ICCJ. Decizia nr. 1000/2009. Penal. Abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art.246 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1000/2009
Dosar nr. 64/42/2008
Şedinţa publică din 19 martie 2009
Deliberând asupra recursului se, constată:
Prin sentinţa penală nr. 112/ F din 17 noiembrie 2008, Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 332 alin. (2) raportat la art. 300 C. proc. pen., a restituit cauza privindu-i pe inculpaţii M.S. şi S.M.A. sub aspectul infracţiunilor prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 250 alin. (3) C. pen., Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti în vederea efectuării urmăririi penale.
În motivarea restituirii s-a reţinut că:
- procurorul a dispus prin rezoluţie neînceperea urmăririi penale;
- Curtea de Apel Piteşti, eludând dispoziţiile art. 4142 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a reţinut cauza spre rejudecare sub aspectul infracţiunii pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, apreciind că există probele necesare şi legal administrate, ceea ce obliga procurorul la emiterea rechizitoriului;
- Curtea de Apel Braşov nu poate constata nelegalitatea încheierii din 17 iunie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, din moment ce este egală în grad cu aceasta, prin care se confundă actele premergătoare urmăririi penale cu probe administrate în cauză;
- în asigurarea dreptului la un proces echitabil conform normelor interne care reglementează trei faze ale acestuia cât şi normelor internaţionale, restituirea la procuror se impune pentru asigurarea dreptului la apărare în faza de urmărire penală;
- prin analogie cu dispoziţiileart. 332 alin. (1) C. proc. pen., se impune restituirea din moment ce faza de urmărire penală lipseşte cu desăvârşire;
- sunt incidente dispoziţiileart. 332 alin. (2) C. proc. pen., întrucât actul de sesizare a instanţei este ilegal.
S-au indicat a fi efectuate următoarele activităţi de urmărire penală de către procuror:
- audierea părţii vătămate T.E. sub toate aspectele de fapt şi de drept reclamate;
- audierea celor trei lucrători de poliţie judiciară sub toate aspectele de fapt şi de drept reclamate de partea vătămată;
- audierea martorilor care au fost la faţa locului;
- administrarea oricărei alte probe pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
În termen legal atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov cât şi partea vătămată au exercitat calea ordinară de atac a recursului, criticând soluţia instanţei defond pentru:
A. Parchetul, nelegalitate, întrucât încheierea din 17 iunie 2008 a Curţii de Apel Piteşti este nelegală dacă se are în vedere Decizia nr. 48/2007 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; art. 300 şi 332 alin. (2) C. proc. pen., sunt inaplicabile, din moment ce nu există un rechizitoriu de sesizare al instanţei, iar prevederile art. 272 – art. 273, art. 273 alin. (11) C. proc. pen., de asemenea, nu sunt incidente, întrucât nu există o urmărire penală.
B. Partea vătămată, nelegalitatea constând în nesesizarea noii instituţii prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., care dă expresie C.E.D.O. privind aflarea adevărului de către un tribunal independent şi imparţial.
- nelegala aplicare a dispoziţiile art. 332 alin. (2) şi de art. 300 C. proc. pen., din moment ce nu există o urmărire penală în cauză.
Examinând criticile în raport cu actele şi lucrările cauzei, dar şi hotărârea atacată, Înalta Curte constată că sunt fondate pentru considerentele ce vor fi dezvoltate.
Dispoziţiile art. 300 C. proc. pen., au în vedere verificarea din oficiu, la prima zi de înfăţişare a regularităţii actului de sesizare. În cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare în vederea refacerii acestuia.
După cum se observă, legiuitorul a avut în vedere numai situaţiile de sesizare a instanţei de către organul de urmărire penală, prin rechizitoriu şi nicidecum situaţia excepţională prevăzută de art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen.
Este şi logic să fie interpretat în acest sens textul normativ, întrucât verificarea regularităţii sesizării instanţei de judecată are loc la prima zi de înfăţişare, adică atunci când procedura este legal îndeplinită cu toate părţile din cauză, iar acestea sunt în măsură să pună concluzii.
Dacă s-ar admite o altă interpretare a normei amintite s-ar ajunge la situaţia absurdă ca, după schimbarea completului de judecată, în urma admiterii plângerii, conform dispoziţiile art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., cel care a pronunţat o asemenea soluţie devine incompatibil întrucât şi-a exprimat părerea cu privire la cauză, în cazul în care s-ar constata că plângerea a fost greşit admisă, completul investit cu soluţionarea pe fond a acesteia să o restituie, de asemenea, primului complet pentru a pronunţa o nouă soluţie.
Referitor la incidenţa dispoziţiileart. 332 alin. (2) C. proc. pen., din chiar denumirea marginală a acestuia „restituirea pentru refacerea urmăririi penale" se constată că se referă, ca şi situaţie premisă, la existenţa unei prime faze a procesului penal şi anume o urmărire penală efectuată în cauză.
Întreaga doctrină în materie procesual penală recunoaşte că nu se poate pune semnul egalităţii între activităţile desfăşurate în etapa actelor premergătoare, aşa cum sunt reglementate de art. 224 alin. (1) C. proc. pen. şi faza de urmărire penală, aşa cum este normată în dispoziţiile art. 200 – art. 274 C. proc. pen. Chiar dacă aparent, actele premergătoare se desfăşoară după tipicul şi procedura actelor de urmărire penală, ele însă nu au caracterul activităţilor de urmărire penală, procesul penal declanşându-se odată cu începerea urmăririi penale.
În urma modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006, regula consacrată de legiuitor pentru începerea urmăririi penale o constituie rezoluţia organului de urmărire penală [(organ de cercetare penală sau procuror, emisă conform dispoziţiile art. 228 alin. (1) C. proc. pen.)] ce va fi înscrisă într-un registru special [(art. 228 alin. (11) C. proc. pen.)]. Singurele două excepţii de la această regulă o constituie situaţiile reglementate de dispoziţiile art. 299 şi 467 C. proc. pen. Astfel, în cazul infracţiunii de audienţă, art. 299 alin. (2) C. proc. pen., arată că se întocmeşte un proces-verbal prin care se constată fapta şi se identifică învinuitul, iar când este cazul se dispune şi arestarea acestuia, mandatul de arestare, învinuitul şi procesul-verbal trimiţându-se de îndată procurorului pentru efectuarea urmăririi penale sub aspectul infracţiunii săvârşite în sala de judecată. Este de la sine înţeles că dacă legiuitorul nu ar fi prevăzut posibilitatea pentru instanţă ca în cazul infracţiunii de audienţă să poată începe urmărirea penală prin procesul - verbal de constatare a acesteia, ar fi trebuit ca instanţa să constate infracţiunea, să întrerupă judecata, să trimită actul de constatare procurorului, acesta să emită rezoluţia de începere a urmăririi penale pe care să o înscrie în registrul special şi apoi să sesizeze instanţa cu arestarea preventivă a învinuitului, dacă-l mai găsea şi acesta între timp nu se sustrăgea.
La fel şi în cazul infracţiunilor flagrante, legiuitorul a dat posibilitatea ca în cazul constatării acesteia în condiţiile art. 465 - art. 466 C. proc. pen., organul de urmărire penală să întocmească un proces - verbal în care să consemneze cele constatate cu privire lafapta săvârşită, declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte persoane ascultate.
Simplificarea formalităţilor a avut în vedere eficientizarea activităţii de urmărire penală.
În cazul incidentelor care apar în cursul judecăţii (art. 335 - art. 337 C. proc. pen.) se constată că la extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale şi la extinderea procesului penal pentru alte fapte, instanţa de judecată este deja sesizată prin rechizitoriu, există o urmărire penală efectuată însă aceasta nu a elucidat pe deplin întreaga activitate infracţională a inculpatului.
Conform art. 336 C. proc. pen., titularul acţiunii penale rămâne tot procurorul, care dacă nu înţelege să pună în mişcare acţiunea penală pentru alte fapte în sarcina inculpatului, instanţa nu are abilitarea legală să se substituie acestuia, putând cel mult, prin încheierea de şedinţă să sesizeze organul de urmărire penală cu efectuarea de cercetări privind fapta descoperită.
Şi incidentul prevăzută de art. 337 C. proc. pen., ce reglementează extinderea procesului penal cu privire la alte persoane, acelaşi organ de urmărire penală ce participă la judecată poate cere extinderea procesului penal, chiar dacă persoana care va căpăta direct calitatea de inculpat nu a constituit subiectul unei urmăriri penale, dându-se astfel eficienţăinstituţiilor conexităţii şi indivizibilităţii (art. 33 – art. 34 C. proc. pen.). În nici un caz, în absenţa manifestării de voinţă, în sensul arătat, a procurorului de şedinţă, instanţa nu poate proceda la punerea în mişcare a acţiunii penale în cazurile date.
Nu facem analiza dispoziţiilor legale în cazul judecăţii în fond a infracţiunilor la care nu participă procurorul, întrucât acesta este prezent în toate dosarele de pe rolul instanţei de judecată sesizate prin rechizitoriu, adică absolut în toate dosarele penale, potrivit art. 279 alin. (2) C. proc. pen.
Analiza incidentelor procedurale de drept comun a avut ca scop decelarea intenţiei legiuitorului de a nu permite instanţei de judecată să procedeze direct la judecarea unor cauze şi persoane care nu au cunoscut faza de urmărire penală, de unde de altfel începe manifestarea dreptului la apărare aşa cum este consacrat în art. 6 C. proc. pen.
În ceea ce priveşte dispoziţiile speciale ale art. 2781 C. proc. pen., se observă că legiuitorul este constant în intenţia sa de ocrotire a dreptului la apărare.
Dispoziţiile legale permit reţinerea cauzei spre judecare numai situaţiile în care s-a adoptatde către procuror o rezoluţie sau o ordonanţă de clasare, scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale. Necunoaşterea actelor procesuale prin care se dispun aceste soluţii de netrimitere în judecată naşte confuzii în ceea ce priveşte susţinerea unor puncte de vedere. Cu alte cuvinte, rezoluţiile se adoptă de către procuroratunci când nu s-a pus în mişcare acţiunea penală în timp ce ordonanţa este specifică cazurilor în care deja inculparea a avut loc.
Aşa cum s-a precizat anterior actele premergătoare nu sunt sinonime cu probele ce se administrează în cursul urmăririi penale, neîncadrându-se în obiectul fazei de urmărire penală conform art. 200 C. proc. pen. şi neavând caracterul de probă în sensul art. 63 C. proc. pen.
Ca o întărire a dispoziţiilor legale analizate s-a adoptat şi Decizia nr. 48 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în soluţionarea recursului în interesul legii care statuează că interpretarea dispoziţiile art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., are în vedere numai rezoluţia, ordonanţa şi dispoziţia din rechizitoriu prin care s-a dispus scoaterea sau încetarea urmăririi penale.
Conform dispoziţiile art. 4142 alin. (3) C. proc. pen., interpretarea este obligatorie pentru instanţe.
Contrar reglementărilor legale şi a recursului în interesul legii, în baza unor acte premergătoare urmăririi penale, prin încheierea din 17 iunie 2008, Curtea de Apel Piteşti a aplicat dispoziţiile art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., confundând natura juridică a acestora cu probele şi mijloacele de probă.
Chiar dacă prin încheierea de strămutare nr. 1390 din 20 august 2008 adoptată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-au menţinut toate actele îndeplinite până în acel moment de către Curtea de Apel Piteşti, în soluţionareaprezentului recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate trece peste această nelegalitate, fiind obligată a o sancţiona cu nulitatea absolută, în baza art. 197 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., prin lipsa fazei de urmărire penală încălcându-se dreptul la apărare al intimaţilor.
De altfel, nici sesizarea instanţei de judecată în ipoteza art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., nu este legală, întrucât plângerea persoanei poate fi asimilată actului de sesizare [(art. 2761 alin. (9) C. proc. pen.)] numai în situaţia premisă a existenţei unei urmăriri penale, sancţiunea fiind nulitatea absolută [(art. 197 alin. (2) teza I-a C. proc. pen.)].
Aplicarea ilegală a normelor specifice existenţei fazei de urmărire penală în cadrul incidentului procedural ivit cu ocazia judecăţii în fond a unei plângeri în procedura specială reglementată de art. 2781 C. proc. pen., de asemenea, se sancţionează cu nulitatea absolută, hotărârea instanţei de fond fiind nelegală.
Raportat la aspectele sus-menţionate, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., recursurile vor fi admise, încheierea din 17 iunie 2008 a Curţii de Apel Piteşti şi hotărârile casate, cauza trimiţându-se spre rejudecare la Curtea de Apel Braşov.
Văzând şi prevederile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de partea vătămată T.E. împotriva sentinţei penale nr. 112/ F din 17 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează sentinţa penală recurată, precum şi încheierea din 17 iunie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, dispusă în dosarul nr. 64/42/2008 şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Braşov.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 898/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3587/2009. Penal → |
|---|
