ICCJ. Decizia nr. 1652/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1652/2009
Dosar nr. 6179/2/2009
Şedinţa publică din 5 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 7 mai 2007 petentul P.G.V. a formulat plângere împotriva rezoluţiilor nr. 2272/P/2006 şi nr. 523/II/2/2007 din 16 aprilie 2007 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Prin sentinţa penală nr. 565 din 27 septembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declinat competenţa de soluţionare a plângerii în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Petiţionarul s-a adresat cu o plângere Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti solicitând efectuarea de cercetări faţă de E.M., prim procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 1 Bucureşti şi faţă de E.G., ofiţer de poliţie la Poliţia Sectorului 1 Bucureşti, Secţia 1 Poliţie, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 266 C. pen., art. 268 C. pen., art. 264 C. pen., art. 272 C. pen., infracţiuni comise cu ocazia soluţionării Dosarului nr. 731/II/1/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 1 Bucureşti.
Se susţine, în plângere, că intimatul E.M., prim procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a avut spre soluţionare lucrarea nr. 731/II/1/2006 în care a pronunţat o ordonanţă nelegală, neconformă cu realitatea, favorizând astfel persoanele cercetate în Dosarul nr. 7470/P/2004 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
Se arată că, la săvârşirea faptelor arătate mai sus, a participat şi E.G., ofiţer de poliţie la Poliţia sectorului 1 Bucureşti – Secţia 1 Poliţie.
În fapt, prin ordonanţa nr. 731/II/1/2006 din data de 7 aprilie 2006 E.M. a soluţionat plângerea formulată de P.G.V. împotriva soluţiei dispusă în Dosarul nr. 7440/P/2004 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, plângere ce a fost respinsă ca neîntemeiată, în baza unei argumentaţii extinse.
La datele de 18 aprilie 2006 şi 7 august 2006, ordonanţa nr. 731/II/1/2006 a fost comunicată persoanei vătămate.
Prin rezoluţia nr. 2271/P/2006 din data de 7 martie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de E.M. şi E.G. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 266 C. pen., art. 268 C. pen., art. 264 C. pen., art. 272 C. pen., respectiv pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 raportat la art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 266, art. 268 şi art. 272 C. pen.
Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 278 C. proc. pen., plângerea împotriva măsurilor luate sau actele efectuate de procuror se rezolvă de prim procurorul parchetului, ocazie cu care acesta poate realiza o reapreciere a probelor. Modul de apreciere a probelor sau necesitatea administrării altora este atributul exclusiv al organelor de urmărire penală excedând drepturilor procesuale conferite persoanei vătămate.
Împotriva acestei soluţii a formulat plângere petentul P.G.V. ce a fost respinsă prin rezoluţia nr. 523/II/2/2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Împotriva acestor rezoluţii, în termen legal, în baza dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., a formulat plângere petentul P.G.V. arătând că sunt nelegale, netemeinice şi neconforme cu realitatea de fapt şi de drept, întrucât i s-a adus o gravă vătămare drepturilor sale constând în refuzul înfăptuirii justiţiei.
În acest sens, solicită trimiterea cauzei procurorului cu îndrumarea de a-l obliga să-i comunice procedural ordonanţa nr. 731/II-1/2006 şi repunerea sa în termen de a o putea ataca cu plângere la prim procuror şi a administra probe.
În susţinerea plângerii sale, petentul P.G.V. a depus la dosar un set de acte, neavând însă legătură cu cauza dedusă judecăţii, respectiv în raport de infracţiunile pretins comise de către intimaţii E.M. şi E.G.
Aceste înscrisuri se referă la relaţiile dintre SC R. SRL şi SC T. SRL şi la plângerile formulate de SC C.I. SRL ce au format obiectul Dosarului nr. 7440/P/2004 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
Împotriva rezoluţiei pronunţate în acest dosar petentul a formulat plângere la prim procurorul Parchetului, ce a fost soluţionată de intimatul E.M. prin rezoluţia nr. 731/II-1/2006, în sensul respingerii, ca neîntemeiată.
În raport de activitatea desfăşurată de intimatul E.M. cu ocazia soluţionării Dosarului nr. 731/II-1/2006, a formulat plângere petentul motivând că rezoluţia nu i-a fost comunicată în termen şi, de asemenea, că este nemulţumit de modul de soluţionare, invocând mai multe infracţiuni, pentru care solicită cercetarea intimaţilor E.M. – procuror şi E.G. - ofiţer de poliţie.
Cu privire la comunicarea soluţiei pronunţată în Dosarul nr. 731/II-1/2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, Curtea a reţinut că ordonanţa nr. 731/II/1/2006 a fost comunicată petentului la data de 18 aprilie 2006 şi apoi recomunicată la cererea acestuia, la data de 7 august 2006.
Petentul P.G.V. a formulat plângere împotriva acestei ordonanţe conform art. 2781 C. proc. pen. la Judecătoria Sector 1 Bucureşti, care a fost respinsă, ca tardivă.
Recursul formulat împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia penală nr. 989 din 23 aprilie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.
Curtea a reţinut că împrejurarea că rezoluţia nr. 731/II/1/2006 nu i-a fost comunicată petentului, în termenul prevăzut de lege, acesta fiind unul din motivele invocate de petent în plângerea dedusă judecăţii, nu poate atrage răspunderea penală a prim-procurorului care a soluţionat această plângere.
Petentul avea posibilitatea să se prevaleze de termenul stabilit de dispoziţiile art. 2781 alin. (2) C. proc. pen. potrivit cărora „în cazul în care prim procurorul nu a soluţionat plângerea în termenul prevăzut de art. 277 C. proc. pen. (20 de zile), termenul prevăzut în alin. (1) respectiv 20 de zile curge de la data expirării termenului iniţial de 20 de zile.
Petentul nu s-a prevalat de aceste dispoziţii legale, ci a preferat să formuleze plângere penală împotriva intimatului E.M., prim procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
Pe fondul plângerii, acesta fiind un alt motiv invocat de petent în cauza dedusă judecăţii, procurorul E.M. a respins plângerea ca neîntemeiată argumentând în drept şi în fapt soluţia adoptată.
De altfel, cum s-a reţinut şi în rezoluţia atacată, acest aspect nu poate constitui temei al răspunderii penale, aprecierea materialului probator fiind un atribut exclusiv al organului de urmărire penală şi al instanţei de judecată, orice persoană având posibilitatea să urmeze căile de atac prevăzute de lege în cazul în care este nemulţumită de soluţia adoptată.
În cadrul Dosarului nr. 731/II/1/2006 se regăseşte şi plângerea datată de persoana vătămată 17 martie 2006, acesta fiind un alt motiv al plângerii dedusă judecăţii.
Cu privire la intimatul E.G., în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de împrejurarea că dispoziţiile art. 275 – art. 278 C. proc. pen. se referă exclusiv la activităţi desfăşurate de procurori şi nu de organele de poliţie.
Împotriva sentinţei penale nr. 7 din 14 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în termen legal a declarat recurs petiţionarul P.G.V., solicitând casarea acesteia şi rejudecarea cauzei în vederea administrării probelor solicitate şi aprecierii întregului material probator.
În motivarea recursului său se arată de către petiţionar că prima instanţă a efectuat o cercetare judecătorească incompletă, respingându-i cererea de probatorii formulată la data de 14 noiembrie 2007, prin care a solicitat audierea făptuitorilor şi a martorilor, precum şi depunerea de înscrisuri din care să rezulte că nu i-a fost comunicată ordonanţa nr. 731/II/1/2006.
De asemenea, făptuitorii au început urmărirea penală fără să îl audieze şi fără să îi comunice acest lucru, încălcându-i dreptul la apărare, iar în ordonanţă procurorul E.M. a făcut menţiuni false, în sensul că petiţionarului i-a fost comunicată soluţia dispusă.
Prin Decizia penală nr. 2392 din 1 iulie 2008 Înalta Curte a admis recursul petiţionarului P.G.V., a casat sentinţa penală nr. 7 din 14 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa penală nr. 314 din 4 decembrie 2008, reluând judecarea cauzei a respins, ca nefondată, plângerea petentului.
Împotriva acestei sentinţe petiţionarul a formulat recurs, apreciind sentinţa ca nelegală şi netemeinică şi astfel cum arată în concluziile scrise „are dreptul corolar la o ancheta penală manifestată printr-un rol activ care să asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului".
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., persoana vătămată poate face plângere împotriva ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală dată de procuror, rezoluţiei de neîncepere, ordonanţei sau, după caz, rezoluţiei de clasare în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi art. 278 C. proc. pen., la instanţă.
Folosirea unei atare căi de atac, impune instanţei căreia i-ar reveni potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, să procedeze la examinare soluţiei date de procuror, în cadrul acestor acte procedurale, sub aspectul cerinţelor de legalitate şi temeinicie.
Astfel, din examinarea dosarului în care s-au dat rezoluţiile atacate şi a lucrării instanţei de fond se reţine că faptele reclamate nu au fost confirmate de nici o probă.
Astfel, cum s-a arătat din prezentarea pe larg a situaţiei de fapt, petiţionarul reiterează nemulţumirea modului de soluţionare a plângerilor.
Or, aprecierea probelor revine exclusiv magistratului (procuror sau judecător) fiind o competenţă stabilită de legea procesual penală.
Ca atare, această apreciere nu realizează conţinutul constitutiv al unei infracţiuni, iar cât priveşte intimatul E.G., acesta s-a aflat în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu.
Constatând că, actele premergătoare efectuate şi în consecinţă sentinţa pronunţată nu au reţinut că în cauză ar fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor susţinute a fi fost săvârşite nu sunt îndeplinite, potrivit dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul va fi respins.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul P.G.V. împotriva sentinţei penale nr. 314 din 4 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul petiţionar să plătească statului suma de 300 lei cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 5 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3230/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1731/2009. Penal → |
|---|
