ICCJ. Decizia nr. 1238/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1238/2009
Dosar nr. 8366/2/2008
Şedinţa publică din 2 aprilie 2009
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 23 din 30 ianuarie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins ca nefondată plângerea petentului D.E. împotriva rezoluţiei nr. 1395/P/2008 din 7 noiembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a rezoluţiei nr. 1939/II/2/2008 din 27 noiembrie 2008 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a menţinut soluţiile dispuse prin rezoluţie şi a obligat petentul la 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin plângerea formulată la data de 18 decembrie 2009, petentul D.E. a criticat rezoluţia dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 1395/P/2008 prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimatul G.M.
În cuprinsul plângerii, petentul a arătat, în fapt, că soluţia dispusă este nelegală şi netemeinică, întrucât intimatul G.M. a săvârşit infracţiunile de abuz în serviciu şi favorizarea infractorului, constând în aceea că în calitate de ofiţer în cadrul Secţiei 13 Poliţie a avut de soluţionat un dosar în care petentul are calitatea de parte vătămată şi nu a efectuat acte necesare de cercetare penală pentru trimiterea în judecată a agresorilor săi M.M., M.D. şi M.G., a tergiversat soluţionarea dosarului, nu a procedat la audierea sa.
Mai arată petentul că deşi aceste împrejurări au fost dovedite, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale, limitându-se la o analiză foarte superficială a plângerii şi nu s-au avut în vedere susţinerile sale, astfel încât s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de poliţist în mod nelegal.
Plângerea împotriva acestei rezoluţii formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a fost de asemenea respinsă, petentul arătând că şi primul procuror a analizat plângerea sa la fel de superficial.
A solicitat în final admiterea plângerii în baza art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., desfiinţarea rezoluţiei dispuse şi trimiterea cauzei la procuror pentru începerea urmăririi penale faţă de intimatul G.M.
În urma analizării actelor dosarului, instanţa de fond a reţinut că prin rezoluţia nr. 1395/P/2008 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus în baza art. 228 alin. (5) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de intimatul G.M. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi art. 264 C. pen.
A reţinut procurorul că intimatul G.M. subinspector în cadrul Secţiei 13 Poliţie a avut de soluţionat plângerea formulată de petent împotriva numiţilor M.M., M.D. şi M.G. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 181 C. pen., care i-a fost repartizată la data de 20 noiembrie 2007, după ce a fost începută urmărirea penală împotriva făptuitorilor. După data de 25 decembrie 2007 (până la care a fost în concediu de odihnă) intimatul a efectuat cercetările pe care le-a apreciat necesare şi la data de 21 august 2008 a înaintat dosarul cu referatul de terminare a urmăririi penale procurorului.
În raport de aceste împrejurări, procurorul a apreciat că acuzaţiile petentului nu sunt susţinute, intimatul efectuând toate actele procedurale necesare cauzei, nerezultând aspecte de tergiversare şi a dispus soluţia de neîncepere a urmăririi penale.
Aceleaşi considerente au fost avute în vedere şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti care a respins plângerea ca neîntemeiată.
Nemulţumit de modul de soluţionare a plângerii sale petentul D.E. s-a adresat, în condiţiile prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., instanţa de judecată, invocând nelegalitatea acesteia, intimatul G.M. făcându-se vinovat de săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu şi favorizarea infractorilor, în mod greşit dispunându-se neînceperea urmăririi penale.
Instanţa de fond a considerat că rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale nr. 1395/P/2008 din 7 noiembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este legală şi temeinică.
Din actele premergătoare efectuate în cauză nu au rezultat indicii de săvârşire a vreunei fapte penale de către numitul G.M.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs petiţionarul D.E., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei penale nr. 23 din 30 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.
În motivarea recursului se arată că, faţă de probatoriul administrat în cauză, motivarea instanţei este superficială şi în neconcordanţă cu susţinerile probelor, nefiind luate în seamă modul în care a fost efectuată cercetarea, datele la care au fost efectuate actele de procedură, instanţa necercetând fondul cauzei.
De asemenea, în mod greşit a fost respinsă solicitarea ataşării Dosarului nr. 9213/P/2007 pe motiv că nu e utilă soluţionării cauzei, iar din actele dosarului rezultă că intimatul a tergiversat soluţionarea cauzei. Susţinerile acestuia în sensul că soluţionarea dosarului s-a prelungit datorită procesului de anchetă care i-a solicitat completarea probatoriului şi efectuarea unor recunoaşteri din grup, nu sunt dovedite.
Petiţionarul a învederat că nu a fost audiat la urmărire penală de către intimat, că învinuiţii au fost favorizaţi prin aceea că martorii propuşi de aceştia nu au fost de faţă la producerea incidentului soldat cu vătămarea sa, aceştia fiind audiaţi în aprilie 2008.
Astfel, petiţionarul arată că i s-a încălcat dreptul la apărare, cât şi dreptul de a-şi dovedi susţinerile prin respingerea cererii de ataşare a Dosarului penal nr. 9213/P/2007.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., cât şi conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este legală şi temeinică, iar recursul petentului nefondat pentru următoarele considerente:
Judecând, plângerea, instanţa de fond a verificat rezoluţia dată de procuror pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, analizând amănunţit toate împrejurările şi aspectele sesizate de petiţionar, modul în care ele se regăsesc în dovezile efectuate şi în concluziile stabilite de organul de urmărire penală.
În mod întemeiat instanţa de fond a constatat că plângerea iniţială a petentului împotriva celor 3 agresori a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 3 la 22 august 2007 sub nr. 9213/P/2007 şi a fost trimisă Secţiei 13 Poliţie la 4 septembrie 2007, ulterior repartizată intimatului subcomisar de poliţie la Secţia 13 Poliţie, după ce au fost efectuate actele premergătoare pentru a se stabili dacă sunt indicii care să impună începerea urmăririi la 20 noiembrie 2007. La data de 25 noiembrie 2007 intimatul a intrat în concediu de odihnă până la 25 decembrie 2007. Ulterior a procedat la audierea martorilor P.R., G.G. la 10 ianuarie 2008, P.C. şi C.V. la 14 ianuarie 2008 şi C.A.M. la 10 ianuarie 2008.
Audierea martorilor s-a făcut la 15 ianuarie 2008.
Întrucât martorul M.D. era minor la data săvârşirii faptei, intimatul a întocmit adresă către Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în vederea întocmirii unui referat de evaluare, adresa fiind formulată la data de 14 ianuarie 2008 şi înregistrată la serviciul de probaţiune la 1 februarie 2008.
La propunerea învinuiţilor a citat şi audiat în apărarea acestora doi martori D.V. şi N.C. la 10 aprilie 2008 şi respectiv 11 aprilie 2008.
Procurorul care supraveghea urmărirea penală a solicitat completarea probatoriului cu reaudierea martorilor C.V. şi efectuarea cu acesta a unor recunoaşteri din grup după fotografii, activităţi efectuate de intimat la 5 mai 2008.
Având în vedere poziţia intimaţilor de nerecunoaştere a faptei, procurorul de supraveghere a solicitat testarea poligraf a acestora, în acest sens solicitând o programare la serviciul criminalistic, primind termen pentru testare la 27 mai 2008, învinuiţii luând cunoştinţă de termen şi fiind audiaţi în acest sens la data de 7 mai 2008. Aşa cum rezultă din declaraţiile acestora au fost de acord cu testul poligraf, totuşi la data stabilită pentru testare nu s-au prezentat, invocând diferite motive.
La data de 5 iunie 2008 intimatul a întocmit referat cu propunere de trimitere în judecată a intimaţilor, urmând ca procurorul să se adreseze serviciului de probaţiune pentru întocmirea referatului de evaluare privindu-l pe minorul M.D.
După cum se poate observa din desfăşurarea cronologică a actelor procedurale efectuate intimatul a desfăşurat în fiecare lună activităţile de urmărire penală pe care le-a considerat necesare (cu excepţia lunii martie 2008) în conformitate cu dispoziţiile legale, neputându-se vorbi de o tergiversare a cauzei din partea acestuia, atâta timp cât prelungirea în timp s-a datorat unor cauze independente de voinţa acestuia (referatul de evaluare privindu-l pe minorul M.D. nu a fost întocmit într-un timp scurt de către serviciul de probaţiune şi chiar în lipsa acesteia intimatul a întocmit referatul cu propunere de trimitere în judecată, programarea pentru testarea poligraf s-a făcut de către serviciul criminalistic şi nu de către intimat la data de 27 mai 2008, acesta nestabilind datele în mod subiectiv, ci acest lucru s-a făcut de servicii specializate, fără legătură cu intimatul; a fost aproximativ o lună de zile în concediu de odihnă) astfel încât nu i se poate reţine vreo culpă în administrarea dosarului cu privire la tergiversarea cauzei sau favorizarea vreunei persoane din dosar, nefiind întrunite elementele constitutive ale vreunei fapte penale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate reţine criticile formulate de petiţionar în plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. adresate instanţei supreme, referitoare la insuficienta cercetare, neaudierea sa deoarece, pe de o parte, în etapa actelor premergătoare procurorul este singurul care apreciază asupra oportunităţii efectuării verificărilor pe care le consideră necesare şi suficiente, iar pe de altă parte, au fost efectuate acte premergătoare.
Invocarea de către petiţionar a neaudierii sale, aşa cum prevede art. 76 C. proc. pen., nu poate fi avută în vedere, deoarece audierea vizează procesul penal numai după începerea urmăririi penale, fază care presupune garanţiile procesuale pentru efectuarea unei urmăriri penale complete.
În etapa actelor premergătoare, etapă care se situează în afara procesului penal, nu pot fi administrate mijloace de probă, ci se fac numai verificări cu privire la presupuse fapte penale.
Cu privire la cazul de casare invocat de către petiţionar art. 3859 pct. 10 C. proc. pen. (instanţa nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului) privind aşa zisa omisiune esenţială a instanţei de fond de a se pronunţa asupra unor cereri, din analiza conţinutului actelor şi lucrărilor dosarului nu rezultă o asemenea omisiune din partea instanţei, faptul că aceasta a respins solicitarea petiţionarului de a ataşa un dosar, apreciind-o ca nefiind utilă cauzei, nu face să fie incident acest caz de casare.
Aprecierea utilităţii administrării unor probe revine instanţei de judecată care instrumentează cauza, aceasta în virtutea rolului său activ, de a lămuri cauza sub toate aspectele, poate admite doar acele probe care sunt utile, adică necesare pentru soluţionarea cauzei penale în conformitate cu legea şi adevărul, sunt utile şi trebuiesc administrate numai probele concludente ceea ce înseamnă că o probă utilă este şi o probă concludentă, dar nu orice probă concludentă este şi utilă. Astfel, dacă o situaţie este dovedită din probele existente, o nouă probă concludentă, care să dovedească aceeaşi faptă, devine inutilă, ceea ce instanţa de fond a şi apreciat în cauză.
Susţinerile petiţionarului privind nemotivarea hotărârii judecătoriei sunt nefondate, instanţa fondului a motivat riguros în fapt şi în drept soluţia pronunţată, faptul că aceasta nu a admis plângerea acestuia nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.
De asemenea, deşi petiţionarul susţine că la dosarul cauzei nu există nici o adresă din partea procurorului de anchetă prin care s-a solicitat efectuarea unor recunoaşteri din grup, testare poligraf, faptul că intimatul a efectuat aceste acte conform dispoziţiilor legale în scopul soluţionării în mod complet şi în conformitate cu principiul aflării adevărului în cauza, procurorul care supraveghea activitatea de urmărire penală neopunându-se administrării lor nu poate fi interpretat că a tergiversat aflarea adevărului, atâta timp cât a încercat să lămurească situaţia de fapt prin administrarea tuturor probelor pe care le apreciază utile şi concludente.
În consecinţă, întrucât nu există dovezi de săvârşire a faptei penale sesizate, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată recursul petiţionarului ca nefondat şi îl va respinge potrivit art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În baza art. 195 alin. (2) C. proc. pen. recurentul petiţionar va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul D.E. împotriva sentinţei penale nr. 23 din 30 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1226/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1246/2009. Penal → |
|---|
