ICCJ. Decizia nr. 1257/2009. Penal. înlocuirea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1257/2009
Dosar nr. 2908/1/2009
Şedinţa publică din 3 aprilie 2009
Asupra recursului de faţă.
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin încheierea din 31 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, având pe rol verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpatei J.R. a dispus:
- în baza art. 139 alin. (1), cu referire la art. 1451 C. proc. pen., înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatei J.R., cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
În baza art. 1451 alin. (2) C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, inculpata a fost obligată să respecte următoarele obligaţii:
- să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemată;
- să se prezinte la secţia de poliţie în cărei rază teritorială domiciliază, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie, sau ori de câte ori este chemată;
- să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura, respectiv, Curtea de Apel Bucureşti;
- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;
- să nu se apropie de părţile vătămate şi de membrii familiei acestora şi nici de martorii din lucrări.
A fost atrasă atenţia inculpatei că în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii aplicate sau a obligaţiilor care îi revin se va lua, din nou, faţa de aceasta, măsura arestării preventive.
S-a dispus punerea în libertate a inculpatei dacă nu este arestată în altă cauză.
Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa de fond a apreciat că, deşi probele administrate până la acest moment procesual nu fac să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpata a săvârşit faptele pentru care a fost trimisă în judecată, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 cu referire la art. 681 C. proc. pen., nu mai sunt îndeplinite cerinţele cumulative ale art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că, deşi pedepsele prevăzute lege pentru faptele presupuse a fi fost săvârşite de inculpată sunt mai mari de 4 ani închisoare, nu se poate susţine pe bază de probe indubitabile existenţa unui pericol concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatei la acest moment.
În context, s-a arătat că inculpata este trimisă în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni ce prezintă un grad ridicat de pericol social, pus în evidenţă nu numai de limitele mari de pedeapsă prevăzute de lege, ci şi de împrejurările şi modalitatea în care se presupune că a acţionat inculpata, de amploarea şi de complexitatea activităţii infracţionale desfăşurate de către inculpată, potrivit rechizitoriului, aceasta folosindu-se de profesia sa de avocat, fiind păgubite multe persoane, de urmările produse, constând în vătămarea gravă a patrimoniului părţilor vătămate, dar şi că măsura arestării preventive a ajuns, în timp, la durata de un an şi 7 luni. Or, temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., nu poate subzista fără nici o limită în timp, pentru că pericolul concret pentru ordinea publică nu se amplifică odată cu trecerea timpului ci, dimpotrivă, se estompează, ajungând, după o vreme, să nu mai îndeplinească cerinţele impuse de lege pentru a justifica menţinerea în stare de arest preventiv a unei persone; s-a mai apreciat că, fiind vorba despre dreptul fundamental la libertate, după o perioadă semnificativă de timp, nici gravitatea faptei, nici complexitatea cauzei, nici „starea probelor" nu mai pot justifica, prin ele însele, prelungirea detenţiei, autorităţile fiind obligate să ia în considerare posibilitatea luării unor măsuri alternative pentru a asigura prezentarea persoanei respective la proces. Totodată, s-a considerat că, date fiind natura infracţiunilor (non violente), stadiul procesului, diminuarea pericolului pentru ordinea publică odată cu trecerea timpului şi situaţia personală a inculpatei, fără antecedente penale, integrată social, cu o bună conduită pe parcursul procesului penal, recunoscând şi regretând comiterea faptelor, cu probleme de sănătate, la acest moment, detenţia provizorie încetează să mai fie rezonabilă sau legitimată de motive pertinente şi suficiente.
Împotriva acestei încheieri, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. a declarat, în termen legal, prezentul recurs, solicitând, pentru motivele expuse pe larg în conţinutul părţii introductive, casarea hotărârii atacate şi menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatei în baza art. 3002 şi 160b C. proc. pen.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Potrivit art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În cauză, verificându-se actele şi lucrările de la dosar, se constată că în mod corect s-a apreciat de către instanţa de fond că nu mai sunt întrunite cerinţele cumulative art. 148 lit. f) C. proc. pen., că nepronunţarea, încă, a unei hotărâri definitive în cauză nu este imputabilă conduitei procesuale a inculpatei şi că lăsarea acestei în libertate, prin înlocuire măsurii preventive a arestării cu aceea a obligării de a nu părăsi ţara, nu prezintă un pericol concret pentru ordinea publică şi nu periclitează buna desfăşurare, în continuare, a procesului penal.
Totodată, Curtea constată că durata efectivă a arestării preventive a depăşit un an şi 7 luni, că inculpata nu are antecedente penale şi că infracţiunile pentru care este, şi în prezent judecată nu sunt infracţiuni" de violenţă („ci contra patrimoniului") şi apreciază că nici neacoperirea prejudiciului (a cărui întindere exactă nu a fost încă stabilită) şi nici împrejurarea că, între timp inculpata a fost trimisă în judecată, într-un alt dosar, pentru alte acte materiale săvârşite în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale nu pot justifica menţinerea stării de arest preventiv a acesteia.
Aşa fiind, Curtea apreciază că înlocuirea măsurii arestării preventive cu aceea a obligării de a nu părăsi ţara, dispusă de instanţa de fond, este legală şi temeinică, că judecarea inculpatei în stare de libertate nu va împiedica buna desfăşurare a procesului penal, avându-se în vedere starea de sănătate, faptul că nu are antecedente penale şi împrejurarea că este integrată în societate, constatând totodată, că obligaţiile impuse inculpatei potrivit art. 1451 alin. (2) C. proc. pen., oferă garanţii suficiente privind prezenţa acesteia în faţa instanţei de judecată.
Pentru aceste considerente urmează ca, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. împotriva încheierii din 31 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie pronunţată în dosarul nr. 7300/2/2008, privind pe inculpata J.R.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1249/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1273/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
