că instanţa nu a fost sesizată cu fapte care să privească SC B.P. SA, sucursala Prahova, s-a respins ca nefondată şi cererea de constituire de parte civilă introdusă de aceasta, ca neavând calitate procesuală.

Împotriva sentinţei penale nr. 349 din 13 septembrie 2005 au declarat apel în termen Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, coinculpatii D.V., R.D.M. şi părţile civile B.C. I.T. SA, sucursala Ploieşti, şi SC P. SRL Moreni, ultima prin administrator P.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Apelul parchetului a vizat sub un prim aspect soluţia de achitare a inculpaţilor pentru infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen., privind partea civilă SC P. SRL Moreni.

În esenţă, s-a susţinut că aceasta este greşită şi contrară probatoriilor administrate, contravenind chiar deciziei prin care s-a dispus rejudecarea cauzei, curtea de apel concluzionând în sensul existenţei răspunderii penale şi limitând competenţa primei instanţe la verificarea apărărilor coinculpaţilor privind conţinutul procesului verbal din 21 noiembrie 2001 pentru determinarea prejudiciului real suferit de partea civilă.

Astfel s-a dovedit că suma de 3.900.000.000 lei reprezintă un prejudiciu cauzat prin activitatea infracţională desfăşurată de inculpaţi înregistrat iniţial în patrimoniul unităţilor bancare creditoare lezate prin acordarea de credite în baza celor 11 file cec puse la dispoziţie de administratorul P.C. şi a unor facturi cuprinzând date nereale.

Cum părţile civile B.C.R., B.C. I.T. SA şi U.C. România SA, sucursalele din Ploieşti, şi-au recuperat în parte creditele urmare executării acestor garanţii, suma de 3.900.000.000 lei pe acea dată s-a transformat şi devenit pagubă efectivă în patrimoniul SC P. SRL Moreni.

Aşa fiind, înregistrarea unui prejudiciu cauzat prin mijloace frauduloase, izvorând din activitatea infracţională ce a vizat iniţial băncile creditoare, unită cu neexecutarea măcar parţială a obligaţiilor asumate prin procesul verbal din 21 noiembrie 2001, justifică intenţia de inducere în eroare în aceleaşi condiţii a părţii civile, iar emiterea celor 4 file cec cunoscând inexistenţa disponibilului bancar, sub raport subiectiv întruneşte conţinutul infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen., indiferent de data introducerii la plată.

S-a solicitat astfel, condamnarea coinculpaţilor şi pentru această faptă, cu consecinţa admiterii acţiunii civile exercitate în cauză şi obligării solidare la plata despăgubirilor civile nerecuperate în sumă de 2.454.095.120 lei.

Sub un alt aspect s-a considerat că în mod greşit s-a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă B.C. I.T. SA, sucursala Ploieşti, fiind încălcate prev. art. 14 si urm. C. proc. pen. şi art. 998 C. civ.

S-a arătat că atâta timp cât între activitatea infracţională desfăşurată de inculpaţi şi operaţiunile bancare derulate prin contractele de credit nr. 287 din 2 octombrie 2001 şi nr. 21 din 29 ianuarie 2002 există o legătură nemijlocită, s-a dovedit reaua-credinţă în rambursarea la timp a sumelor obţinute, prejudiciul suferit de partea civilă fiind stabilit cu certitudine prin toate expertizele contabile efectuate în cauză.

În consecinţă, s-ar impune desfiinţarea sentinţei atacate şi în latură civilă, admiterea acţiunii exercitate şi obligarea coinculpaţilor la plata sumei de 4.275.998.259 lei ROL cu titlu de despăgubiri civile plus dobânda legală aferentă.

Prin apelul declarat, însuşindu-şi motivele invocate de parchet partea civilă SC P. SRL Moreni, reprezentată de administratorul P.C. a solicitat condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunea de înşelăciune săvârşită în dauna acesteia şi obligarea solidară la plata sumei de 2.400.000.000 lei ROL cu titlu de despăgubiri civile.

Partea civilă B.C. I.T. SA, sucursala Ploieşti, a invocat netemeinicia sentinţei sub aspectul rezolvării acţiunii civile introdusă în cauză.

În esenţă s-a susţinut că dispoziţiile ce reglementează acordarea creditelor bancare au fost greşit interpretate, deoarece prin încheierea contractului nr. 21 din 29 ianuarie 2002 nu s-a acordat inculpaţilor un nou credit, ci s-a restructurat creditul iniţial în sumă de 4.355.000.000 lei, de care au beneficiat conform contractului nr. 287/2001 şi actelor adiţionale, operaţiunea bancară reprezentând în fapt o consolidare a garanţiilor iniţiale pentru recuperarea sumelor nerambursate, fără a se apela la justiţie.

Prin urmare, paguba în sumă de 4.275.998.259 lei ROL rezultând din fapta dedusă judecăţii, s-a solicitat reformarea hotărârii atacate, admiterea acţiunii civile exercitate şi obligarea solidară a coinculpaţilor la acoperirea acesteia, cu dobânda legală aferentă.

Apelurile declarate de inculpaţii D.V. şi R.D.M. au vizat, în principal, încadrarea juridică a faptelor, stabilite în sarcină.

Sub un prim aspect s-a susţinut că faptele comise în dauna societăţilor bancare au fost calificate nelegal ca înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. şi respectiv art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., nefiind întrunite elementele constitutive ce întregesc conţinutul acesteia, lipsind latura subiectivă.

Recunoscând că o parte din garanţiile contractului de credit nr. 287/2001, încheiat cu partea civilă B.C.I.T. SA, sucursala Ploieşti, au fost constituite din facturi false, au arătat că falsul ar fi existat doar din punct de vedere al întocmirii înscrisului, în fapt ele centralizând valori înscrise în alte sute de facturi, prin care societăţile administrate au vândut în mod real marfă diferiţilor parteneri comerciali.

Mai mult, în ce priveşte această parte civilă s-ar fi probat lipsa intenţiei de inducere în eroare, prin achitarea datoriei rezultate din primul contract, cu creditul obţinut în condiţii legale la data de 29 ianuarie 2002.

Buna-credinţă s-a invocat şi în cazul părţilor civile B.C.R., sucursala Prahova şi U.C. ROMÂNIA SA, sucursala Ploieşti, susţinându-se că acordarea creditelor pe baza facturilor falsificate în modalitatea expusă, în realitate a fost garantată cu valori importante imobiliare.

Ca atare, activitatea infracţională desfăşurată în dauna unităţilor bancare se impune a fi reîncadrată juridic în dispoziţiile art. 290 C. pen., ei urmând să răspundă pentru trei infracţiuni concurente de fals material în înscrisuri sub semnătură privată.

Pe de altă parte, s-a mai susţinut că faptele comise în derularea relaţiilor comerciale cu părţile civile SC G. SRL Braşov, SC N.T. SRL Bucureşti şi SC P.R. România Bucureşti au fost greşit calificate ca înşelăciune în convenţii, prin emitere de cec-uri, prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (4) C. pen.

S-a arătat că prin probele administrate s-ar fi dovedit că cec-urile nu au fost emise ca titluri de plată, ci ca instrumente de garantare a datoriilor, potrivit înţelegerii intervenite între coinculpaţi şi reprezentanţii celor trei societăţi comerciale creditoare, care au cunoscut situaţia activităţii agenţilor comerciali administraţi, la data primirii acestora.

Or, în atare situaţie responsabilitatea penală fiind atrasă numai de nerespectarea legislaţiei privind emiterea cec-urilor, se impune schimbarea încadrării juridice în trei infracţiuni prev. de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

În subsidiar, apelanţii-inculpaţi au criticat individualizarea cuantumului pedepselor considerate prea aspre în raport de împrejurările concret în care au comis faptele şi datele personale.

S-a solicitat redozarea acestora în limitele perioadei executate şi punerea de îndată în libertate fiind arestaţi preventiv din data de 30 ianuarie 2003.

Prin Decizia penală nr. 41 din 24 ianuarie 2006 pronunţată în dosarul penal nr. 9576/2005 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondate apelurile declarate atât de parchet, părţile civile SC „P." SRL Moreni şi B.C. I.T. SA, sucursala Ploieşti, cât şi inculpaţii D.V. şi R.M.D.

S-a apreciat că sentinţa penală nr. 349 din 13 septembrie 2005 a Tribunalului Dâmboviţa este legală şi temeinică, corespunzând materialului probator administrat şi legislaţiei aplicabile în cauză.

Împotriva acestei soluţii au declarat recursuri partea civilă B.C. I.T. SA, sucursala Ploieşti, şi inculpaţii D.V. şi R.M.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în sensul motivelor invocate la judecata apelurilor.

Prin deciziile penale nr. 2143 din 3 aprilie 2006 si nr. 3987 din 21 iunie 2006, pronunţate în dosarele nr. 3417/1/2006 şi respectiv nr. 7922/1/2006 Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia penală, a admis recursurile declarate dispunând casarea deciziei penale nr. 41/2006 a Curţii de Apel Ploieşti si trimiterea cauzei pentru reiudecarea apelurilor de aceeaşi instanţă de control judiciar.

Totodată, s-a revocat arestarea preventivă a inculpaţilor, dispunându-se punerea în libertate.

Examinându-se legalitatea şi temeinicia deciziei recurate, prin prisma disp. art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen. s-a constatat că în cauză sunt incidente prev. art. 385⁹ alin. (2) pct. 2 din acelaşi cod, care atrag nulitatea absolută a acesteia.

S-a motivat că încheierea de consemnare a dezbaterilor cauzei din data de 9 ianuarie 2006, precum şi aceea de amânare a pronunţării din data de 17 ianuarie 2006, adoptate de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul penal nr. 9576/2006 nu sunt semnate de preşedintele completului de judecată.

Faţă de această situaţie s-a apreciat că nu se poate stabili în ce măsură judecătorul care a participat la dezbaterile judiciare este identic cu cel care a pronunţat hotărârea, ceea ce constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. pen.

Cauza s-a reînregistrat la Curtea de Apel Ploieşti, formându-se dosarul nr. 6354/42/2006.

Reluând judecata, după casarea cu trimitere, faţă de relaţiile comunicate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului la examinarea recursului de către I.C.C.J., din care rezulta că în data de 9 februarie 2006 s-a deschis procedura de reorganizare şi faliment pentru apelanta-parte civilă SCV P. SRL Moreni, prin încheierea de şedinţă din 01 noiembrie 2006 instanţa de apel a dispus introducerea în cauză a administratorului judiciar SC E.I. SRL Ploieşti.

În rejudecare, atât Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, cât şi părţile civile B.C. I.T. SA, sucursala Ploieşti, SC P. SRL Moreni, inculpaţii D.V. şi R.M.D. şi-au menţinut apelurile declarate, solicitând desfiinţarea în parte a sentinţei penale nr. 349 din 13 septembrie 2005 a Tribunalului Dâmboviţa şi pronunţarea unei noi hotărâri prin care să se înlăture aspectele de nelegalitate şi netemeinicie invocate în primul ciclu procesual, pe larg expuse mai sus.

Prin Decizia penală nr. 357 din 5 decembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, a admis apelurile declarate de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL DÂMBOVIŢA şi partea civilă B.C. I.T. SA, sucursala Ploieşti, împotriva sentinţei penale nr. 349 din 13 septembrie 2005 a Tribunalului Dâmboviţa şi în consecinţă:

A desfiinţat în parte în latură civilă sentinţa primei instanţe şi pronunţând o nouă hotărâre sub acest aspect, a admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă B.C. I.T. SA, sucursala Ploieşti, şi a obligat în solidar pe coinculpaţii D.V., domiciliat în Bucureşti, sector 2 şi R.D.M., domiciliat în Bucureşti, să plătească în folosul acesteia suma de 4.275.998.259 lei ROL cu titlu de despăgubiri civile plus dobânda legală aferentă calculată până la data achitării integrale a debitului.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

A respins apelurile declarate de inculpaţii D.V. şi R.D.M., precum şi partea civilă SC P. SRL Moreni, reprezentată de administrator judiciar SC E.I. SRL Ploieşti, cu sediul în municipiul Ploieşti, judeţul Prahova, împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondate.

Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a computat din durata pedepsei arestarea preventivă a inculpaţilor, pe perioada 31 ianuarie 2003 - 03 aprilie 2006, în temeiul mandatelor nr. 21/2003 şi nr. 22/2003 emise de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.

A obligat pe fiecare inculpat şi partea civilă SC P. SRL Moreni la plata sumei de câte 100 lei RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această decizie Curtea a reţinut umătoarele:

I. S-a reţinut că acţiunile penale obiect al prezentei cauze au fost corect soluţionate, iar aspectele de nelegalitate şi netemeinicie invocate în apelurile declarate de parchet, inculpaţi şi partea civilă SC P. SRL Moreni, sunt nefondate.

S-a reţinut că, în sensul dispoziţiilor art. 215 alin. (1), (3) şi (4) C. pen., este realizată intenţia de inducere şi menţinere în eroare a persoanei, subiect pasiv, specifică laturii subiective ce întregeşte conţinutul infracţiunii de înşelăciune ori de câte ori se dovedeşte că la încheierea ori cu prilejul executării unui contract făptuitorul emite un cec asupra unei instituţii bancare ştiind că la momentul emiterii sau al termenelor stabilite pentru scadenţă, iar în lipsa lor a acelora arătate în art. 30 din Legea nr. 59/1934, nu există provizia ori acoperirea necesară, dacă prin aceasta s-a pricinuit o pagubă posesorului cec­ului, care în cunoştinţă de cauză nu ar fi încheiat sau executat obligaţiile asumate în condiţiile stipulate iniţial.

Pe de altă parte, din conţinutul art. 84 din Legea nr. 59/1934 şi Norma-Cadru nr. 7 din 08 martie 1994 privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte instituţii de credit, cu cec-uri, pe baza Legii cecului, modificată prin OG nr. 11/1993, aprobată şi modificată prin Legea nr. 83/1994, se determină concluzia că cec-ul, inclusiv cel emis în alb constituie un instrument de plată, utilizat de titularii de conturi bancare, cu disponibil corespunzător în conturile deschise.

Emiterea unui cec fără a avea la tras disponibil suficient, inclusiv la termenele scadente, convenţionale sau legale, constituie infracţiune şi se sancţionează conform legii asupra cecului, numai în cazul în care fapta nu întruneşte elementele altei infracţiuni pentru care pedeapsa este mai mare.

Este real că practica judiciară, inclusiv instanţa supremă de control jurisdicţional a acceptat prin decizie dată în interesul legii că, date fiind principiile liber consensuale ce guvernează afacerile comerciale, atari instrumente de plată, în concret, pot fi primite şi drept garanţii în executarea obligaţiilor asumate de părţile contractante, dar o atare voinţă nu se prezumă însă prin simpla primire a titlului de plată de posesorul cecului, ci trebuie dovedită prin probe certe, inclusiv să rezulte din modalitatea de completare a acestuia de emitent, stabilirea termenelor de scadentă excluzând de plano, un asemenea consensualism contractual.

Inculpaţii D.V. şi R.D.M. au fost asociaţii SC K.R.T. T. SRL Ploieşti şi SC C.R.D. A.D. SRL Ploieşti, cumulând şi calitatea de administratori ai patrimoniului acestora, obiectul de activitate constituindu-l în principal comerţul cu ridicata al băuturilor alcoolice.

În această calitate pe perioada mai 2001-ianuarie 2003 au angajat afaceri comerciale, între altele şi cu părţile civile SC G. SRL Braşov, SC N.T. SRL Bucureşti, SC P.R. România SRL Bucureşti şi SC P. SRL Moreni.

S-a menţionat că în perioada respectivă societăţile comerciale administrate au funcţionat succesiv, iniţial relaţiile contractuale desfăşurându-se prin SC K.R.T. T. Ploieşti, care la 14 decembrie 2001 a intrat în incidenţă de plată, fiind înregistrată în C. I. P.

Ca urmare, după 6 luni, respectiv la 30 mai 2002 apelanţii-inculpaţi au înfiinţat o nouă societate, SC C.R.D.A.D. SRL Ploieşti, cu acelaşi obiect principal de activitate, ce a preluat prin contracte de cesiune şi pasivul înregistrat de prima persoană juridică.

Prin declaraţiile date în cursul procesului aceştia au recunoscut că datorită dificultăţilor cu care s-au confruntat în plata mărfii livrate de furnizori potrivit contractelor încheiate, la cererea reprezentanţilor acestora, fie la data încheierii, fie pe parcursul derulării afacerilor, au acceptat să emită cec-uri în alb, pe care le-au semnat, precizând termene de scadenţă deşi nu aveau provizia necesară în contul deschis la unităţile bancare-trase.

Ei au motivat manoperele dolosive prin percepţia proprie asupra posibilităţii de redresare a situaţiei financiare a celor două societăţi, eventualei cooperări a partenerilor de afaceri pe fondul unor relaţii comerciale anterioare, între care şi partea civilă SC P. SRL Moreni, dar şi presiunii exercitate de reprezentanţii acestora la data scadenţei obligaţiei de plată rezultate din facturile de livrare a mărfii şi ordinelor emise.

În raport de aceste considerente s-a reţinut că, prima instanţă a stabilit corect starea de fapt privind relaţiile comerciale dintre societăţile comerciale ai căror asociaţi şi administratori erau inculpaţii şi părţile civile, societăţile comerciale, SC G. SRL Braşov, SC N.T. SRL Bucureşti şi SC P.R. România SRL Bucureşti.

Astfel s-a reţinut cu certitudine că între SC G. SRL Braşov şi cei doi inculpaţi în calitate de administratori ai SC K.R.D.T. SRL Ploieşti s-a încheiat contractul de distribuţie nr. 192 din 17 mai 2001, în baza căruia societatea inculpaţilor s-a aprovizionat cu mărfuri.

Cu toate că nu mai aveau disponibil în conturile bancare, iar din 14 decembrie 2001 societatea administrată a fost înregistrată în CIP, ei au continuat derularea actelor contractuale, menţinând în eroare partea civilă prin emiterea unui număr de 7 cec-uri cu termene scadente în perioada 12 decembrie 2001-14 ianuarie 2002, pentru sume între 17.855.712 lei şi 15.207.010 lei, titlurile de plată fiind înmânate delegaţilor acesteia, cu ocazia livrărilor de marfă.

Procedând la valorificarea cec-urilor primite, conform termenelor scadente menţionate, acestea au fost refuzate la plată de trasul nominalizat, partea civilă fiind prejudiciată cu suma de 109.097.772 lei.

Întrucât la 30 mai 2002 coinculpaţii au constituit o nouă societate comercială SC C.R.D. A.D. Ploieşti cu acelaşi obiect de activitate, reuşind să capteze voinţa părţii civile SC G. SRL Braşov în sensul continuării relaţiilor comerciale şi încheierii contractului de distribuţie nr. 21 din 11 iulie 2002, convenindu-se ca plata să se efectueze la 45 zile de la data livrării produselor, cu cec, bilet la ordin sau ordin de plată.

Livrările de marfă în valoare de 375.635.400 lei s-au executat în perioada 18-31 iulie 2002, parte achitându-se cu cec în limita sumei de 152.537.800 lei.

Ca şi în precedente, nemai având disponibil în conturile bancare pentru diferenţa în sumă de 223.097.600 lei aceştia au emis un număr de 11 cec-uri, scadente în perioada 14 octombrie-01 noiembrie 2002, de asemenea înmânate delegaţilor părţii civile la fiecare livrare de marfă predată.

Între timp pentru recuperarea datoriei înregistrate de prima societate aflată în incidenţă de plată, la cererea părţii civile s-a încheiat un contract de cesiune de creanţă, prin care coinculpaţii s-au angajat să plătească eşalonat prin SC C.R.D.A.D. SRL Ploieşti şi suma de 109.097.772 lei.

Cele 11 cec-uri aflate asupra părţii civile SC G. SDRL Braşov, prezentate la plată conform termenelor scadente au fost refuzate însă pentru lipsă de disponibil bancar, realitatea asupra posibilităţilor de executare a obligaţiilor contractuale prin noua societate administrată, fiind aflată de reprezentanţii săi abia la 14 octombrie 2002.

Cu privire la relaţia comercială desfăşurată cu partea civilă SC N.T. SRL Bucureşti, s-a reţinut că, în baza convenţiei încheiate pe perioada iulie 2002-ianuarie 2003 această parte civilă a furnizat SC C.R.D.A.D. SRL Ploieşti, marfă în valoare de 223.347.836 lei, prima livrare în sumă de 26.127.616 lei fiind achitată şi încasată de furnizor prin filă cec.

Întrucât cele 4 livrări succesive efectuate în perioada 3-16 august 2002, în sumă de 122.390.150 lei nu au mai fost achitate, la sfârşitul lunii octombrie 2002 la solicitarea reprezentantului legal, martora C.C.D., inculpatul D.V., şi-a completat cu toate menţiunile cerute de art. 1 din Legea nr. 59/1934, cele trei file CEC în alb, din cele patru, înmânate anterior trecându-se ca termene scadente datele de 28, 29 şi 30 octombrie 2002.

Împrejurarea că anterior emiterii cecului, interesată fiind în recuperarea creanţei partea civilă a acceptat continuarea executării obligaţiilor contractuale, introducând cecurile asupra trasului numai în ianuarie 2003, nu poate fi primită cu temei legal de natură a înlătura intenţia frauduloasă a coinculpaţilor, cu consecinţa prejudicierii materiale a partenerului de afaceri.

S-a reţinut că, menţionarea termenelor scadente pe cecurile în alb emise anterior, în perioada 20-25 octombrie 2002, cunoscând lipsa de disponibil bancar concretizat prin intrarea în incidenţă de plată la 18 octombrie 2002 a societăţii administrate, confirmă susţinerea martorei că la data primirii nu a cunoscut situaţia financiar-contabilă a SC C.R.D. A.D. SRL Ploieşti, că titlurile i-au fost remise ca instrumente de plată pentru recuperarea creanţei restante şi nu drept garantare a acesteia.

r..T.uctCurtea a mai reţinut că, şi actele materiale comise in relaţia comercială cu partea civilă SC P.R. România SRL Bucureşti au fost corect stabilite.

Astfel s-a reţinut că cecul în alb (semnat şi ştampilat) emis de apelanţii-inculpaţi după prima livrare şi în executarea obligaţiilor contractuale de plată a mărfii prin cec, având drept consecinţă furnizarea unor produse în sumă de 506.882.886 lei , pe perioada 27 august - 30 septembrie 2002, din care s-au recuperat prin retumare cantităţi în valoare de 17.718.124 lei, nu poate fi reţinută ca predată părţii-civile drept instrument de garanţie în derularea afacerii comerciale.

Simpla lor susţinere, unită cu lipsa unor probe certe privind voinţa consensuală a celor doi agenţi comerciali, dificultăţile financiare cu care s-au confruntat apelanţii-inculpaţi în cursul anului 2002, datoriile acumulate şi manoperele frauduloase folosite pentru continuarea activităţii societăţii administrate, justifică concluzia primei instanţe că emiterea s-a realizat ca instrument de plată, legalitatea folosirii drept garanţie fiind condiţionată de existenţa disponibilului în contul bancar.

Apărarea inculpaţilor în sensul că nu au avut intenţia de a prejudicia cele trei societăţi comerciale părţi-civile, acţionând cu bună credinţă, a fost înlăturată.

S-a motivat că ei cunoşteau că, derularea afacerilor comerciale pentru societăţile administrate, impunea atât la încheierea, cât şi cu prilejul executării clauzelor contractuale, plata mărfii achiziţionate de la furnizori, la termenii scadenţei şi după fiecare livrare.

În lipsa banilor numerar potrivit legislaţiei în vigoare trebuiau să folosească formularele cec eliberate de unităţile bancare, numai în limita lichidităţilor existente la data emiterii cecurilor asupra trasului, ori a acelora asupra cărora aveau certitudinea că vor intra în conturile deschise în cel mult 45 zile anterior termenelor stabilite de beneficiar.

Pe de altă parte intenţia frauduloasă de inducere în eroare a părţilor civile la încheierea sau pe parcursul executării contractelor de distribuţie încheiate pe perioada 2001-2002 rezultă fără echivoc şi din faptul că atunci când au constatat că prima societate înfiinţată se află în incidenţă de plată, au constituit una nouă, cu acelaşi obiect principal de activitate şi denumire ce putea crea chiar oarecare confuzie în mediul comercial şi au continuat să emită cecuri fără acoperire, captând voinţa contractuală prin achitarea primelor livrări, ori completarea termenelor scadente.

Or, faţă de această situaţie de fapt ce a rezultat cu certitudine din probele administrate, întemeiat s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de emitere de cecuri prev. de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934.

Faptele lor de a emite cecuri fără acoperire asupra unor instituţii bancare, inducând în eroare partenerii contractuali în cadrul afacerilor comerciale, cu consecinţa producerii unor prejudicii materiale în patrimoniul acestora, în sumă de 759.459.136 lei pentru SC G. SRL Braşov, în sumă de 134.850.191 lei pentru SC N.T. SRL Bucureşti şi în sumă de 489.164.756 lei pentru SC P.R. SRL Bucureşti realizează conţinutul infracţiunii de înşelăciune, pedepsit de prev. de art. 215 alin. (1), (3), (4) C. pen. cu închisoarea între 6 luni şi 12 ani, incluzând în latură materială infracţiunea incriminată de legea specială asupra cecului.

Cu privire la infracţiunile de înşelăciune comise în paguba părţii-civile B.C.R., sucursala Prahova, U., sucursala Ploieşti, şi B.C. I.T., sucursala Ploieşti, s-a reţinut că, au fost corect stabilite, prima instanţă administrând toate probele utile şi concludente pentru aflarea adevărului, ce au fost complet analizate şi just apreciate.

S-a reţinut astfel pe baza recunoaşterii inculpaţilor D.V. şi R.D., coroborate cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză că în contextul dificultăţilor financiare cu care s-au confruntat în a doua parte a anului 2001, aceştia au solicitat şi obţinut credite bancare, garantându-le atât cu bunuri de valoare dar şi cu facturi inexistente şi falsificate ascunzând situaţia reală existentă a bonităţii societăţilor administrate.

În concret, pe fondul relaţiilor comerciale derulate anterior ei au reuşit să capteze consimţământul administratorilor a 6 societăţi comerciale, între care SC P. SRL Moreni, SC V.C. SRL Ploieşti, SC L.C. SRL Ploieşti, SC E.B.I.T. SRL Bucureşti, determinându-i sub diferite motivaţii să le predea cecuri în alb, semnate şi ştampilate. Ulterior însoţite de facturi fiscale ce atestau în fals existenţa unor contracte comerciale încheiate cu SC K.R.D.T. SRL Ploieşti şi implicit a unor creanţe datorate acesteia, titlurile de plată au fost depuse drept garanţie în modalitatea cesiunii de derulare în favoarea unităţilor bancare creditoare, martorii P.C. şi E.M., administratorii SC P. SRL Moreni şi respectiv SC E.B.I.T. SRL Bucureşti dându-şi acordul în scopul acestor manopere frauduloase.

Toate expertizele contabile efectuate în cauză, după verificarea şi documentaţiei bancare au concluzionat că prin această modalitate de garantare, folosindu-se de înscrisuri fără corespondent în relaţiile comerciale desfăşurate în valoare de 997.589.376 iei alături de alte garanţii imobiliare sau mobiliare, coinculpaţii au reuşit să încheie un contract de credit nr. 817 din 15 noiembrie 2001 cu partea civilă B.C.R., sucursala Prahova, contractul nr. 287 din 02 octombrie 2001 şi actele adiţionale nr. 7 din 30 noiembrie 2001, nr. 8 din 05 decembrie 2001 şi nr. 9 din 12 decembrie 2001 din care s-au efectuat trageri în sumă de 4.900.000.000 lei cu partea civilă B.C. I.T. SA, sucursala Ploieşti şi linia de creditare nr. 071/CRD/IP/ din 3 noiembrie 2001, în valoare de 2.000.000.000 lei deschisă de U. România SA, sucursala Ploieşti.

Au recunoscut inculpaţii că în modalitatea concepută ei urmăreau să achite tranşele de creditare scandente prin virarea sumelor în contul respectivelor societăţi comerciale ale unor cecuri în alb le folosiseră, în completarea cu livrare de mărfuri în proporţie de cel mult 10%, lucru pe care l-au şi realizat în câteva situaţii în ce priveşte partea civilă SC P. SRL Moreni.

Expertizele contabile efectuate ca şi documentaţia depusă pentru obţinerea creditelor bancare dovedesc însă că în fapt facturile prezentate conţineau creanţe cedate mult superioare, inclusiv relaţiile comerciale derulate curent de debitorii respectivi potrivit obiectului de activitate.

S-a aprobat de asemenea, că potrivit înţelegerii administratorului SC P. SRL Moreni a pus la dispoziţia coinculpaţilor un număr de 11 file CEC, acceptând folosirea lor pentru obţinerea creditelor, aplicând ştampila persoanei juridice administrate iar pe 6 din acestea şi semnătură.

Ca urmare, nereuşind să ramburseze creditele obţinute la termenele scadente, băncile au procedat la executarea acestuia în limita sumei de 3.900.000.000 lei.

Or, fată de această situaţie, a rezultat cu certitudine că pentru încheierea contractelor de creditare garanţiile imobiliare depuse de inculpaţi au fost insuficiente, impunându-se completarea acestora cu garanţii constând în cesiuni de creanţe, care în fapt chiar cuprinse în situaţii centralizate atestau situaţia nereală a societăţii administrate, iar creditele obţinute nu au fost restituite la scadentă, faptele comise realizează conţinutul infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. şi nu al aceleia prev. de art. 290 C. pen.

Cu privire la relaţia comercială desfăşurată între partea civilă SC P. SRL Moreni şi SC K.R.D.T. SRL Ploieşti, Curtea a reţinut că, prima instanţă a stabilit corect că natura litigiului dintre părţi nu are caracter penal, fiind un litigiu civil.

Având în vedere declaraţiile date în cursul procesului de martorul P.C. care a confirmat constant actele materiale comise în vederea sprijinirii coinculpaţilor D.V. şi R.D.M., pentru îndeplinirea rezoluţiei infracţionale de obţinere a creditelor bancare, prin folosirea cecurilor şi documentaţiei anexe drept garanţii necesare ascunderii situaţiei reale a societăţii SC K.R.D.T. SRL Ploieşti, procesul verbal de conciliere, prin care s-a convenit ca restul creanţei inclusiv dobânzile aferente să fie stinse pe cale amiabilă, în termen de 10 luni ( până la sfârşitul lunii mai 2003), s-a concluzionat că în raport de principiile liberconsensuale ce guvernează actele de comerţ, introducerea unor cecuri emise în anul 2001 de către un beneficiar care a cunoscut existenţa lipsei de disponibil în contul trăgătorului, ca şi valorificarea acestora alături de altele anterior datei de 31 mai 2003, contrar condiţiilor stabilite cu ocazia concilierii, nu realizează conţinutul infracţiunii de înşelăciune în convenţii prin emiterea de cecuri, incriminată de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen.

Prin urmare, s-a reţinut că soluţia de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen., constatându-se că plângerea penală s-a formulat de partea civilă înainte de împlinirea termenului scadent pentru achitarea datoriei, este legală.

Pe cale de consecinţă, faţă de prevederile art. 346 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., nefiind întrunite condiţiile privind rezolvarea acţiunii civile exercitată în procesul penal, legal prima instanţă a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a coinculpaţilor la plata sumei de 2.991.964.120 lei, solicitată cu titlu de despăgubiri civile, competenţa de soluţionare aparţinând instanţei civile.

Cu privire la individualizarea pedepselor rezultante de câte 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) si b) C. pen. aplicate inculpaţilor D.V. şi R.D.M., s-a reţinut că sunt drepte, corespunzând criteriilor de individualizare înscrise în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

II. Cu privire la acţiunea civilă exercitată de apelanta parte civilă B.C. I.T. SA, sucursala Ploieşti, Curtea a reţinut că a fost greşit rezolvată, la judecata fondului interpretându-se nelegal principiile răspunderii civile delictuale rezultate din săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 14 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. combinat cu art. 998 şi art. 1003 C. civ.

Astfel s-a reţinut că, este de necontestat că prin faptele reţinute în sarcina inculpaţilor D.V. şi R.D.M., prin prezentarea, între altele, şi a unor garanţii nereale, susţinute prin documentaţie falsificată, indusă în eroare partea civilă-apelantă a încheiat contractul de creditare nr. 287 din 2 octombrie 2001 pentru o linie de creditare în limita sumei de 5.000.000.000 lei.

Expertizele contabile efectuate în cauză au stabilit pe baza documentelor bancare faptul că până la data de 30 noiembrie 2001 creditele acordate au fost rambursate integral la scadenţă.

Ulterior din acest plafon, în baza actelor adiţionale nr. 7 din 30 noiembrie 2001, nr. 8 din 05 decembrie 2001 şi nr. 9 din 12 decembrie 2001 coinculpaţii au efectuat noi trageri totalizând 4.900.000.000 lei, împrumuturile garantându-se şi prin cecurile emise de martorul P.C. în numele părţii civile SC P. SRL Moreni şi facturi, creditele fiind rambursate parţial.

Astfel din creditele acestora în sumă de 1.300.000.000 lei conform actului adiţional nr. 7 din 30 noiembrie 2001 şi în sumă de 2.700.000.000 lei conform actului adiţional nr. 8 din 5 decembrie 2001 au rămas nerambursate la scadenţă din 28 decembrie 2001 şi respectiv 04 ianuarie 2002, sumele de 410.249.428,74 lei şi respectiv 2.200.000.000 lei alăturate sumei de 900.000.000 lei, rată de rambursat la 11 ianuarie 2002, conform actului adiţional nr. 9/2001.

Prin contractul nr. 21 din 29 ianuarie 2002, partea civilă B.C. I.T., sucursala Ploieşti, a preluat la restructurarea creditului acordat SC K.R.D. T. SRL Bucureşti, sucursala Ploieşti, în sumă de 4.355.000.000 lei acordat conform contractului de credit nr. 287 din 02 octombrie 2001 şi a actelor adiţionale, în sensul că acest ultim credit s-a transformat în linie de credit pe termen de 3 luni calendaristice, cu posibilitatea prelungirii.

Prin urmare astfel cum rezultă din clauzele contractuale la 29 ianuarie 2002, faţă de garanţiile legale depuse de coinculpaţi, în deplin acord cu legislaţia şi practicile bancare, partea civilă a procedat la restructurarea facilităţilor de creditare, nu la acordarea altui credit, deci a acceptat o înţelegere în cadrul căreia creditului restant care includea şi sumele provenite din actele adiţionale a devenit credit curent.

Astfel, Curtea a reţinut că împrumuturile restante nu au fost achitate, prima instanţă reţinând greşit concluziile expertizei privind rambursarea sumei de 3.354.711.788,41 lei aferentă contractului nr. 287/2001, ce ar fi stins obligaţia SC K.R.D. T. SRL Ploieşti prin cel de-al doilea contract, încasarea sumei neregăsindu-se în documentaţia circuitului bancar sau depuse în numerar la casieria părţii civile.

Faţă de această situaţie, s-a reţinut că există directă legătură de cauzalitate între activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpaţilor şi prejudiciul cert în sumă de 4.275.998.259 lei ROL stabilit prin expertiza întocmită la 18 iunie 2005 rezultat din cele două operaţiuni bancare efectuate anterior începerii urmăririi penale. Ca urmare, în raport de dispoziţiile legale mai sus citate, cererea de despăgubiri civile formulată de apelanta B.C. I.T. SA a fost considerată întemeiată, ea având calitatea procesuală activă deoarece, tranzacţia intervenită la 29 ianuarie 2002 nu a constituit modalitate de stingere a acţiunii civile exercitată în cauză, cât timp paguba suferită nu s-a recuperat.

Or, în raport de considerentele expuse a rezultat că sub acest aspect sentinţa atacată este contrară probelor administrate şi principiilor răspunderii civile delictuale reglementate prin legislaţia bancară, criticile invocate de partea civilă şi parchet se privesc ca fondate, impunându-se admiterea apelurilor exercitate.

Împotriva deciziei nr. 357 din 5 decembrie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti au declarat, în termen legal, recurs inculpaţii D.V. şi R.D.M. invocând temeiurile de casare prevăzute de art. 385/9 pct. 14 şi 18 C. proc. pen.

În motivele de recurs depuse în scris la dosar s-a solicitat casarea deciziei şi în rejudecare să se dispună achitarea inculpaţilor în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) şi d) C. proc. pen., pentru infracţiunea de înşelăciune în dauna B.C.R., sucursala Prahova, SC U.C. ROMÂNIA SRL şi B.C.I.T. SA. Cu privire la primele două bănci s-a arătat că primele instanţe au omis menţionarea garanţiilor constituite de ei în favoarea băncilor, garanţii care au relevanţă şi care prin coroborare cu probele de la dosar aruncă o altă lumină asupra existenţei sau a lipsei intenţiei de a înşela.

Cu privire la B.C. I.T. SA, s-a susţinut că această faptă nu există, că inculpaţii cu acordul băncii au contractat un al doilea credit care l-a acoperit pe primul, şi pentru care s-au prezentat garanţii în valoare de 300.000 Euro. S-a solicitat respingerea acţiunii civile formulată de B.C. I.T. SA.

În motivarea acestei cereri s-a arătat că din expertiza contabilă judiciară din 18 iunie 2005, a rezultat că la data de 29 ianuarie 2002, conform extrasului de cont nr. 18/1 anexa nr. 6, societatea a rambursat integral restul de plată pentru creditul nr. 287 din 2 octombrie 2001 în sumă de 3.354.711.788,74 lei. A mai arătat că din extrasul de cont nr. 1/1 din 29 ianuarie 2002 reiese că B.C.I.T. Prahova a acordat K.R.D.T. SRL Ploieşti un credit în sumă de 4.355.000.000 lei (contract de credit nr. 21), iar conform extrasului de cont nr. 2 din 29 ianuarie 2002 emis de B.C. I.T. SA, din acest credit s-a achitat debitul în sumă totală de 3.354.711.788,74 lei pe care societatea îl avea de plătit la bancă.

Cu privire la faptele reţinute în sarcina inculpaţilor faţă de părţile civile SC G. SRL Braşov, SC N.T. SRL Bucureşti şi SC P.R. România SRL Bucureşti, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice în art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 şi înlăturarea obligaţiei de plată întrucât părţile civile au cunoscut despre incapacitatea de plată a inculpaţilor, iar pentru partea vătămată SC G. SRL contravaloarea facturilor pentru care s-au emis cele 7 cec-uri a fost achitată prin ordine de plată.

În subsidiar s-a solicitat reindividualizarea pedepsei, în sensul stabilirii unei pedepse egale cu perioada executată.

Examinând Decizia recurată în raport de motivele de recurs formulate care vor fi analizate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 10, art. 14 şi art. 18 C. proc. pen., Înalta Curte a reţinut că recursurile inculpaţilor sunt întemeiate pentru considerentele ce se vor arăta.

1. Cu privire la încadrarea juridică a faptelor comise în dauna părţilor civile SC G. SRL Braşov, SC N.T. SRL Bucureşti şi SC P.R. România SRL Bucureşti, Înalta Curte a reţinut că primele instanţe pe baza unei ample şi judicioase analize a probelor administrate atât în faza de urmărire penală cât şi în faza cercetării judecătoreşti, au reţinut corect starea de fapt pe care au prezentat-o amănunţit faţă de fiecare parte civilă.

Şi în ce priveşte încadrarea juridică dată faptelor, s-a făcut o amplă motivare a reţinerii art. 215 alin. (1), (3) şi (4) cu aplicarea art. 41-42 C. pen.

În fapt inculpaţii, în calitate de administratori ai SC K.R.D.T. SRL Ploieşti şi apoi ai SC A.D. Ploieşti, în raporturile comerciale pe care le-au desfăşurat cu cele trei societăţi comerciale, pentru plata mărfurilor cumpărate, au emis cec­uri fără acoperire, care fiind introduse la plată conform termenelor scadente, au fost refuzate pentru lipsă de disponibil bancar.

Astfel, pentru SC G. SRL Braşov, au fost emise 7+11 cec-uri, pentru SC N.T. SRL Bucureşti au fost completate 3file cec şi un cec pentru furnizarea mărfurilor de către SC P.R. România SRL Bucureşti.

Inculpaţii pe tot parcursul procesului au recunoscut faptele în materialitatea lor, dar au susţinut că acestea nu se încadrează în dispoziţiile art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 41- 42 C. pen., ci în dispoziţiile art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, întrucât emiterea cecului în alb era o practică reciprocă între părţi, iar intenţia lor nu a fost aceea de a înşela.

Potrivit art. 215 alin. (4) C. pen., constituie infracţiunea de înşelăciune, emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau a unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperire necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia în total sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. (1), dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului.

Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (4) C. pen., se caracterizează prin intenţie, care rezultă din faptul că emitentul trebuie să ştie la momentul emiterii că pentru valorificarea cecului nu există provizia sau acoperirea necesară.

Or, din probele de la dosar a rezultat fără dubiu că în momentul în care cei doi inculpaţi au emis cecul, cunoşteau că nu dispun de provizia sau acoperirea necesară, mai cu seamă că din luna octombrie 2001 SC K.R.D.T. SRL a intrat în incidenţă de plată, inculpaţii fiind nevoiţi să înfiinţeze cea de a doua societate SC C.R.D.A.D.

Dispoziţiile art. 84 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 59/1934, încriminează mai multe fapte printre care şi emiterea unu cec fără a avea la tras disponibilul suficient.

Deosebirea dintre cele două infracţiuni, constă în faptul că infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 59/1934 este de pericol întrucât nu necesită producerea unor consecinţe patrimoniale, consecinţe care în cazul faptelor comise de inculpaţi s-au produs, ceea ce a determinat reţinerea încadrării juridice prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) şi (4) C. pen.

Nici apărarea inculpaţilor că emiterea cecurilor s-a făcut drept garanţie nu a putut fi primită, întrucât potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 59/1934, cecul este un instrument de plată care poate fi emis numai dacă trăgătorul are disponibil la tras.

Cum, în mod corect primele instanţe au încadrat faptele inculpaţilor în dispoziţiile art. 215 alin. (1), (2) şi (4) C. pen., critica formulată de inculpaţi a fost considerată ca nefondată şi a fost respinsă.

2. Cu privire la infracţiunile de înşelăciune reţinute în sarcina inculpaţilor faţă de B.C.R., sucursala Prahova, şi de U. România, sucursala Ploieşti, Înalta Curte a constatat că primele instanţe în mod corect au reţinut că inculpaţii au solicitat de la cele două unităţi bancare credite garantând atât cu bunuri de valoare dar şi cu facturi inexistente sau falsificate, neprezentând situaţia reală existentă în cadrul activităţii desfăşurată de societăţile pe care le administrau.

Folosirea facturilor inexistente sau false şi ascunderea situaţiei reale a societăţii, urmată de nerestituirea în termen a creditului, dovedesc reaua credinţă a inculpaţilor şi intenţia de a induce în eroare unităţile bancare, care altfel nu ar fi acordat creditele solicitate.

Apărarea inculpaţilor că unităţile bancare nu au formulat plângere decât în momentul arestării lor, nu este de natură să înlăture răspunderea penală a inculpaţilor, atât timp cât plângerea s-a făcut până la împlinirea termenului de prescripţie.

Fată de această situaţie, a rezultat cu certitudine că pentru încheierea contractelor de creditare, garanţiile imobiliare depuse de inculpaţi au fost insuficiente, impunându-se completarea acestora cu garanţii constând în cesiuni de creanţe, care în fapt chiar cuprinse în situaţii centralizate atestau situaţia nereală a societăţii administrate, iar creditele obţinute nu au fost restituite la scadentă, faptele comise realizează conţinutul infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.

3. Pedepsele aplicate inculpaţilor pentru comiterea acestor fapte au fost corect şi just individualizate în raport de criteriile generale de individualizare a pedepselor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), de pericolul social concret al faptelor, de limitele de pedeapsă prevăzute de legea specială şi de persoana inculpaţilor care nu au antecedente penale şi au recunoscut comiterea faptelor, astfel încât nu se impune reducerea lor.

4. Cu privire la infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., în dauna părţii vătămate B.C.I.T. SA, sucursala Ploieşti, Înalta Curte a reţinut că între inculpaţi şi bancă s-a încheiat contractul de creditare nr. 287 din 2 octombrie 2001 pentru o linie de creditare în limita sumei de 5.000.000.000 lei.

Primele instanţe au reţinut că acest contract s-a încheiat prin inducerea în eroare a B.C.I.T. SA, de către inculpaţi, prin prezentarea, între altele, şi a unor garanţii nereale, susţinute de documentaţii falsificate, fără de care contractul de credit nu s-ar fi încheiat.

Potrivit art. 215 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de înşelăciune inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.

S-a putut reţine fără dubiu că inculpaţii pentru încheierea contractului de creditare nr. 287 din 2 octombrie 2001, au prezentat garanţii nereale susţinute de o documentaţie falsă, fără de care contractul de creditare nu s-ar fi încheiat.

Dar, pe baza probelor administrate nu s-a putut reţine fără putere de tăgadă că în urma încheierii acestui contract de creditare, banca care l-a acordat a suferit un prejudiciu.

Astfel, expertizele contabile efectuate în cauză au stabilit pe baza documentelor bancare, faptul că, până la data de 30 noiembrie 2001 creditele acordate au fost rambursate integral la scadentă.

Ulterior din acest plafon, în baza actelor adiţionale nr. 7 din 30 noiembrie 2001, nr. 8 din 05 decembrie 2001 şi nr. 9 din 12 decembrie 2001 inculpaţii au efectuat noi trageri totalizând 4.900.000.000 lei.

Astfel, din creditele acordate acestora în sumă de 1.300.000.000 lei conform actului adiţional nr. 7 din 30 noiembrie 2001 şi în sumă de 2.700.000.000 lei, conform actului adiţional nr. 8 din 5 decembrie 2001, au rămas nerambursate la scadenta din 28 decembrie 2001 şi respectiv 04 ianuarie 2002, sumele de 410.249.428,74 lei şi respectiv 2.200.000.000 lei, sume ce se alătură sumei de 900.000.000 lei, ce reprezenta rata de rambursat la 11 ianuarie 2002, conform actului adiţional nr. 9/2001.

Prin contractul nr. 21 din 29 ianuarie 2002, partea civilă B.C. I.T., sucursala Ploieşti, a procedat la restructurarea creditului acordat SC K.R.D. T. SRL Bucureşti, sucursala Ploieşti, în sumă de 4.355.000.000 lei, acordat conform contractului de credit nr. 287 din 02 octombrie 2001 şi a actelor adiţionale, în sensul că acest ultim credit s-a transformat în linie de credit pe termen de 3 luni calendaristice, cu posibilitatea prelungirii.

În raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză la data de 18 iunie 2005 se reţine că „la data de 29 ianuarie 2002, conform extrasului de cont nr. 18/1 anexa nr. 6, la poziţiile 13,14,15 şi 16 societatea a rambursat integral restul de plată pentru creditul nr. 287 din 2 octombrie 2001 în sumă de 3.354.711.788,74 lei".

S-a mai reţinut că potrivit extrasului de cont nr. 1/1 din 29 ianuarie 2002, B.C.I.T. Prahova a acordat K.R.D.T. SRL Ploieşti un credit în sumă totală de 4.355.000.000 lei, potrivit contractului de credit nr. 21, şi că potrivit extrasului de cont nr. 2/11 din 29 ianuarie 2002, poziţiile 13,14,15, şi 16, emis de aceeaşi bancă, reiese că, sumele rambursate reprezintă debitul neachitat de către societate în sumă de 3.354.711.788,74 lei.

În această modalitate, creditul obţinut prin prezentarea unor garanţii nereale la încheierea contractului nr. 287 din 2 octombrie 2001 a fost acoperit înainte de începerea urmăririi penale, inculpaţii urmând să achite creditul contractat prin contractul nr. 21 din 29 ianuarie 2002, a cărui încheiere nu intră în latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată.

În legătură cu achitarea creditului restant, instanţa de apel a reţinut că, prin încheierea contractului din 29 ianuarie 2002 faţă de garanţiile legale depuse de coinculpaţi, în deplin acord cu legislaţia şi practicile bancare, partea civilă a procedat la restructurarea facilităţilor de creditare, nu la acordarea altui credit, deci a acceptat o înţelegere în cadrul căreia, creditul restant, care includea şi sumele provenite din actele adiţionale, a devenit credit curent. S-a reţinut astfel că împrumuturile restante nu au fost achitate.

Concluzionând astfel instanţa de apel, nu a luat în seamă faptul concret, dovedit cu extrasul de cont, că la data de 20 ianuarie 2002, partea civilă a acordat inculpaţilor un credit de 4.355.000.000 lei, din care la aceeaşi dată s-a restituit băncii suma de 3.354.711.788,74 lei, reprezentând credit nerambursat din contractul de creditare nr. 287 din 2 octombrie 2001.

Pentru înlăturarea oricărui dubiu în legătură cu achitarea creditului, instanţa de apel, rejudecând cauza în fond, trebuia să dispună efectuarea unui supliment de expertiză care să stabilească: 1. ce reprezintă „restructurarea creditului acordat împrumutatului în suma de 4.355.000.000 lei, acordat conform contractul de creditare nr. 287 din 2 octombrie 2001 şi a actelor adiţionale la acest contract, în sensul ca acest credit se transformă în linie de credit, pe termen de 3 luni calendaristice, cu posibilitatea prelungirii" aşa cum a fost prevăzut în contractul de creditare nr. 21 din 29 ianuarie 2002; 2. dacă cele două contracte de creditare, nr. 287 din 2 octombrie 2001 şi nr. 21 din 29 ianuarie 2002 sunt contracte de creditare independente, unul faţă de celălalt, şi dacă banca cunoscând că încheierea primului contract de creditare s-a realizat prin inducerea în eroare a băncii, mai era interesată în restructurarea creditului, sau în acordarea unui credit nou pe baza unor noi garanţii; 3. ce înseamnă utilizarea creditului în sistem revolving, aşa cum este prevăzut în cel de al doilea contract de credit, dacă creditul acordat prin acest din urmă contract a fost utilizat în acest sistem şi dacă s-a respectat destinaţia creditului; 4. dacă cu acest credit s-a achitat creditul restant de 3.354.711.788,74 lei; 5. dacă în urma derulării contractului de creditare nr. nr. 287/2 octombrie 2001, banca a avut un prejudiciu, în ce sumă, ce reprezintă şi la ce dată a fost produs acest prejudiciu; 5. dacă creditul acordat prin contractul nr. 21 din 29 ianuarie 2002, a fost restituit.

Nefiind lămurite aceste împrejurări, care influenţează soluţionarea cauzei, sub aspectul reţinerii existenţei prejudiciului, şi în raport de acest element constitutiv al infracţiunii, chiar sub aspectul reţinerii infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., şi al reparării prejudiciului, se apreciază că recursul inculpaţilor este întemeiat, potrivit dispoziţiilor art. 385/9 pct. 10 C. proc. pen.

Numai fată de aceste considerente, Înalta Curte a constatat că recursul inculpaţilor este fondat, iar în baza art. 385/15 pct. lit. c) C. proc. pen., a fost admis în sensul casării deciziei instanţei de apel, cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă, pentru lămurirea aspectelor reţinute mai sus, în sensul stabilirii existenţei prejudiciului în dauna B.C.I.T., sucursala Ploieşti, a momentului producerii acestui prejudiciu, şi în raport de aceasta a existenţei infracţiunii de înşelăciune, precum şi dacă prejudiciul a fost achitat prin acordarea celui de al doilea credit.

Potrivit art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare din recurs, au rămas în sarcina statului.

În al treilea ciclu procesual, prin Decizia penală nr. 124 din 24 septembrie 2008 Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile declarate de inculpaţii R.D.M.; a desfiinţat în parte în latură penală şi civilă sentinţa penală nr. 349/2005 a Tribunalului Dâmboviţa şi a pronunţat o nouă hotărâre:

A descontopit pedepsele rezultante aplicate celor doi inculpaţi de câte 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. în pedepsele componente.

A redus pedepsele aplicate inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplic. art. 74 lit. a) şi c), art. 76 lit. a) C. pen., parte civilă U.C.T.B. SA, de la 5 ani închisoare la 3 ani, 2 luni şi 4 zile închisoare.

A contopit fiecare dintre aceste pedepse, cu celelalte pedepse aplicate inculpaţilor prin sentinţa apelată urmând ca inculpaţii să execute pedeapsa cea mai grea de câte 3 ani, 2 luni şi 4 zile închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II a şi lit. b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a constatat că pedepsele au fost executate de fiecare inculpat în perioada de la 31 ianuarie 2003 la 3 aprilie 2006.

A aplicat disp. art. 71 C. pen. şi art. 64 lit. a) teza a II a şi lit. b) C. pen.

A constatat că prejudiciul cauzat părţii civile U.C.T.B. SA n sumă de 3.354.711.788, 74 ROL din contractul nr. 287 din 2 octombrie 2001 a fost acoperit.

A respins ca nefondate apelurile formulate de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL DÂMBOVIŢA şi părţile civile U.C.T.B. SA şi SC P. SRL MORENI. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate. A obligat părţile civile apelante la câte 500 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a decide astfel instanţa de apel a reţinut următoarele:

Având în vedere disp. art. 385¹⁸ alin. (2) C. proc. pen. şi considerentele deciziei de casare, Curtea a analizat doar săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., comisă de inculpaţi în dauna părţii vătămate B.C.I.T. SA, sucursala Ploieşti, celelalte infracţiuni pentru care au fost trimişi în judecată intrând în puterea de lucru judecat, fiind pe deplin stabilite de instanţa supremă.

Ţinând seama de îndrumările date de instanţa de recurs, Curtea a dispus efectuarea unei expertize contabile care a stabilit ce reprezintă restructurarea creditului acordat împrumutatului în suma de 4.355.000.000 lei, acordat conform contractului de creditare nr. 287 din 2 octombrie 2001 şi a actelor adiţionale la acest contract, în sensul că acest credit se transformă în linie de credit, pe termen de 3 luni calendaristice, cu posibilitatea prelungirii, aşa cum a fost prevăzut în contractul de creditare nr. 21 din 29 ianuarie 2002; dacă cele două contracte de creditare nr. 287 din 2 octombrie 2001 şi nr. 21 din 29 ianuarie 2002 sunt contracte de creditare independente, unul faţă de celălalt şi dacă banca cunoscând că încheierea primului contract de creditare s-a realizat prin inducerea în eroare a băncii, mai era interesată în restructurarea creditului sau în acordarea unui credit nou pe baza unor noi garanţii; ce înseamnă utilizarea creditului în sistem revolving, aşa cum era prevăzut în cel de-al doilea contract de credit, dacă creditul acordat prin acest din urmă contract a fost utilizat în acest sistem şi dacă s-a respectat destinaţia creditului; dacă cu acest credit s-a achitat creditul restant de 3.354.711,74 lei; dacă în urma derulării contractului de creditare nr. 287 din 2 octombrie 2001, banca a avut un prejudiciu, în ce sumă, ce reprezintă şi la ce dată a fost produs acest prejudiciu; dacă creditul acordat prin contractul nr. 21 din 29 ianuarie 2002, a fost restituit.

De asemenea au fost audiaţi în rejudecarea apelului inculpaţii R.D.M. şi D.V. cu privire la săvârşirea infracţiunii pretins comisă în dauna părţii vătămate B.C.I.T. SA, sucursala Ploieşti.

Prin raportul de expertiză contabilă nr. 110 din 11 martie 2008 întocmit de expert U.V. şi expert consilier al părţilor B.V. s-a concluzionat că, creditul nr. 21 din 29 ianuarie 2002 în sumă de 4.355.000.000 lei (ROL) a fost acordat de B.I.T. către SC K.R.D.T. SRL, la data de 29 ianuarie 2002, pe baza unor garanţii imobiliare şi mobiliare ( gaj cu deposedare), a fost acordat pe o perioadă de 3 luni, cu posibilitatea de prelungire, a fost acordat în sistem revolving, respectiv cu plata lunară doar a dobânzii în funcţie de creditul utilizat şi a fost utilizat în proporţie de 77 % pentru rambursarea creditului iniţial în sumă de 3.354.711.788,74 lei (ROL) (contract 287 din 02 octombrie 2001), banca nu a avut nici un prejudiciu urmare derulării contractului nr. 287 din 2 octombrie 2001, acesta fiind achitat integral la 29 ianuarie 2002.

Ulterior părţile au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză contabilă, obiecţiuni care au fost admise de instanţă, răspunsul la acestea fiind depus de aceeaşi experţi la 26 august 2008 ( fila 267 şi urm.).

Examinând hotărârea atacată cu privire la infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată prin rechizitoriul nr. 58/P/2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, infracţiune comisă faţă de partea vătămată B.C.I.T. SA, sucursala Ploieşti, în raport de probele administrate în cauză , în toate ciclurile procesuale (dosarul fiind la a treia rejudecare a apelului) de criticile învederate de apelanţi şi de îndrumările instanţei de casare, Curtea a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 58/P/2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpaţilor D.V. şi R.D.M. printre altele şi pentru săvârşirea infracţiuni prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5), parte civilă fiind B.C.I.T. SA, sucursala Ploieşti.

S-a reţinut în actul de sesizare că în anul 2001, inculpaţii s-au înţeles cu administratorul SC P. SRL Moreni ca acesta să le pună la dispoziţie mai multe file CEC pe care să le folosească în scopul obţinerii unor credite bancare.

Folosind un număr de 11 file CEC, cei doi inculpaţi au obţinut credite de la B.C.I.T. SA, sucursala Ploieşti. La 2 octombrie 2001 SC K.R.D.T. SRL a încheiat contractul nr. 287 cu această bancă ce i-a acordat un plafon de facilităţi de creditare în sumă de 5 000.000.000 lei (ROL).

La 30 noiembrie 2001, 5 decembrie 2001 şi 12 decembrie 2001 s-au încheiat actele adiţionale, nr. 7, 8 şi 9 şi s-au efectuat trageri în forma unor credite pe termen scurt în valoare de 1.300.000.000 lei ( ROL), 2.700.000.000 lei (ROL) şi respectiv 900.000.000 lei (ROL).

Pentru aceste împrumuturi inculpaţii au adus ca garanţii file CEC emise de martorul P.C. în numele societăţii sale. Inculpaţii au alăturat titlurilor de valoare facturi fiscale care atestau în mod fals livrări de mărfuri de la furnizorul SC K.R.D.T. SRL Ploieşti către SC P. SRL Moreni.

Filele CEC obţinute de la P.C. au fost însoţite de facturi fiscale confiscate şi au fost utilizate de inculpaţi şi pentru dobândirea unui credit de la B.C.R., sucursala Prahova.

La 16 noiembrie 2001 prin contractul de credit nr. 817 s-a acordat un credit în valoare de 997.579.376. lei societăţii K.R.D.T. SRL pentru rambursarea căruia s-au cesionat mai mulţi debitori, inclusiv SC P. SRL Moreni. Întrucât creditele bancare nu au fost rambursate, în cursul lunii noiembrie 2001 s-a trecut la executarea garanţiilor astfel că în perioada mai - decembrie 2001 SC P. a achitat către bănci suma totală de 3.900.000.000 lei (ROL).

În ceea ce priveşte situaţia de fapt tribunalul a reţinut prin sentinţa atacată că, datorită nevoii de bani cei doi inculpaţi au solicitat credite bancare garantând atât cu bunuri de valoare dar şi cu facturi inexistente sau falsificate.

În acest fel inculpaţii au obţinut credite atât de la B.C.R., sucursala Prahova, U.C. România, sucursala Ploieşti şi B.C. I.T., sucursala Ploieşti.

Tribunalul nu a reţinut susţinerea inculpaţilor în sensul că, contractul de credit nr. 287 din 2 octombrie 2001 a fost executat prin rambursarea integrală a restului de plată în sumă de 3.354.711.788,74 lei (ROL) urmare a contractării unui nou credit (contractul nr. 21 din 29 ianuarie 2002) şi corespunde realităţii. Toate probele au condus la concluzia că acest credit a fost astfel rambursat, numai că şi inculpaţii au recunoscut modalitatea frauduloasă de obţinere a primului credit.

Curtea a constatat că situaţia de fapt în privinţa infracţiunii de înşelăciune faţă de B.C. I.T. SA, sucursala Ploieşti, a fost corect reţinută de către tribunal.

Astfel, datorită activităţilor comerciale şi totodată unele dintre ele infracţionale aşa cum s-a reţinut prin aceeaşi hotărâre i-au determinat pe inculpaţi să contracteze credite de la diferite bănci printre care şi B.C. I.T. SA, sucursala Ploieşti.

În acest sens inculpaţii au încheiat contractul de creditare nr. 287 din 02 octombrie 2001 cu această bancă, aducând în garanţii facturi fiscale false şi diferite bunuri de valoare.

Acţionând în acest mod inculpaţii au indus în eroare banca, care Ie-a acordat prin contractul respectiv un credit în sumă de 5.000.000.000 lei (ROL) (linie de creditare).

Folosind facturi fiscale false şi ascunzând situaţia reală a societăţii administrate, inculpaţii au obţinut creditul respectiv, aspecte care, în cazul în care ar fi fost cunoscute de bancă nu ar fi condus la acordarea lui.

Inculpaţii au şi fost condamnaţi pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, pentru folosirea de facturi fiscale falsificate ca mod de operare în cazul obţinerii creditelor de la cele trei bănci comerciale.

Chiar şi inculpaţii au recunoscut folosirea manoperelor frauduloase în obţinerea creditului de la banca I.T., aspect reţinut în toate hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauză.

Ceea ce se impunea a se stabili cu certitudine este paguba suferită de bancă prin acordarea creditului prin contractul nr. 287/2001, situaţie ce a făcut ca instanţa supremă să considere că este necesară efectuarea unei noi expertize în cauză, în vederea clarificării existenţei prejudiciului şi cum a fost el recuperat şi dacă s-a întâmplat acest lucru prin alte modalităţi de creditare.

Situaţia în apel s-a referit deci la existenţa pagubei cauzată părţii civile B.C. I.T. SA, sucursala Ploieşti, întrucât în ceea ce priveşte modalitatea de obţinere a liniei de creditare prin contractul nr. 287/2001 a fost pe deplin stabilită , adică prin folosirea de acte false (manopere frauduloase) cu consecinţa inducerii în eroare a băncii. Chiar şi instanţa de recurs a conchis în ultima hotărâre că nu există dubiu în această privinţă.

S-a constatat că într-adevăr infracţiunea de înşelăciune este o infracţiune de rezultat, în sensul că inducerea în eroare cu scopul de a obţine un folos material şi să producă o pagubă.

Inculpaţii au susţinut că, creditul obţinut prin contractul nr. 287/2001 de la bancă a fost rambursat integral, întrucât ar fi contractat un alt credit (contractul nr. 21 din 29 ianuarie 2002) ce nu face obiectul actului de sesizare. Tocmai acest lucru s-a dorit a se stabili prin efectuarea unei noi expertize în cauză.

În raport de expertiza efectuată în apel s-a concluzionat că, "creditul nr. 21 din 29 ianuarie 2002 în sumă de 4.355.000.000 lei (ROL) a fost acordat de bancă către SC K.R.D.T. SRL la data de 29 ianuarie 2002 pe baza unor garanţii imobiliare şi mobiliare (gaj cu deposedare), a fost acordat pe o perioadă de 3 luni cu posibilitatea de prelungire, a fost acordat în sistem revaling respectiv cu plata lunară doar a dobânzii în funcţie de creditul utilizat şi a fost utilizat în proporţie de 77% pentru rambursarea creditului iniţial în sumă de 3.354.711.788,74 lei(ROL) (contract nr. 287/2001)".

De asemenea s-a mai arată că banca nu a avut nici un prejudiciu urmare a derulării contractului nr. 287/2001, acesta fiind integral achitat la 29 ianuarie 2002.

La aceste concluzii au fost formulate obiecţiuni, răspunsul la acesta fiind depus la dosar (fila 267-287).

Examinând raportul de expertiză cât şi răspunsul la obiecţiuni, Curtea a conchis că, deşi inculpaţii au indus în eroare banca la încheierea contractului de credit nr. 287/2001 ce face obiectul actului de sesizare, datorită modalităţilor de creditare folosite chiar de bancă pentru recuperarea prejudiciului cauzat din acest credit, aceasta nu a suferit nici o pagubă în final.

Astfel, instanţa a observat că probele care duc la concluzia existenţei infracţiunii de înşelăciune în formă consumată, întrucât prin acţiunile lor inculpaţii au indus în eroare banca prin manopere frauduloase şi i-au cauzat un prejudiciu constând în nerambursarea la scadenţă a creditului de 3.354.711.788,74 lei (ROL), dar, tot partea civilă (banca), prin alte modalităţi de creditare a încercat recuperarea datoriei.

Astfel, folosind sistemul „ revaling " banca a acordat societăţi K.R.D.T. SRL un alt credit în sumă de 4.355.000.000 lei (ROL) (contractul nr. 21 din 29 ianuarie 2002). Deci, consumarea infracţiunii de înşelăciune a avut loc la data scadentei când banca a constatat nerambursarea creditului obţinut în condiţiile arătate.

Constatând existenţa prejudiciului nerecuperat, banca a încercat recuperarea lui prin manopere derogatorii de la normele proprii de creditare, aşa cum se arată în raportul de expertiză contabilă şi răspunsul la obiecţiuni.

În acest sens banca a încheiat un nou contract de credit cu SC K.R.D.T. SRL ( contractul nr. 21 din 29 ianuarie 2002) prin care i se acordă acestei societăţi suma de 4.355.000.000 lei (ROL) ( filele 270-271 din răspunsul la obiecţiuni).

Prin acest nou contract de creditare a fost stins primul contract de credit, din care banca înregistrase un prejudiciu.

Deci la data acordării celui de-al doilea credit a fost restituit creditul restant de 3.354.711.788,74 lei (ROL), astfel cum a rezultat din extrasele de cont nr. 2/1 din 29 ianuarie 2002, 4/1 din 29 ianuarie 2002,15/1 şi 18/1 din 29 ianuarie 2002 (fila 274 din răspunsul la obiecţiuni).

Susţinerea băncii în sensul că nu s-a încheiat un nou contract de creditare, ci a fost restructurat creditul iniţial din care a rezultat prejudiciul, încercând în acest fel să acrediteze ideea că este vorba de acelaşi credit nerambursat până în prezent, nu poate fi reţinută, fiind contrazisă de concluziile raportului de expertiză contabilă şi susţinută chiar de acte, în principal de noul contract de creditare nr. 21 din 29 ianuarie 2002.

După cum se arată de expert, chiar banca nu ar fi respectat normele proprii de restructurare a creditului iniţial, neexistând un document din care să rezulte acest lucru. Mai mult decât atât se arată că o astfel de măsură ar fi trebuit aprobată de conducerea băncii, pe baza unui raport întocmit de sucursală şi transmis departamentului supraveghere al băncii (fila 276).

În aceste condiţii, Curtea a reţinut în drept, că fapta inculpaţilor de a induce în eroare partea vătămată B.C. I.T. SA, sucursala Ploieşti, prin folosirea unor documente false şi ascunderea situaţiei reale a societăţii K.R.D.T. SRL, în scopul de a obţine o linie de creditare, ce nu a fost rambursată la scadenţă, rezultând o pagubă echivalentă creditului restant, în sumă de 3.354.711.788,74 lei (ROL), întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.

Având în vedere că pentru această infracţiune inculpaţii au fost condamnaţi la câte o pedeapsă de 5 ani închisoare, cu reţinerea circumstanţelor atenuante, dar şi faptul că aceştia au executat în arest preventiv, până în momentul de faţă, o perioadă de 3 ani, 2 luni şi 4 zile, iar după liberarea lor din arest la data de 03 aprilie 2006 s-au prezentat la fiecare termen de judecată, instanţa a apreciat că reducerea pedepselor aplicate la perioada petrecută în stare de detenţie este suficientă, aceasta atingându-şi scopul prev. de art. 52 C. pen.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpaţii D.V. şi R.D.M., prin apărătorul ales, şi parte civilă U.C.T.B. SA, sucursala Ploieşti, depunând la dosar concluzii scrise.

Apărătorul ales al inculpaţilor, a criticat hotărârea curţii de apel prin prisma cazului de casare prev. de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., învederând instanţei că deşi prin Decizia penală nr. 1910 din 5 aprilie 2007 a acestei instanţe s-a dispus lămurirea împrejurărilor care influenţează soluţionarea cauzei sub aspectul reţinerii existentei prejudiciului şi în raport de acest element constitutiv al infracţiunii urmează ca instanţa de apel să decidă, precum şi faptul că în cauză a fost efectuată expertiză din care a rezultat că nu există prejudiciu în mod greşit instanţa de apel a reţinut infracţiunea de înşelăciune deosebit de gravă, ceea ce a intrat în contradicţie cu considerentele deciziei Înaltei Curţi; această instanţă, în apel, a considerat că infracţiunea de înşelăciune s-a consumat la data scadenţei creditului; deşi în urmă cu 4 ani se pronunţase achitarea inculpaţilor însă această soluţie a fost dată numai pentru a acoperi perioada de 3 ani 4 luni şi 2 zile cât recurenţii inculpaţi s-au aflat în arest.

Faţă de aceste susţineri, a învederat instanţei că solicită, în principal, achitarea inculpaţilor întrucât în lipsa prejudiciului nu poate exista infracţiune.

În recursul părţii civile a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, întrucât în cauză nu există prejudiciu, iar niciunul dintre motivele de recurs depuse în scris la dosarul cauzei nu-şi găseşte aplicabilitatea.

Apărătorul ales al recurentei parte civilă, U.C.T.B. SA, sucursala Ploieşti, avocat B.M., prin concluziile depuse în scris la dosarul cauzei, a solicitat în esenţă admiterea recursului casarea deciziei penale nr. 124 din 24 septembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti în baza art. 385⁹ pct. 10 rap. la art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) C. proc. pen. şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, iar în subsidiar a solicitat admiterea recursului şi desfiinţarea deciziei penale nr. 124 din 24 septembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti în baza art. 385⁹ pct. 18 rap. la art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen., şi în rejudecare să se dispună condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen. şi obligarea acestora în solidar la plata despăgubirilor civile în cuantum de 644.273,22 RON.

În al treilea ciclu procesual, examinând Decizia recurată în raport de motivele de recurs formulate care vor fi analizate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 10 şi 18 C. proc. pen., cât şi din oficiu, Înalta Curte a reţinut că recursurile inculpaţilor cât şi al părţii civile, sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Astfel, instanţa de apel ţinând seama de îndrumările date de instanţa de recurs, a dispus efectuarea unei expertize contabile care a stabilit ce reprezintă restructurarea creditului acordat împrumutatului în suma de 4.355.000.000 lei, acordat conform contractului de creditare nr. 287 din 2 octombrie 2001 şi a actelor adiţionale la acest contract, în sensul că acest credit se transformă în linie de credit, pe termen de 3 luni calendaristice, cu posibilitatea prelungirii, aşa cum este prevăzut în contractul de creditare nr. 21 din 29 ianuarie 2002; dacă cele două contracte de creditare nr. 287 din 2 octombrie 2001 şi nr. 21 din 29 ianuarie 2002 sunt contracte de creditare independente, unul faţă de celălalt şi dacă banca cunoscând că încheierea primului contract de creditare s-a realizat prin inducerea în eroare a băncii, mai era interesată în restructurarea creditului sau în acordarea unii credit nou pe baza unor noi garanţii; ce înseamnă utilizarea creditului în sistem revolving, aşa cum este prevăzut în cel de-al doilea contract de credit, dacă creditul acordat prin acest din urmă contract a fost utilizat în acest sistem şi dacă s-a respectat destinaţia creditului; dacă cu acest credit s-a achitat creditul restant de 3.354.711,74 lei; dacă în urma derulării contractului de creditare nr.287/2 octombrie 2001, banca a avut un prejudiciu, în ce sumă, ce reprezintă şi la ce dată a fost produs acest prejudiciu; dacă creditul acordat prin contractul nr. 21 din 29 ianuarie 2002, a fost restituit.

Aşadar, prin raportul de expertiză contabilă nr. 110 din 11 martie 2008 întocmit de expert U.V. şi expert consilier al părţilor B.V. s-a concluzionat că, creditul nr. 21 din 29 ianuarie 2002 în sumă de 4.355.000.000 lei (ROL) a fost acordat de B.I.T. către SC K.R.D.T. SRL, la data de 29 ianuarie 2002, pe baza unor garanţii imobiliare şi mobiliare ( gaj cu deposedare), a fost acordat pe o perioadă de 3 luni, cu posibilitatea de prelungire, a fost acordat în sistem revolving, respectiv cu plata lunară doar a dobânzii în funcţie de creditul utilizat şi a fost utilizat în proporţie de 77 % pentru rambursarea creditului iniţial în sumă de 3.354.711.788,74 lei (ROL) (contract 287 din 02 octombrie 2001), banca nu a avut nici un prejudiciu urmare derulării contractului nr. 287 din 2 octombrie 2001, acesta fiind achitat integral la 29 ianuarie 2002.

Înalta Curtea, a constatat, că situaţia de fapt în privinţa infracţiunii de înşelăciune faţă de B.C.I.T. SA, sucursala Ploieşti, a fost corect reţinută de către instanţe, astfel că, în raport de expertiza efectuată în apel s-a concluzionat că, "creditul nr. 21 din 29 ianuarie 2002 în sumă de 4.355.000.000 lei (ROL) a fost acordat de bancă către SC K.R.D.T. SRL la data de 29 ianuarie 2002 pe baza unor garanţii imobiliare şi mobiliare (gaj cu deposedare), a fost acordat pe o perioadă de 3 luni cu posibilitatea de prelungire, a fost acordat în sistem revaling respectiv cu plata lunară doar a dobânzii în funcţie de creditul utilizat şi a fost utilizat în proporţie de 77% pentru rambursarea creditului iniţial în sumă de 3.354.711.788,74 lei (ROL) (contract nr. 287/2001)".

De asemenea s-a mai arată că banca nu a avut nici un prejudiciu urmare a derulării contractului nr. 287/2001, acesta fiind integral achitat la 29 ianuarie 2002.

Examinând raportul de expertiză cât şi răspunsul la obiecţiuni, Înalta Curte a conchis că, deşi inculpaţii au indus în eroare banca la încheierea contractului de credit nr. 287/2001 ce face obiectul actului de sesizare, datorită modalităţilor de creditare folosite chiar de bancă pentru recuperarea prejudiciului cauzat din acest credit, aceasta nu a suferit nici o pagubă în final, astfel cum a reţinut în mod corect şi instanţa de apel.

În mod corect, instanţa de apel a observat că probele care duc la concluzia existenţei infracţiunii de înşelăciune în formă consumată, întrucât prin acţiunile lor inculpaţii au indus în eroare banca prin manopere frauduloase şi i-au cauzat un prejudiciu constând în nerambursarea la scadenţă a creditului de 3.354.711.788,74 lei(ROL), dar, tot partea civilă (banca), prin alte modalităţi de creditare a încercat recuperarea datoriei.

Astfel, folosind sistemul „ revaling " banca a acordat societăţi K.R.D.T. SRL un alt credit în sumă de 4.355.000.000 lei (ROL) (contractul nr. 21 din 29 ianuarie 2002). Deci, consumarea infracţiunii de înşelăciune a avut loc la data scadentei când banca a constatat nerambursarea creditului obţinut în condiţiile arătate.

Pentru aceste considerente, considerând Decizia recurată temeinică şi legală, în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii D.V. şi R.D.M. şi de către partea civilă U.C.T.B. SA, sucursala Ploieşti, împotriva deciziei penale nr. 124 din 24 septembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Recurenţii - inculpaţi vor fi obligaţi la plata sumei de câte 300 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei fiecare, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, precum şi recurenta - parte civilă la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii D.V. şi R.D.M. şi de către partea civilă U.C.T.B. SA, sucursala Ploieşti, împotriva deciziei penale nr. 124 din 24 septembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenţii-inculpaţi la plata sumei de câte 300 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei fiecare, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Obligă recurenta-parte civilă la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 decembrie 2008.

← ICCJ. Decizia nr. 4196/2008. Penal		ICCJ. Decizia nr. 4206/2008. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 4190/2008. Penal ICCJ. Decizia nr. 4192/2008. Penal ICCJ. Decizia nr. 4196/2008. Penal ICCJ. Decizia nr. 4206/2008. Penal ICCJ. Decizia nr. 4207/2008. Penal