ICCJ. Decizia nr. 457/2008. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 457/2008
Dosar nr. 7554/3/2005
Şedinţa publică din 6 februarie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa penală nr. 1424 din 20 noiembrie 2006, a respins, ca nefondată, cererea de restituire a cererii la parchet formulată de inculpata B.R.M.
În baza art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 a condamnat pe inculpatele B.R.M. şi D.E. la câte 3 ani şi 6 luni şi respectiv 2 ani şi 6 luni închisoare, interzicându-le drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., în baza art. 71 C. pen.
S-a dedus prevenţia de la 11 iunie 2003 la 26 iunie 2003 pentru inculpata B.R.M.
S-a constatat că această inculpată este arestată într-o altă cauză.
În temeiul art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, a obligat pe inculpata D.E. să restituie martorului denunţător T.I. echivalentul în lei a sumei de 3500 dolari S.U.A. la cursul de schimb al B.N.R. de la data efectuării plăţii.
A constatat că inculpata B.R.M. a restituit sumele de bani primite de la martorul denunţător T.I.
În esenţă, prima instanţă a reţinut că inculpata B.R.M., avocat în cadrul Baroului Dâmboviţa şi D.E., prim grefier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cursul anului 2002, în mod repetat, au pretins, primit şi acceptat bani şi bunuri de la denunţătorul T.I., prevalându-se de influenţa lor asupra unor magistraţi, respectiv consilieri prezidenţiali, asigurându-l pe denunţător că nu va executa pedeapsa închisorii de 3 ani la care fusese condamnat definitiv.
În termen legal, ambele inculpate au exercitat calea ordinară de atac a apelului, criticând soluţia instanţei de fond pentru netemeinicie, inculpata B.R.M., în sensul reindividualizării pedepsei în raport de circumstanţele personale, iar inculpata D.E. pentru nelegalitate şi netemeinicie constând în:
- lipsa vinovăţiei sale, faptele fiind săvârşite de către coinculpata B.R.M., de fiecare dată, denunţătorul neparticipând în mod direct la întâlnirile dintre cele două coinculpate; singurele probe în acuzarea sa, fiind doar declaraţiile coinculpatei, care a doua zi, după ce a acuzat-o a şi fost pusă în libertate, fiind înlocuită măsura arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea.
- greşit a fost obligată la restituirea sumei de 3500 dolari S.U.A. denunţătorului, în condiţiile în care nu a solicitat aceasta.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia penală nr. 175/ A din 10 mai 2007, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatele B.R.M. şi D.E. împotriva sentinţei penale nr. 1424 din 20 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. 1115/2005 (7554/3/2005).
Cele două inculpate nemulţumite şi de această decizie, în termenul legal, au declarat recursurile de faţă.
Prin recursul formulat de inculpata B.R.M. sunt criticate ambele hotărâi pronunţate pentru nelegalitate, solicitând casarea acestora şi trimiterea cauzei la procuror, deoarece actul de sesizare al instanţei, e lovit de nulitatea absolută, atâta vreme cât nu s-a pronunţat cu privire la toate faptele pentru care s-a început urmărirea penală faţă de ea.
În subsidiar şi numai în situaţia în care primul motiv de recurs nu va fi primit, a cerut ca în raport de buna sa comportare procesuală, să se schimbe modalitatea de executare a pedepsei, prin dispunerea suspendării sub supraveghere a sancţiunii penale.
Prin recursul declarat de inculpata D.E., ambele hotărâri sunt criticate, pentru netemeinicie şi nelegalitate sub aspectul cazului de casare prevăzut de pct. 10 al art. 3859 C. proc. pen., deoarece instanţele nu au audiat pe martorul denunţător T.I., care de fapt, constituie singura probă de administrat, în scopul aflării adevărului în ceea ce o priveşte.
Numai în acest mod mai susţine recurenta D.E. îi va fi respectat şi dreptul la un proces echitabil, dar va fi asigurată şi egalitatea de arme între acuzare şi apărare.
În motivarea recursului său aceiaşi inculpată, a mai criticat şi încălcarea dispoziţiilor art. 63 C. proc. pen., prin aprecierea eronată a probelor, dându-se eficienţă sporită doar declaraţiilor coinculpatei B.R.M., relatări oscilante şi interesate în cauză.
În aceste împrejurări, vinovăţia sa penală, cu privire la fapta pentru care a fost trimisă în judecată, nu este dovedită şi în principal a solicitat, achitarea în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen.
În subsidiar, a cerut casarea cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă pentru administrarea efectivă a probelor ce i s-au admis dar asupra cărora s-a revenit nemotivat.
Recursurile sunt fondate în limita celor ce se vor analiza.
Examinindu-se probatoriul cauzei şi hotărârile atacate în raport de criticile aduse precum şi din oficiu, Curtea reţine că:
Desfăşurarea întregului proces penal (atât faza de urmărire penală precum şi cea a cercetării judecătoreşti) trebuie să asigure aflarea adevărului, cu privire la faptele ce constituie infracţiuni, să fie cunoscute împrejurările concrete în care acestea s-au comis, dar şi datele ce caracterizează persoana celui ce le-a săvârşit.
În aceste condiţii trebuie a se constata şi proba, complet şi la timp, infracţiunile săvârşite, iar în final, persoana sau persoanele care le-au comis, să fie pedepsite în raport deci de, vinovăţia dovedită, iar dacă nu există probe, persoana sau persoanele respective, fiind nevinovate, nu pot fi trase la răspundere penală.
De fapt, cele expuse nu reprezintă decât, regulile de bază şi scopul procesului penal, consfinţite prin art. 1 şi 3 C. proc. pen.
Aşa fiind, şi pornind la verificarea cauzei de faţă, a evaluării probatoriului administrat, Curtea reţine că, atât instanţa de fond precum şi cea de apel, au nesocotit cerinţele articolelor sus-menţionate, ajungându-se chiar a fi încălcate.
În aceste condiţii, nici principiul prezumţiei de nevinovăţie, ce reclamă printre altele că, proba acuzării revine statului, iar dubiul profită celui acuzat, nu a fost respectat.
În acelaşi timp, se mai reţine că, nici dreptul la apărare, nu a fost corect şi pe deplin respectat, în sensul ca, audierea martorilor să se fi efectuat în faţa inculpaţilor şi în şedinţă publică, adică prin dezbateri în contradictoriu.
Numai prin respectarea tuturor acestor principii sau reguli de bază a procesului penal, va putea fi asigurat, în acelaşi timp şi principiul, imparţialităţii în administrarea probelor, aşa fel încât să existe un echilibru şi o egalitate a armelor între, acuzare şi apărare.
Deci, aceste norme procesuale penale obligatorii, trebuie întocmai respectate, ele oferind fiecărei părţi, posibilitatea rezonabilă de prezentare şi a probelor fiecăruia şi astfel, niciuna dintre părţi, să nu fie în dezavantaj.
Altfel spus, prin aplicarea întocmai a celor învederate, se va realiza un proces cu adevărat echitabil.
Cum toate aceste obligaţii ce reveneau instanţelor, de fond şi apel, în speţă, nu au fost respectate, acestea mulţumindu-se doar cu folosirea declaraţiei învinuitului T.I. şi care prin această calitate, era o persoană interesată şi nicidecum a martorului T.I., cele două recursuri declarate de inculpate urmează a fi admise potrivit art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen.
Drept urmare, hotărârile atacate, vor fi casate şi trimisă cauza spre rejudecare, la prima instanţă, pentru ca astfel să se poată asigura o cercetare judecătorească conformă cu dispoziţiile legale, precum şi pentru a se putea respecta şi exercitarea celor două grade de control judiciar.
Faţă ce cele analizate, cu ocazia rejudecării vor fi avute în vedere prevederile art. 62 şi 63 alin. (2) C. proc. pen., operaţia cercetării judecătoreşti ca de altfel şi activitatea organelor de urmărire penală, având un unic scop, aflarea adevărului.
În vederea realizării acestui ţel, în mod obligatoriu, trebuie a fi lămurită acuzarea, numai prin probe, administrate legal şi evaluate sub toate aspectele, ridicate de speţă.
Apoi, aprecierea fiecărei probe se va face „în urma examinării tuturor probelor administrate", deoarece „probele nu au o valoare mai dinainte stabilită".
Contrat acestor principii, în cauză, instanţa de fond a renunţat la audierea martorului denunţător T.I., deşi nu putea legal să o facă (a se vedea încheierea din 6 noiembrie 2006).
Astfel, făcând aplicarea art. 327 alin. (3) C. proc. pen., s-a ţinut cont de declaraţia acestuia de la urmărirea penală, nesocotindu-se că a fost dată în calitate de învinuit (deci ca persoană interesată) şi nu în calitate, de martor şi sub prestare de jurământ.
Apoi, se mai constată că şi după extrădarea martorului denunţător T.I., această probă, nu a fost administrată.
Deci numitul T.I., nu a mai fost ascultat, deşi ambele inculpate au stăruit în administrarea acestei probe.
Audierea se impunea cu atât mai mult cu cât, este şi unica probă în acuzarea inculpatei D.E. şi care probă îi fusese admisă şi în apărare, precum şi faţă de poziţia constantă (de la urmărirea penală până în prezent) a acestei inculpate, de nerecunoaştere a comiterii vreunei fapte penale, cu atât mai mult a celei pentru care a fost trimisă în judecată.
Se mai constată că şi declaraţiile coinculpatei B.R.M. sunt oscilante dar şi contradictorii, iar la evaluare, nu s-a ţinut cont şi de legăturile spirituale, între cele două inculpate, ce există între, naşi şi fini.
Aceste aprecieri se impuneau, cu ocazia examinării cadourilor (în bani sau bunuri) primite de inculpata D.E., de la coinculpata B.R.M. şi niciodată de la, denunţătorul T.I., dar nu s-au făcut.
Desigur toate aceste aspecte, vor fi avute în vedere, cu ocazia audierii, ca martor, a numitului T.I. Cu aceeaşi ocazie se impune a fi verificată, dar şi clarificată, problema „pretenţiilor" a fi ridicate de acesta, ca denunţător şi care în realitate, nu se regăsesc printre probele dosarului.
Aşa fiind, obligarea inculpatei D.E. la plata sumei de 3500 dolari S.U.A. către denunţător, nu numai că apare nedovedită dar este şi nelegală, în raport de prevederile art. 257 alin. (2) raportat la art. 256 alin. (2) C. pen. şi care prevăd, confiscarea.
Cu ocazia rejudecării vor fi avute în vedere şi toate celelalte critici ridicate de inculpatele recurente.
Curtea, examinând actul de sesizare al instanţei şi în raport de primul motiv de recurs, invocat de inculpata B.R.M., urmează a vedea că, este nefondat, deoarece rechizitoriul se pronunţă cu privire la toate faptele pentru care a început urmărirea penală, cu privire la aceasta şi deci nu poate opera nulitatea absolută invocată.
În limita celor analizate, recursurile declarate de cele două inculpate, după cum arătam în cele de mai sus, urmează a fi admise, casate ambele hotărâri, potrivit textului menţionat şi trimisă cauza spre rejudecare la instanţa de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de recurentele inculpate B.R.M. şi D.E. împotriva deciziei penale nr. 175/ A din 10 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 1424 din 20 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.
Trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond, respectiv Tribunalul Bucureşti.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată B.R.M., în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 451/2008. Penal | ICCJ. Decizia nr. 459/2008. Penal. Furtul calificat (art. 209... → |
|---|
