ICCJ. Decizia nr. 1731/2009. Penal

Decizii penale ICCJ 2009

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1731/2009

Dosar nr. 56112/30/2006

Şedinţa publică din 12 mai 2009

Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 328/P.I din 15 iunie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 5611/30/2006, Tribunalul Timiş, în baza art. 20 rap. la art. 174 C. pen., l-a condamnat pe inculpatul Ş.P. la o pedeapsă de 7 (şapte) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor.

În baza art. 65 rap. la art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. şi la art. 174 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii pe o perioadă de 5 (cinci) ani după executarea pedepsei principale a dreptului de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art. 192 alin. (1) C. pen., acelaşi inculpat a fost condamnat la o pedeapsă de 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu.

În baza art. 34 alin. (1) lit. b) rap. la art. 33 lit. a) C. pen., s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 7 (şapte) ani închisoare, care a fost sporită cu 6 (şase) luni închisoare, pedeapsa rezultantă fiind de 7 (şapte) ani şi 6 (şase) luni închisoare şi 5 (cinci) ani interzicerea, după executarea pedepsei rezultante principale, a dreptului de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.

În temeiul art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), b) C. pen. pe durata executării pedepsei rezultante principale.

În temeiul art. 313 alin. (1) din Legea nr. 92/2006 rap. la art. 998 – art. 999 C. civ., a obligat inculpatul la plata sumei de 1.526 lei despăgubiri către partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara.

În temeiul art. 346 alin. (1) C. proc. pen., s-a luat act că partea civilă B.C. a renunţat la pretenţiile civile formulate împotriva inculpatului.

Împotriva sentinţei Tribunalului Timiş a declarat apel inculpatul Ş.P. criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin Decizia penală nr. 188/A din 15 octombrie 2007, Curtea de Apel Timişoara a respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul Ş.P., decizie atacată cu recurs de către inculpat.

Prin Decizia penală nr. 732 din 29 februarie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis recursul declarat de inculpat împotriva Deciziei penale nr. 188/2007 a Curţii de Apel Timişoara, a casat Decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 328/ PI din 15 iunie 2007 a Tribunalului Timiş şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.

În rejudecare, prin sentinţa penală nr. 861/PI din 22 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 5611.1/30/2006, în temeiul art. 20 rap. la art. 174 C. pen., inculpatul Ş.P. (fiul lui Ş. şi M., căsătorit, stagiul militar satisfăcut, administrator la SC P.S.C. SRL Variaş, fără antecedente penale) a fost condamnat la o pedeapsă de 7 (şapte) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor.

În baza art. 65 C. pen., raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. şi cu referire la art. 174 C. pen., teza finală, inculpatului i-a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii, pe o perioadă de 5 (cinci) ani după executarea pedepsei principale, a dreptului de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.

În temeiul art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. h) C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru comiterea infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (1) C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului, iar potrivit art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată durata arestării preventive de la 19 ianuarie 2008 la zi.

În temeiul art. 998 – art. 999 C. civ., cu referire la art. 313 alin. (1) din Legea nr. 92/2006, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1.526 lei despăgubiri către partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara

În temeiul art. 346 alin. (1) C. proc. pen., s-a luat act că partea civilă B.C., a renunţat la pretenţiile civile formulate împotriva inculpatului.

Instanţa fondului, la termenul din data de 28 mai 2008, a dispus reaudierea inculpatului, însă, acesta a arătat că nu doreşte să dea o altă declaraţie decât cea dată în primul ciclu procesual.

Tribunalul a procedat la readministrarea probei cu declaraţia părţii vătămate B.C. (fila 26) şi cu martori, în acest sens fiind audiaţi: B.O. (fila 27), P.R. (fila 28), B.D. (fila 29), B.S. (fila 57), M.M. (fila 58) şi C.V. (fila 59).

Analizând probele administrate în ambele faze ale procesului penal, tribunalul a reţinut următoarea stare de fapt.

În dimineaţa zilei de 8 martie 2005, în jurul orei 8⁰⁰, inculpatul şi martora P.R. se deplasau cu autoturismul marca D.B. de culoare albă, proprietatea firmei SC A.E. SRL, pe strada pe care se afla imobilul în care locuia partea vătămată, pentru a-l anunţa un anume R. să meargă la lucru. Cei doi aveau de fapt ca destinaţie primăria pentru a duce nişte flori angajatelor de acolo. În faţa respectivului imobil, inculpatul (care era la volan) a oprit maşina, iar martora a rămas în autovehicul. Inculpatul a intrat în curtea imobilului pe poarta deschisă şi apoi în locuinţă, pătrunzând în încăperea în care se afla partea vătămată, care dormea pe pat. Partea vătămată s-a trezit, iar în momentul imediat următor inculpatul a lovit-o cu un par în zona capului, cauzându-i leziuni care au pus în primejdie viaţa victimei şi au necesitat pentru vindecare 65 zile îngrijiri medicale (traumatism cranio-cerebral închis mediu, fractură fronto-temporală stg, hematom extradural frontal stg operat, dilacelare intraparenchimatoasă cu diametrul de 1,5 cm şi edem în jur - a se vedea raportul de constatare medico-legală nr. 661 din 23 martie 2005 întocmit de I.M.L. Timişoara - f. 13 dosar u.p.).După agresiune inculpatul a ieşit, având parul în mână, întâlnindu-se în locuinţa părţii vătămate cu martorul B.D. care a venit după inculpat, când l-a văzut că intră în curtea părţii vătămate, pentru a-l aborda în privinţa sumelor de bani pe care inculpatul le datora martorului pentru munca prestată. Chiar şi pe martor inculpatul l-a îmbrâncit şi ameninţat, ridicând parul în direcţia acestuia. Martorul B.D. a intrat în încăperea unde se afla B.C., găsindu-l pe acesta pe podeaua casei, plin de sânge în zona capului. A ajutat-o apoi pe victimă să se deplaseze la mătuşa acestuia, B.S.

Iniţial partea vătămată B.C. s-a constituit parte civilă cu suma de 400.000.000 lei vechi (f. 16 dosar urmărire penală). Ulterior, partea vătămată a revenit în mod nuanţat asupra declaraţiilor anterioare şi a solicitat ca procesul penal să nu mai continue împotriva lui Ş.P. (f. 60 dosar u.p.).

Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara s-a constituit parte civilă cu suma de 1.526 lei (RON) reprezentând cheltuielile de spitalizare pentru partea vătămată B.C. (f. 69-73 dosar u.p.).

În declaraţiile date inculpatul nu a recunoscut că ar filovit-o pe partea vătămată. A afirmat că a intrat în curtea casei unde ştia că locuieşte numitul R., l-a strigat pe acesta, iar la un moment dat s-a deschis o uşă şi o voce i-a zis „Ce p. mea strigi, ce-ţi trebuie, ca nu-i acasă".

În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului de a lovi cu un par în zona capului pe partea vătămată B.C. cauzându-i leziuni care au pus în primejdie viaţa victimei şi au necesitat pentru vindecare 65 zile îngrijiri medicale întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor prev. de art. 20 rap. la art. 174 C. pen.

La stabilirea pedepsei s-a ţinut seama de lipsa antecedentelor penale, dar şi de modul de săvârşire a faptei (folosirea unui corp contondent împotriva unei persoane care tocmai s-a trezit din somn, aflată într-o stare confuză) şi de conduita procesuală a inculpatului (care nu a recunoscut săvârşirea faptei, a încercat să inducă în eroare organele de urmărire penală şi s-a sustras parţial de la urmărire penală şi total de la judecată, părăsind România în ziua următoare respingerii propunerii de arestare preventivă şi declarării de către procuror a recursului împotriva acestei soluţii - filele 53-54 şi 95 dosar de urmărire penală).

Având în vedere declaraţiile părţii vătămate de la fila 26 dosar, în sensul retragerii plângerii, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. h) C. proc. pen. tribunalul a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru comiterea infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (1) C. pen.

Soluţionând acţiunea civilă a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara, s-a constatat că sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile a inculpatului, iar pretenţiile acestei părţi civile sunt fondate. Inculpatul a cauzat prin fapta sa un prejudiciu cert unităţii spitaliceşti, existând legătură de cauzalitate între acţiunea lui şi prejudiciul suferit.

A menţinut starea de arest a inculpatului şi a dedus prevenţia la zi.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat apel inculpatul Ş.P., solicitând achitarea sa, urmând a se reţine că nu el a săvârşit infracţiunea pentru care a fost cercetat.

Instanţa de apel a apreciat că hotărârea atacată este legală şi temeinică, în deplină concordanţă cu starea de fapt şi ansamblul probator administrat.

În esenţă, instanţa de apel a reţinut că vinovăţia este dovedită de probele administrate în cauză, deşi acesta nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii pentru care a fost cercetat, sens în care a făcut şi o analiză în extenso a probelor administrate.

Prin Decizia penală nr. 29/ A din 12 martie 2009, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul Ş.P. împotriva sentinţei penale nr. 861/2008 a Tribunalului Timiş.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs inculpatul Ş.P.

Prin motivele scrise de recurs, inculpatul prin apărătorul său ales a criticat hotărârile pronunţate în cauză pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte.

1. Instanţele nu s-au pronunţat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului.

Se susţine că instanţele, la pronunţarea hotărârilor nu au avut în vedere şi nu au făcut referiri la declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor P.R., B.O., B.D., B.S., M.M. şi C.V., declaraţii care au confirmat apărarea inculpatului, în sensul că nu el este autorul agresiunii părţii vătămate, B.C.

În drept, a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen.

2. Instanţele au comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare.

Inculpatul susţine că situaţia de fapt reţinută de prima instanţă şi însuşită de instanţa de apel, este greşită şi este în contradicţie cu probele administrate în cauză, respectiv declaraţiile inculpatului, ale părţii vătămate şi ale martorilor citaţi anterior.

Acest motiv de recurs a fost întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen.

3. În subsidiar, inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice dată faptei în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., întrucât nu este dovedită intenţia de a ucide.

În drept, acest motiv de recurs a fost întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen.

4. Într-un alt subsidiar, inculpatul a criticat hotărârile pronunţate în cauză sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei, solicitând reţinerea de circumstanţe atenuante, cu consecinţa reducerii pedepsei aplicate, şi suspendarea executării pedepsei.

A fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen.

După cum s-a menţionat în partea introductivă a prezentei decizii, inculpatul a depus la dosar un memoriu prin care solicită reducerea pedepsei aplicate, care este prea severă în raport cu circumstanţele sale personale.

Examinând hotărârile pronunţate în cauză sub aspectele invocate de inculpat, cât şi prin prisma cazurilor de casare menţionate, Înalta Curte constată că recursul formulat de inculpat este fondat, sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei aplicate, celelalte critici aduse hotărârilor nefiind fondate.

1. Cu privire la cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 18 şi 10 C. proc. pen.

Există o eroare gravă de fapt - în înţelesul art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. – când starea de fapt, este contrară actelor şi probelor dosarului.

Cu alte cuvinte, pentru a fi reţinută eroarea gravă de fapt trebuie să se constate că această eroare a influenţat hotărârea dată în cauză, respectiv greşita stabilire a situaţiei de fapt, să fi determinat o esenţială eroare în legătură cu condamnarea sau achitarea inculpatului cu toate consecinţele care decurg din aceasta pentru inculpat şi pentru celelalte părţi din proces.

În cauză, Înalta Curte constată că situaţia de fapt reţinută este în concordanţă cu probele administrate în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de cercetare judecătorească, probe care au fost analizate pe larg atât de către prima instanţă, cât şi de către instanţa de apel.

Corect s-a stabilit, pe baza probelor administrate, că fapta inculpatului S.P. din ziua de 8 martie 2005, de a lovi cu un par în zona capului pe partea vătămată B.C. cauzându-i leziuni care au pus în primejdie viaţa victimei şi care au necesitat pentru vindecare 65 de zile de îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor.

Într-adevăr, inculpatul, constant, în declaraţiile date, a negat săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa, însă, declaraţiile acestuia fiind făcute pro causa, în vederea înlăturării răspunderii penale, au fost înlăturate din ansamblul probator.

Probatoriul administrat contrazice apărarea inculpatului şi confirmă situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, situaţia de fapt expusă anterior şi care nu va mai fi reluată.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen. probele nu au o valoare prestabilită, iar conform art. 62 C. proc. pen., în vederea aflării adevărului, organele de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate a lămuri cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.

Nu există temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale părţilor şi martorilor, instanţa fiind îndreptăţită să le reţină numai pe acelea pe care le consideră că exprimă adevărul şi care se coroborează cu alte mijloace de probă.

Împrejurarea că partea vătămată B.C., precum şi martorii B.D., B.O. (mama părţii vătămate), şi-au schimbat declaraţiile iniţiale, nu au relevanţă, în opinia Curţii, cu privire la săvârşirea infracţiunii de către inculpat.

Astfel, simpla retractare a unor declaraţii nu au drept consecinţă înlăturarea acestora, având în vedere că declaraţiile retractate, în opinia Curţii reflectă adevărul, pe de o parte pentru că au fost date în momente foarte apropiate de comiterea faptei (declaraţii în care au relatat amănunţit ceea ce au perceput prin propriile simţuri), iar pe de altă parte, pentru că revenirea asupra acestora nu a fost temeinic justificată (partea vătămată, cât şi martorul B.D., arătând că ar fi fost determinaţi de şeful de post să facă declaraţii împotriva inculpatului).

În declaraţiile date în faza de urmărire penală (din datele de 11 martie 2005, 28 martie 2005, 6 octombrie 2005) partea vătămată B.C., în legătură cu comiterea infracţiunii asupra sa, aceasta a declarat constant că în dimineaţa zilei de 8 martie 2005, în timp ce stătea întins pe pat, inculpatul Ş.P. a intrat în locuinţă, înarmat cu o sabie şi a început să o lovească peste cap şi corp, iar în urma loviturilor şi-a pierdut cunoştinţa, câteva momente.

Partea vătămată a mai declarat că imediat după ce inculpatul a părăsit locuinţa sa, s-a întâlnit şi cu martorul B.D., martor care l-a găsit căzut lângă pat şi i-a acordat „primul ajutor" şi l-a transportat la domiciliul mătuşii sale B.S., căreia i-au relatat cele întâmplate.

Aceeaşi poziţie a avut-o partea vătămată şi cu prilejul confruntării cu inculpatul din data de 16 mai 2005, confruntare care a avut loc în faţa procurorului, unde nu a declarat nimic de „influenţele" pe care le-ar fi avut şeful de post asupra sa.

În declaraţiile date în faza cercetării judecătoreşti, partea vătămată a revenit asupra acestor declaraţii.

Astfel, în data de 22 ianuarie 2007 (în prima fază procesuală) partea vătămată susţine că nu ar fi reuşit să-l vadă pe agresor pentru că era întuneric, dar că l-a indicat pe inculpat ca fiind cel care l-a lovit pentru că semăna cu acesta.

Ulterior, partea vătămată, în declaraţia din 27 iunie 2008, declară că nu inculpatul este autorul infracţiunii şi că a fost influenţat de şeful de post să-l indice pe inculpat.

Înalta Curte constată că în mod corect au fost înlăturate aceste ultime declaraţii din ansamblul probator, întrucât nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.

Declaraţiile părţii vătămate, date la scurt timp după incident, se coroborează cu declaraţiile martorului B.D. care atât în declaraţiile date în faza de urmărire penală (din datele de 16 martie 2005, 16 mai 2005, 7 octombrie 2005), cât şi în declaraţia dată în faţa primei instanţe (în primul ciclu procesual), în data de 7 martie 2007, a arătat că în dimineaţa zilei de 8 martie 2005, mergând la locuinţa părţii vătămate, s-a întâlnit cu inculpatul Ş.P., care ieşea din casă, având o bâtă în mână, iar când a intrat în locuinţă a găsit-o pe partea vătămată, căzută lângă pat, şi plină de sânge. Partea vătămată i-a relatat că ar fi fost lovită de inculpat.

De asemenea, martorul a declarat că a transportat-o pe victimă la locuinţa mătuşii acesteia, martora B.S., căreia i-au povestit cele întâmplate.

De altfel, martora B.S. a declarat că partea vătămată i-a spus că a fost agresată de inculpatul Ş.P.

În declaraţia dată în faţa instanţei fondului cu prilejul rejudecării (din data de 27 iunie 2008) martorul B.D. a arătat că partea vătămată i-a spus că a fost lovită de inculpatul Ş.P., însă nu s-ar mai fi întâlnit cu inculpatul cu acest prilej.

Martorul, cu acest prilej, a menţionat că declaraţiile date în faza de urmărire penală au fost consecinţa presiunilor exercitate de şeful de post din localitatea Veriaş, care ar fi semnat şi declaraţiile sale.

Înalta Curte constată că declaraţia martorului referitoare la împrejurarea că nu s-a întâlnit cu inculpatul este nesinceră, fiind contrazisă de celelalte depoziţii date în faţa procurorului şi a instanţei (prilej cu care ar fi putut declara despre eventualele presiuni exercitate asupra sa), dar şi de procesul-verbal de confruntare din data de 16 mai 2005 între inculpat şi martor, în care arată că s-a întâlnit cu inculpatul care era înarmat cu un par în „poarta casei", iar când a intrat în locuinţă a găsit-o pe partea vătămată căzută la podea şi care prezenta urme de lovituri şi hemoragie la nivelul capului.

O altă dovadă a nesincerităţii martorului o reprezintă şi declaraţia acestuia, din ultima depoziţie menţionată, referitoare la împrejurarea că şeful de post i-ar fi semnat declaraţiile, întrucât se constată că semnăturile de pe toate declaraţiile martorului sunt identice şi nu se observă vreo „alterare" a acestora care să conducă la concluzia că ar fi fost executate de o altă persoană.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că primele declaraţii ale părţii vătămate şi ale martorului B. corespund adevărului, mai ales că se coroborează şi cu declaraţia inculpatului, care a arătat că în dimineaţa zilei de 8 martie 2005 a fost la locuinţa părţii vătămate, însă nu a agresat-o.

Susţinerea inculpatului că instanţele nu au analizat probele administrate în cauză nu este reală, având în vedere că atât instanţa fondului, cât şi instanţa de apel au făcut referiri ample la depoziţiile martorilor B.S., P.R., B.S. etc.

Chiar în eventualitatea în care instanţele nu ar fi analizat şi celelalte probe administrate în cauză, săvârşirea infracţiunii de către inculpat a fost dovedită mai presus de orice îndoială, după cum a rezultat din interpretarea depoziţiilor părţii vătămate şi a martorului B.C., depoziţii care sunt în concordanţă şi cu concluziile raportului de constatare medico-legală, din care rezultă că partea vătămată a prezentat traumatism cranio cerebral, fractură fronto-temporală stg., hematom extradural frontal stg., dilacerare intraparenchimatoasă cu diametrul de 1,5 cm şi edem, în jur, leziuni care au necesitat 65 zile de îngrijiri medicale.

2. Înalta Curte constată că şi încadrarea juridică dată faptei este corectă.

Astfel, după cum s-a menţionat fapta inculpatului care a aplicat mai multe lovituri victimei B.C. cu un par în zona capului întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen.

Dacă în cazul omorului, făptuitorul acţionează cu intenţia de a ucide, în cazul vătămării corporale grave, prevăzută de art. 182 C. pen., acesta acţionează cu intenţia de a vătăma integritatea corporală.

Însă în cauză se constată că inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide, intenţie care rezultă din împrejurările concrete ale săvârşirii faptei.

Inculpatul Ş.P. a aplicat părţii vătămate mai multe lovituri, de intensitate mare, cu o bâtă, în zona capului, care este zonă vitală, profitând şi de lipsa de reacţie a victimei, care a fost luată prin surprindere de către inculpat.

Intenţia inculpatului de a ucide rezultă din felul şi natura leziunilor, provocate prin lovire de şi cu corpuri dure, leziuni, care, după cum rezultă din raportul de constatare medico-legală, au pus viaţa victimei în primejdie.

În concluzie, solicitarea inculpatului în sensul de a se dispune schimbarea încadrării juridice dată faptei în infracţiunea prevăzută de art. 182 C. pen. nu este întemeiată.

3. Înalta Curte apreciază că recursul formulat de inculpat este fondat cu privire la greşita individualizare a pedepsei aplicate.

Înalta Curte constată că în pofida gravităţii infracţiunii comise, a atitudinii procesuale a inculpatului care nu a recunoscut săvârşirea faptei, precum şi a faptului că acesta s-a sustras de la urmărire penală (după ce s-a soluţionat propunerea parchetului de arestare preventivă a părăsit ţara) şi de la cercetarea judecătorească, în prima fază procesuală, se poate reţine în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. cu consecinţa coborârii pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.

Astfel, se constată că anterior săvârşirii faptei inculpatul, care este tânăr, a avut un comportament corespunzător în societate, este infractor primar, fiind la primul conflict cu legea penală.

De asemenea, Înalta Curte constată că inculpatul are doi copii minori şi este singurul întreţinător al familiei.

Înalta Curte constată că în raport de gravitatea infracţiunii, natura acesteia, împrejurările comiterii şi modul de acţionare, urmările socialmente periculoase şi conduita procesuală a inculpatului, nu se impune suspendarea condiţionată a executării pedepsei, întrucât prin acest mod ar fi lipsită sancţiunea de scopul educativ şi coercitiv, astfel cum este prevăzut în art. 52 C. pen.

În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen. va admite recursul inculpatului, va casa, în parte ambele hotărâri, şi rejudecând va face aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 alin. (2) C. pen. şi va reduce pedeapsa aplicată inculpatului, într-un cuantum care să asigure reeducarea acestuia.

Se va deduce din durata pedepsei aplicate, durata prevenţiei.