ICCJ. Decizia nr. 869/2008. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 869/2008
Dosar nr. 709/43/2007
Şedinţa publică din 11 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita, emis la 27 ianuarie 2006, inculpatul M.L. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) C. pen. (în dauna părţii vătămate T.L.), de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 lit. i) şi e) C. pen. (în dauna părţii vătămate SC U. SRL Miercurea Ciuc) şi de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. i) şi e) C. pen. (în dauna părţii vătămate S.A.), pentru toate infracţiunile cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
S-au reţinut următoarele fapte:
1. În seara zilei de 15 februarie 2004, în timp ce T.L., asistent universitar, se plimba cu un coleg, pe strada Unio din municipiul Miercurea Ciuc, a fost ajunsă din urmă de inculpatul M.L., care i-a smuls poşeta din mână, dispărând apoi în fugă.
În poşetă se aflau suma de aproximativ 400.000 lei, acte de identitate şi diferite bunuri de interes personal.
După ce a verificat conţinutul poşetei, inculpatul şi-a însuşit banii găsiţi în ea, după care a aruncat-o, cu restul bunurilor, într-un parc din zona Staţiei C.F.R. a municipiului Miercurea Ciuc, de unde organele de poliţie au reuşit să recupereze buletinul de identitate, restituindu-l victimei T.L.
2. În una din zilele din intervalul 22 – 24 mai 2004, inculpatul M.L. a intrat, prin spargerea unui geam, în atelierul şi în biroul maistrului de la SC U.C. SRL din municipiul Miercurea Ciuc, de unde şi-a însuşit trei maşini electrice de găurit, un ferăstrău electric mecanic şi o rindea, în valoare totală de 11.000.000 lei (1.100 RON).
Inculpatul a vândut o parte din aceste bunuri (ferăstrăul electric manual şi o maşină de găurit), cu suma de 3.000.000 lei, locuitorului S.L., la care au şi fost găsite de organele de poliţie, fiind ridicate şi restituite unităţii păgubite la data de 22 martie 2005.
3. În noaptea de 1 octombrie 2004, inculpatul M.L. a mers în spatele blocului nr. 13, de pe strada Culmei din municipiul Miercurea Ciuc, unde erau parcate două autoturisme, marca Dacia, unul aparţinând lui S.A., iar celălalt fiului acestuia.
Spărgând geamul lateral din dreapta faţă de la ambele autoturisme, inculpatul şi-a însuşit din primul autoturism un radiocasetofon, talonul auto şi alte acte, iar din al doilea autoturism a sustras un radiocasetofon cu două boxe şi trusa sanitară.
Judecând cauza, Tribunalul Harghita, prin sentinţa penală nr. 112 din 22 martie 2007, a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor:
- de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) C. pen.;
- de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. i) şi e) C. pen. (în dauna SC U.C. SRL Miercurea Ciuc);
- de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. i) şi e) C. pen. (în dauna părţii vătămate S.A.).
Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse, ca neîntemeiate, acţiunile civile formulate în cauză.
S-a motivat că materialul probator administrat nu confirmă că faptele au fost săvârşite de inculpat.
În acest sens, s-a relevat că procesul-verbal de reconstituire nu constituie probă, deoarece martorii S.Ş. şi B.S., menţionaţi ca martori asistenţi, au declarat în faţa instanţei că respectivul proces-verbal era redactat atunci când lucrătorii de poliţie au venit la sediul SC U.C. SRL şi că l-au semnat fără să participe la momentele la care se referă reconstituirea, inculpatul a revenit asupra recunoaşterilor făcute în timpul urmăririi penale, care oricum nu ar putea fi luate în considerare întrucât nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă, iar martorul S.L., care a cumpărat o parte din bunurile sustrase de la SC U.C. SRL, a declarat că acele bunuri nu i-au fost vândute de inculpat.
Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, apelul fiind respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 93/ A din 29 octombrie 2007 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş a declarat recurs împotriva acestei decizii, invocând, în cadrul motivelor formulate, un singur caz de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.
În dezvoltarea motivului invocat, s-a susţinut că prima instanţă şi aceea de apel au comis o eroare gravă de fapt ce a avut drept consecinţă achitarea greşită a inculpatului.
S-a făcut referire, în sprijinul acestei susţineri, la procesele-verbale de cercetare la faţa locului din 16 februarie 2004, din 24 mai 2004 şi din 2 octombrie 2004, la procesul-verbal de reconstituire întocmit la 22 martie 2005, la planşele foto-criminalistice, în care inculpatul este prezentat indicând modul în care a comis faptele, la declaraţia martorului S.L. şi la declaraţiile prin care inculpatul, în anumite momente ale urmăririi penale, a recunoscut săvârşirea faptelor.
Învederându-se, totodată, că nu s-a confirmat susţinerea făcută de inculpat, în faţa instanţei, că ar fi fost plecat din ţară în perioada în care s-au comis faptele ce i s-au pus în sarcină, s-a conchis că ansamblul probator la care s-a făcut referire prin motivul de casare invocat conţine suficiente elemente relevante care, coroborate între ele, conving că inculpatul a săvârşit faptele şi că soluţia de achitare nu se justifică.
În concluzie, s-a cerut casarea deciziei atacate şi condamnarea inculpatului pentru toate cele trei infracţiuni ce au făcut obiectul trimiterii sale în judecată.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe".
În conformitate cu această cerinţă fundamentală a procesului penal, în art. 66 din acelaşi cod, s-a prevăzut, la alin. (1), că „învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia", iar la alin. (2) s-a precizat că „în cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie".
Conformându-se acestui cadru procedural legal privind sarcina administrării probelor şi dreptul inculpatului de a proba lipsa lor de temeinicie, atât prima instanţă, cât şi aceea de apel, evaluând materialul probator de ansamblu ce a fost administrat în cauză, au ajuns la concluzia că acesta nu justifică să se reţină că faptele imputate ar fi fost săvârşite de inculpat.
Sub acest aspect, aprecierile date probelor de către cele două instanţe, precum şi concluzia la care acestea au ajuns în mod succesiv, nu sunt infirmate, în esenţa lor, de analiza în detaliu a fiecărei probe şi nici de concluziile desprinse de examinarea lor coroborată, în ansamblu.
Este relevant că, aşa cum se subliniază în considerentele deciziei pronunţate în apel, niciuna dintre persoanele aflate la un moment dat în contact cu inculpatul sau în apropiere de el, cum sunt victima T.L. sau martorii M.N. şi S.L. nu au declarat că l-au recunoscut, iar descrierile ce le-au făcut sunt prea generale şi chiar vagi, nepermiţând să fie trasă vreo concluzie pertinentă în această privinţă.
Pe de altă parte, din moment ce martorii asistenţi B.S. şi S.Ş. au declarat în faţa primei instanţe că au semnat procesul verbal de reconstituire fără să fi participat la momentele menţionate în acesta , în mod corect s-a apreciat de cele două instanţe că acele procese-verbale nu pot avea valoare probatorie, iar ca urmare nici planşelor foto, realizate cu prilejul reconstituirii, nu li se poate atribui o asemenea valoare.
În aceste condiţii, revenirea inculpatului, în faţa primei instanţe, asupra declaraţiilor sale de recunoaştere a faptelor în timpul urmăririi penale, după ce iniţial le-a negat, nu poate fi considerată nejustificată, deoarece acele recunoaşteri nu se coroborează cu fapte sau împrejurări deduse din ansamblul probelor cauzei, pentru a servi la aflarea adevărului cu respectarea cerinţelor art. 69 C. proc. pen., astfel că în mod corect s-a considerat de prima instanţă şi de aceea de apel că din probele administrate nu rezultă suficiente temeiuri care să justifice concluzia că faptele au fost săvârşite de inculpat.
Totodată, împrejurarea că inculpatul nu a reuşit să-şi dovedească susţinerea că, atunci când s-au săvârşit faptele nu s-ar fi aflat în municipiul Miercurea-Ciuc, a fost evaluată corespunzător de cele două instanţe, din moment ce, potrivit art. 66 alin. (1) C. proc. pen., beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să o dovedească.
În consecinţă, rezultând că motivul de casare invocat de procuror nu este fondat şi cum alte motive, susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu nu se constată, urmează ca recursul declarat în cauză să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş împotriva deciziei penale nr. 93/ A din 29 octombrie 2007 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe intimatul inculpat M.L.
Constată că intimatul inculpat este deţinut în altă cauză.
Onorariul avocatului din oficiu, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 855/2008. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 920/2008. Penal → |
|---|
