ICCJ. Decizia nr. 1999/2009. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1999/2009

Dosar nr. 1539/84/2007

Şedinţa publică din 28 mai 2009

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Prin sentinţa penală nr. 14 din 8 februarie 2008 a Tribunalului Sălaj, în baza art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 5 alin. (1), art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a) şi 76 lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul S.R., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, la pedeapsa de un an închisoare.

În baza dispoziţiilor art. 81 C. pen., s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei, stabilind termen de încercare de 3 ani, conform art. 82 C. pen.

Conform art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra nerespectării dispoziţiilor art. 83 C. pen. În baza dispoziţiilor art. 71 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., din momentul în care prezenta hotărâre a rămas definitivă şi până la terminarea pedepsei, iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a suspendat pedeapsa accesorie pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În baza art. 19 din Legea nr. 78/2000, inculpatul a fost obligat să restituie denunţătorilor: G.D. şi G.D.F. suma de 5.000.000 lei ROL (500 lei).

În baza art. 191 alin. (1) C. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1500 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. – S.T. Piteşti din data de 23 februarie 2007, dosar nr. 24/P/2006 a fost trimis în judecată inculpatul, S.R., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 5 alin. (1), art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, reţinându-se că în calitate de inspector vamal la D.R.V. Craiova – S.S.C., C.E.M., a pretins şi primit la data de 26 aprilie 2006 suma de 5.000.000 lei de la denunţătorul G.D., în scopul de a nu dispune sancţionarea contravenţională a acestuia şi reţinerea în vederea confiscării a autoturismului său pentru nerespectarea legislaţiei vamale în vigoare.

Tribunalul a procedat la administrarea nemijlocită a probelor necesare, utile, concludente şi pertinente pentru soluţionarea cauzei.

Din probatoriile administrate în cauză: declaraţiile inculpatului; declaraţiile martorilor, denunţători; declaraţiile martorilor; procesul verbal întocmit cu ocazia identificării persoanelor echipei mobile; Ordonanţa din 01 februarie 2007 a D.N.A. – S.T. Piteşti privind respingerea cererii de administrare a unor noi probe formulată în data de 01 februarie 2007; cazierul judiciar; fişa postului inculpatului; planul de misiune al echipelor mobile pe perioada 17 aprilie 2006 - 30 aprilie 2006; ordinul de misiune nr. 164 din 25 aprilie 2006; foaia de parcurs seria H nr. 14948, pentru autoturismul VW Bora; raport de misiune nr. 167 din 25 aprilie 2006; rezoluţia de delegare din 12 mai 2006 şi ordonanţa din 27 decembrie 2006 a ofiţerilor de poliţie judiciară pentru administrare de probe; bilet de trimitere, seria VL/05 nr. 0727406; procesele verbale de confruntare; adresele nr. 3687 din 02 februarie 2007, 14162 din 24 mai 2006, 33420 din 26 octombrie 2007, 31309 din 04 noiembrie 2007 ale D.R.V. Craiova; planşă fotografică a vestei reflectorizante; Ordonanţa din 02 februarie 2007 a D.N.A. – S.T. Piteşti prin care s-a dispus respingerea plângerii inculpatului contra procesului-verbal de confruntare; adresa nr. 6605 din 04 octombrie 2007 a D.J.A.O.V. Vâlcea; proces-verbal din 02 mai 2006; adresa D.F. Giurgiu, instanţa a reţinut următoarele:

Inculpatul S.R. ocupa funcţia de inspector-vamal, clasa l, gradul asistent în cadrul A.N.V. – D.R.V. Craiova.

Din dispoziţia conducerii direcţiei vamale, i s-au încredinţat atribuţii de exercitare a controlului vamal, de urmărire şi supraveghere a respectării legislaţiei vamale în privinţa mărfurilor, mijloacelor de transport şi a oricăror altor bunuri supuse unui regim vamal, atât pentru persoane fizice cât şi pentru persoane juridice, române sau străine, de constatare şi sancţionare a nerespectării reglementărilor din domeniul vamal, de executare a măsurilor prevăzute de lege pentru reţinerea şi confiscarea, după caz, a mărfurilor şi bunurilor care fac obiectul încălcării prevederilor legale în domeniul vamal.

La data de 26 aprilie 2006, inculpatul împreună cu martorul T.A. se afla în misiune pe raza judeţului Vâlcea, cu autoturismul de serviciu, ocazie în care i-au oprit în trafic, pe D.N. 64 Drăgăşani - Vâlcea, în Halta Bucşani, de pe raza comunei loneşti pe denunţătorii G.D. şi G.D.F., solicitându-le documentele de provenienţă ale autoturismului, actul de identitate şi permisul de conducere. După ce au analizat documentele, aceştia i-au adus la cunoştinţă că nu sunt în regulă pentru că nu figurează în documentele autoturismului şi nu pot circula cu acest autoturism şi, pe cale de consecinţă, urmează să-l sancţioneze contravenţional şi să dispună reţinerea în vederea confiscării, sens în care i-au solicitat să-i însoţească cu autoturismul respectiv la Biroul Vamal din Râmnicu Vâlcea.

Pe drum spre Biroul Vamal Râmnicu Vâlcea, denunţătorul, cu acordul inculpatului, Ie-a lăsat la domiciliu pe martorele G.D.F., G.C. şi B.I., după care inculpatul s-a urcat în autoturismul acestuia, aşezându-se pe locul din dreapta, faţă şi au plecat împreună, fiind escortaţi de către martorul T.A. (celălalt membru al echipei mobile de control) care se deplasa în fata lor cu autoturismul de serviciu inscripţionat cu cuvântul V.

Pe parcurs, inculpatul, în urma unor discuţii cu privire la reglementările legale în situaţia dată şi la starea lui de sănătate, i-a sugerat că ar putea scăpa de rigorile legii dacă i-ar oferi ceva în schimb. Ajungând pe raza oraşului Băbeni, la o distanţă de circa 15 km de domiciliul denunţătorului, inculpatul i-a cerut denunţătorului să se hotărască.

În aceste condiţii, denunţătorul a întrebat cât trebuie să-i ofere, iar inculpatul arătând cele cinci degete de la mâna dreaptă, i-a dat de înţeles că suma pretinsă este de 5.000.000 lei.

Nedispunând de suma pretinsă, denunţătorul i-a spus inculpatului că pentru a face rost de bani trebuie să se întoarcă acasă, în localitatea loneşti.

Inculpatul a fost de acord, i-a dat telefon colegului său din celălalt autoturism ce rula în faţă, cerându-i să oprească maşina şi să-l aştepte. Ajungând la domiciliu, denunţătorul a împrumutat de la martora G.C. (sora sa) suma de 4.000.000 lei, iar soţia acestuia, martora G.D.F., a mai împrumutat 1.000.000 lei de la martora B.L., care se afla în exerciţiul funcţiunii la Biroul pentru acordarea ajutorului social din cadrul Primăriei loneşti, după care denunţătorii G.D. şi G.D.F. au plecat cu autoturismul către localitatea Băbeni unde îi aştepta celălalt coleg (martorul T.A.) cu autoturismul de serviciu.

Ajungând la locul unde staţiona autoturismul vămii, respectiv pe raza oraşului Băbeni, denunţătorul a oprit autoturismul şi la indicaţia inculpatului a introdus banii în buzunarul din partea stângă a vestonului acestuia.

După ce a primit suma de 5.000.000 lei, inculpatul a coborât din maşină şi i-a spus martorului T.A. (colegul său) să-i restituie actele întrucât este în regulă.

După recuperarea documentelor, denunţătorii s-au întors la domiciliu unde le-au relatat despre cele întâmplate martorilor G.C. şi B.I. şi pe urmă au mers la Primăria loneşti unde se afla martora B.L., cea de la care denunţătoarea G.D.F. a împrumutat suma de 1.000.000 lei şi i-au spus şi acesteia pentru ce au avut nevoie de bani.

Aceasta imediat l-a încunoştinţat pe şeful de post B.I. (soţul ei), care l-a chemat de îndată la sediul Postului de poliţie pe denunţătorul G.D.

La Postul de poliţie împreună cu şeful de post B.I. se mai afla şi ofiţerul de poliţie L.D., aflat în control, astfel că denunţătorul Ie-a relatat şi acestora despre cele întâmplate, cei doi îndrumându-l să meargă de îndată la I.P.J. Vâlcea şi să formuleze denunţ scris, astfel că denunţătorii, împreună cu martora B.L., au plecat la Râmnicu Vâlcea pentru a merge mai întâi la cabinetul medical, iar pe urmă la I.P.J. Vâlcea pentru a formula denunţ scris.

Pe raza oraşului Râmnicu Vâlcea, au observat că în spatele autoturismului rulează maşina vămii cu echipa mobilă care i-a controlat, astfel că martora B.L. a reuşit să noteze nr. de înmatriculare:

Pentru identificarea membrilor echipei mobile, după formularea denunţului, comisarul şef C.G., din cadrul I.P.J. Vâlcea, I-a informat telefonic pe directorul D.R.V. Craiova cu privire la denunţul primit, solicitând să-i comunica numele şi prenumele inspectorilor vamali de pe auto, aflând astfel că cei doi sunt: inculpatul S.R. şi martorul T.A., încadraţi la S.S.C.V. - Echipe mobile aparţinând Direcţiei vamale.

Pe parcursul urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti, inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei. A confirmat, totuşi, că în ziua de 26 aprilie 2006, echipa mobilă a oprit în trafic, pentru control, autoturismul denunţătorilor, solicitându-le actul de proprietate al maşinii şi actul de înmatriculare, întrucât, în opinia organelor de control, documentele prezentate nu au corespuns solicitării, aceştia i-au adus la cunoştinţă prevederile legale în vigoare privind maşinile înmatriculate în străinătate şi consecinţele nerespectării acestora şi au dispus ca maşina să fie dusă la B.V.? Râmnicu Vâlcea pentru supraveghere vamală, până se clarifică situaţia autoturismului.

Inculpatul a susţinut că pentru a scăpa de răspundere denunţătorul ar fi fugit de sub escortă, nereuşind să-l prindă, informând despre acest incident conducerea vămii. Că evenimentele s-au derulat în modul prezentat de inculpat rezultă din declaraţiile martorilor I.A. şi C.S., care au relatat că, în ziua de 26 aprilie 2006, au fost înştiinţaţi telefonic de inculpat cu privire la faptul că, între orele 10,00 - 11,30, un autoturism a fost oprit în trafic pentru control, însă conducătorul acestuia ar fi refuzat să prezinte documentele maşinii sau actul de identitate, după care s-a urcat la volan şi a demarat în viteză în direcţia Râmnicu Vâlcea.

Cele declarate sunt în contradicţie cu Rapoartele la ordinul de misiune întocmite de inculpat şi de martorul T.A., în care aceştia au consemnat că, după ce ar fi oprit în trafic, conducătorul unui autoturism (nemenţionându-i nr. de înmatriculare) i-au solicitat actele necesare identificării sale şi a autoturismului, acesta a-motivat că le-ar fi uitat acasă. Se poate observa că raportul nu conţine nici numărul autoturismului şi nici faptul că şoferul ar fi refuzat prezentarea actelor.

Elemente contradictorii apar şi Intre declaraţia martorului T.A., care a declarat că în perioada cât a fost în misiune nu s-a despărţit de inculpat, acţionând tot timpul împreună şi procesul - verbal de confruntare a martorului T.A. cu denunţătorul, întocmit la 04 ianuarie 2007 de ofiţerul de poliţie judiciară în baza ordonanţei de delegare emisă de procurorul şef ai D.N.A. – S.T. Piteşti, din care rezultă contrariul.

Astfel, acesta cu ocazia confruntării i-a adresat două întrebări denunţătorului G.D.:

„în momentul în care v-aţi întors împreună cu numitul S.R. de la Râmnicu Vâlcea, unde v-aţi întâlnit cu soţia dvs.?"

„Ce discuţii aţi purtat cu soţia dvs. În contextul întâlnirii cu aceasta şi în concret unde anume s-au desfăşurat aceste discuţii ?".

Din modul de formulare şi de adresare a întrebărilor rezultă nu numai faptul că martorul T.A., pe parcursul misiunii, nu a acţionat tot timpul împreună cu inculpatul S.R. ci şi faptul că acesta şi inculpatul l-au recunoscut pe denunţător, contrar celor susţinute prin răspunsurile date la întrebările nr. 2 din procesele verbale de confruntare.

De asemenea, cele două întrebări adresate denunţătorului se coroborează cu declaraţiile acestuia şi ale martorilor G.D.F., G.C., B.I., din care rezultă că inculpatul s-a întors la domiciliu, în localitatea loneşti, împreună cu inculpatul, din drumul spre Biroul Vamal Râmnicu Vâlcea.

Motivul întoarcerii reiese din declaraţiile martorilor G.C., B.L. şi C.D., care se coroborează perfect cu declaraţiile denunţătorului în privinţa reîntoarcerii inculpatului împreună cu denunţătorul în localitatea loneşti şi a sumei împrumutate de 4.000.000 lei şi 1.000.000 lei.

Apărarea inculpatului cu privire la fuga de sub escortă şi la încercarea de identificare a autoturismului pe raza municipiului Râmnicu Vâlcea este combătută şi prin declaraţia martorului B.L. care precizează, în declaraţia dată în faza de urmărire penală şi menţinută şi în faţa instanţei, că după cele întâmplate, s-a deplasat în aceeaşi zi în municipiul Râmnicu Vâlcea împreună cu denunţătorii, pentru investigaţii medicale, depunând în acest sens la dosar Biletul de trimitere pentru analize medicale seria VL/05 nr. 0727406 eliberat, în ziua de 26 aprilie 2006, de medicul său de familie şi că şi-a notat nr. de înmatriculare al autoturismului de serviciu al celor doi vameşi: număr în baza căruia comisarul şef C.G. de la I.P.J. Vâlcea a identificat membrii echipei mobile aflată în misiune pe raza judeţului Vâlcea în ziua de 26 aprilie 2006.

De asemenea, atât în cursul urmăririi penale cât şi al cercetărilor judecătoreşti, martorul L.D., ofiţer de poliţie, a întărit susţinerile denunţătorilor şi a confirmat că, într-adevăr, în ziua de 26 aprilie 2006, a fost în control la Postul de poliţie al comunei loneşti, ocazie cu care a aflat despre împrejurările în care cei doi vameşi au pretins şi primit de la denunţători suma de 5.000.000 lei şi i-a îndrumat să depună denunţul la I.P.J. Vâlcea.

Inculpatul a invocat nulitatea absolută a actului de sesizare pe considerentul faptului că unele acte de urmărire penală au fost efectuate de organul de poliţie, în condiţiile în care urmărirea penală în cauza dedusă judecăţii aparţine în exclusivitate procurorului. In susţinere s-au invocat dispoziţiile procesual penale cu caracter general, înscrise în art. 209 alin. (3) C. proc. pen., ignorându-se normele cu caracter special reglementate de dispoziţiile art. 217 alin. (4) C. proc. pen. şi art. 10 din OUG nr. 43/2002 privind D.N.A.

Din analiza acestor texte legale, rezultă că în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune prin ordonanţă ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei judiciare [(art. 217 alin. (4) C. proc. pen.)]. De asemenea, în scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi urmărire a infracţiunilor de corupţie, în cadrul D.N.A. funcţionează ofiţeri de poliţie, ce constituie poliţia judiciară a D.N.A., care îşi desfăşoară activitatea numai în cadrul acestei instituţii. Aceştia pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurori, desfăşurându-şi activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control a acestora (art. 10 din OUG nr. 43/2002).

Faţă de aceste dispoziţii, audierea martorilor de către ofiţerii poliţiei judiciare, în condiţiile delegării lor prin ordonanţa procurorului, nu contravine legii şi nu este sancţionată cu nulitatea actelor de procedură efectuate în acest context.

Raportat la susţinerile inculpatului, potrivit cărora urmărirea penală a fost începută pe baza denunţului şi declaraţiilor denunţătorilor G.D. şi G.D.F., care au fost date în faţa unui organ necompetent, respectiv a poliţiştilor din I.P.J. Vâlcea, s-a reţinut în baza art. 213 C. proc. pen., că organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa lui. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent. Rezultă astfel că, actele astfel efectuate nu îşi pierd valabilitatea şi nici nu contravin dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen., care reglementează începerea urmăririi penale.

Raportat la susţinerile inculpatului, potrivit cărora, în cauză, nu pot servi ca mijloc de probă procesele verbale de confruntare pentru că sunt încheiate cu încălcarea dispoziţiilor legale, fiind un monolog şi o continuare a declaraţiilor date de denunţători sau de martori, instanţa, în baza art. 87 şi 88 C. proc. pen., raportat la art. 91 C. proc. pen., a reţinut că organul de urmărire penală când constată că există contraziceri între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză, procedează la confruntarea acelor persoane, de asemenea acesta poate încuviinţa ca persoanele confruntate să-şi pună întrebări. Din dispoziţiile legale citate nu rezultă că ascultarea persoanelor confruntate s-ar face sub prestare de jurământ, aşa cum susţine inculpatul în apărarea sa.

În apărarea sa inculpatul a mai invocat faptul că în faza de urmărire penală i s-a încălcat principiul „egalităţii de arme" promovat de C.E.D.O. Cu privire la acest principiu, C.E.D.O. precizează că: „Exigenţa egalităţii armelor, în sensul unui echilibru just între părţi, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza, inclusiv probele, în condiţii care" să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajată net în comparaţie cu adversarul său. Obligaţia de a veghea în fiecare caz la respectarea condiţiilor unui proces echitabil revine autorităţilor naţionale" (Hot. Nr. 27 din octombrie 1993). Or, în cauza de faţă, inculpatului i s-a oferit posibilitatea de a prezenta probele propuse în apărarea sa şi, considerate a fi concludente şi utile cauzei.

Inculpatul a mai susţinut că urmărirea penală este nulă pentru faptul că, deşi inculpatul avea apărători aleşi, aceştia nu au participat la toate actele de urmărire penală, respectiv la luarea declaraţiilor de martori, prin aceasta îngrădindu-i-se dreptul la apărare. În acest sens, inculpatul a invocat Decizia nr. 1086 din 20 noiembrie 2007 a Curţii Constituţionale, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (1), art. 173 alin. (1) C. proc. pen.

Din examinarea probatoriului administrat, reiese că declaraţiile martorilor G.C., B.I., B.L., C.D.M., B.I., L.I.D., s-au luat la datele de 16 şi 22 mai 2006, anterior datei de 24 mai 2006, la care i s-a adus la cunoştinţă inculpatului fapta pentru care este cercetat, scopul acestor declaraţii fiind acela de a completa informaţiile pe care le au organele de urmărire penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.

Inculpatul a afirmat că urmărirea penală nu era completă la momentul prezentării materialului de urmărire penală, motivat de faptul că, la data de 01 februarie 2007, când s-a procedat la prezentarea materialului de urmărire penală, inculpatul a formulat noi cereri, pe care procurorul Ie-a respins prin ordonanţă motivată. Ulterior, la data de 07 iulie 2007, inculpatul a depus la dosar o serie de înscrisuri, fapt care în opinia sa ar fi trebuit să determine o nouă prezentare de material. O astfel de susţinere este în contradicţie cu normele procedurale, întrucât art. 253 C. proc. pen., reglementează strict situaţiile în care procurorul efectuează din nou prezentarea materialului de urmărire penală: atunci când a efectuat noi acte de cercetare penală sau dacă constată că trebuie schimbată încadrarea juridică a faptei. Având în vedere că nici una din aceste două situaţii nu se regăseşte în cauză, susţinerile inculpatul nu pot fi primite.

În cauză, probele strânse în cursul urmăririi penale şi care au servit drept temei de trimitere în judecată, precum şi probele administrate în faza judecăţii, dovedesc în mod cert că autorul infracţiunii de luare de mită este inculpatul şi că faptele au existat în realitate. În concluzie, tribunalul a reţinut că fapta inculpatului de a pretinde şi primi o sumă de bani în scopul de a nu dispune sancţionarea şi reţinerea în vederea confiscării a autoturismului pentru nerespectarea legislaţiei vamale în vigoare de către denunţătorul G.D., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 5 alin. (1), art. 6 şi 7 alin.(1) din Legea nr. 78/2000.

Infracţiunea de luare de mită se săvârşeşte numai cu intenţie directă, deoarece inculpatul îşi dă seama, în momentul săvârşirii faptei, că banii sau foloasele pe care le pretinde sau le primeşte sau care constituie obiectul promisiunii pe care o acceptă sau nu o respinge, nu i se cuvin şi, cu toate acestea, el vrea să le pretindă sau să le primească ori să accepte sau, să nu respingă promisiunea ce i s-a făcut, în acelaşi timp, inculpatul are reprezentarea stării de pericol care se produce pentru buna desfăşurare a activităţii de serviciu, urmare pe care o doreşte.

Luarea de mită este o infracţiune instantanee, care se consumă în momentul în care funcţionarul a primit, pretins, a acceptat sau nu a respins banii sau alte foloase necuvenite în scopul de a nu îndeplini sau a întârzia efectuarea unui act la care este obligat potrivit îndatoririlor sale de serviciu, ori a efectuat un act contrar acestor îndatoriri.

Practica judiciară a confirmat constant acest punct de vedere, statuând repetat că, atâta vreme cât infracţiunea de luare de mită se consumă în momentul pretinderii de către funcţionar a unor sume de bani sau alte foloase, în scopurile arătate mai sus, este lipsit de relevanţă faptul că banii au fost puşi într-un loc sau altul sau că denunţătorul nu-şi mai aminteşte monetarul sumei înmânate inculpatului.

În speţă, infracţiunea comisă s-a consumat la 26 aprilie 2006 în momentul pretinderii de către inculpat a sumei de 5.000.000 lei.

În cauză, în mod judicios parchetul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (1), art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 faţă de calitatea specială a inculpatului, de inspector vamal cu atribuţii de control şi, respectiv, de persoană cu atribuţii de constatare sau urmărire a infracţiunilor, încadrare menţinută şi de instanţa de judecată.

Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepsei s-a ţinut seama de dispoziţiile Părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului individualizării pedepsei, aşa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanţă. De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivative de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei. Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile sociale impuse de societate.

S-a constatat că inculpatul, în perioada anterioară comiterii faptelor, a desfăşurat o muncă de răspundere, în care s-a implicat, pentru rezolvarea problemelor dificile cu care s-a confruntat instituţia - D.R.V. Craiova.

Potrivit art. 74 C. pen., conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii, stăruinţa depusă de acesta pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită şi atitudinea sa după săvârşirea infracţiunii rezultând din prezentarea în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii şi arestării participanţilor, pot fi considerate circumstanţe atenuante.

Din analiza acestor texte de lege, precum şi a probelor administrate în cauză, tribunalul a constatat că în speţă există împrejurări ce constituie circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului. Astfel, inculpatul nu a mai comis fapte penale, este în vârstă de 46 de ani, este căsătorit, are un copil minor, iar în prezent şi-a dat demisia din D.R.V. Craiova. Faptul că inculpatul nu a recunoscut comiterea infracţiunilor, nu înseamnă că a adoptat o poziţie de nesinceritate pe parcursul procesului penal, ci în acest mod a înţeles să-şi facă apărarea în cauză.

Reţinând toate aceste împrejurări ca circumstanţe atenuante conform art. 74 C. pen., tribunalul a procedat în conformitate cu art. 76 C. pen. şi i-a aplicat inculpatului o pedeapsă sub minimul special prevăzut de lege.

În speţă, toate elementele, pornind de la conţinutul infracţiunii, funcţia avută de inculpat, suma modică primită drept mită, până la împrejurârile în care a comis infracţiunea, datele referitoare la persoana sa şi concluziile judecăţii, îl indică a fi reeducabil, chiar fără executarea pedepsei. Ţinând seama de aspectele sus menţionate, instanţa a reţinut că există suficiente temeiuri pentru a se considera că scopul pedepsei poate fi atins şi în condiţiile suspendării condiţionate prevăzute de art. 81 C. pen.

Aplicarea unei pedepse severe inculpatului, nu ar duce la reeducarea acestuia şi ar lipsi de conţinut dispoziţiile art. 72 şi 52 C. pen., creând o disproporţie între scopul şi rezultatul acestora.

Cu privire la modalitatea de executare a pedepsei în sensul de a se face aplicarea prevederilor art. 86⁶ C. pen., solicitată de reprezentanta D.N.A., s-a apreciat că supunerea condamnatului, pe durata termenului de încercare, unor măsuri de supraveghere speciale şi cerinţei de a respecta anumite obligaţii stabilite de instanţă, în cazul de faţă, nu se justifică deoarece pregătirea profesională, respectiv inginer electronist şi comportamentul anterior comiterii faptei, îl indică a fi reeducabil şi în lipsa unor măsuri şi obligaţii stabilite de instanţă.

B. Împotriva hotărârii, în termen legal, s-au exercitat căile de atac ale apelului de către inculpat, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. S.T. Cluj şi numiţii G.D. şi G.D.F.

Parchetul a criticat soluţia atacată sub aspectul netemeiniciei pentru motivele învederate în scris, cu menţiunea că pedeapsa stabilită este criticată sub aspectul reţinerii de circumstanţe atenuante, pedeapsa aplicată fiind neîndestulătoare. În acest sens, reţinerea de circumstanţe atenuante în ceea ce priveşte persoana inculpatului nu i se poate recunoaşte valabilitate de principiu întrucât în raport de faptă şi împrejurări, circumstanţele atenuante nu îndreptăţesc coborârea pedepsei sub limita legală. Pentru aceste motive, a solicitat admiterea apelului, înlăturarea circumstanţelor atenuante reţinute ca fiind nejustificate, iar pedeapsa care se va aplica să fie în limitele legale prevăzute de lege, cu menţinerea modalităţii de executare stabilită de instanţa de fond.

Martorii G.D.F. şi G.D. au solicitat admiterea apelului declarat, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a li se da acestora posibilitatea de a beneficia de o cale de atac în calitate de părţi vătămate sau părţi civile. În subsidiar, au solicitat admiterea pretenţiilor civile formulate, raportat la timpul scurs de la momentul declanşării cercetărilor, la numeroasele drumuri pe care martorii au fost nevoiţi să ie facă din Italia în România, la eforturile substanţiale făcute pentru a se prezenta în instanţă şi a susţine ceea ce au perceput.

Inculpatul a solicitat desfiinţarea sentinţei penale şi pronunţarea unei noi hotărâri prin care să se dispună achitarea inculpatului, în principal, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b¹) C. proc. pen.

În motivarea apelului, inculpatul a arătat că între declaraţiile martorilor există flagrante contradicţii. Astfel, în denunţurile iniţiale cei doi martori-denunţători arată că Ie-a fost pretinsă suma de 5 milioane lei, iar pentru că nu avea decât 3.000.000 lei la ei, cel doi se duc acasă, unde martorul G.D. îi cere surorii sale. 4.000.000 lei şi soţiei şefului de post 1.000.0000 lei. Soţia şefului de post, cu ocazia audierii, a arătat că suma i-a fost solicitată de martora G.D.F. acasă, iar martora G.D.F. a declarat că a solicitat suma de 1.000.000 lei la Primărie. De asemenea, poliţistul L.D., cu ocazia audierii, a arătat că a auzit personal când martorul G.D. s-a plâns de ce i s-a întâmplat, motiv pentru a sunat la Vâlcea. Consideră că din probele administrate în cauză nu s-a înfrânt principiul de nevinovăţie al inculpatului, mai ales că toate probele sunt indirecte şi nu există nici o probă din care să rezulte cu certitudine vinovăţia inculpatului.

În subsidiar, a apreciat că suma de 5.000.000 lei este derizorie şi permite ca instanţa să considere că s-a adus o atingere minimă ordinii de drept şi legii penale, iar fapta este lipsită de importanţă.

A solicitat a se avea în vedere şi că inculpatul nu putea să-l sancţioneze pe denunţător pentru că nu acesta era proprietarul bunului, astfel că soluţia de condamnare se bazează pe probe indirecte şi contravine dispoziţiilor C.E.D.O. şi practicii instanţei, fiind un precedent deosebit de grav, mai ales că toate părţile din dosar au un interes în cauză, inclusiv denunţătorii, care au solicitat daune morale în cauză.

S-a învederat instanţei că la dosar există 12 variante de precizări ale locului unde au fost puşi banii, fiind foarte important pentru această infracţiune locul unde se găsesc banii, modalitatea în care s-au dat şi în ce formă. O condamnare doar pe declaraţia denunţătorului nu este posibilă, mai ales când acesta nu a avut o declaraţie uniformă. Mai mult, denunţătorul a ascuns data aducerii în tară a autoturismului, tocmai pentru că au mai făcut acest lucru, raportat şi la adresa comunicată de Poliţia de Frontieră, recunoscând că în comună s-au mai oprit maşini pentru acest lucru, iar inculpatul şi colegul acestuia au mai sancţionat persoane pentru aceleaşi fapte. Este evident interesul denunţătorilor, care este, pe deplin dovedit, deoarece aceştia erau în neregulă cu autoturismul.

Pe de altă parte, inculpatului i s-a încălcat dreptul ia tăcere, de care a vrut să uzeze când a fost chemat la confruntări cu denunţătorul şi i s-a aplicat un tratament juridic diferit faţă de colegul lui T., faţă de care s-au apreciat exagerate declaraţiile denunţătorilor.

Prin Decizia penală nr. 112/A/2008, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în baza art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., a admis apelurile declarate de către martorii G.D.F. şi G.D., împotriva sentinţei penale nr. 14 din 08 februarie 2008 a Tribunalului Sălaj pe care a desfiinţat-o în parte şi judecând:

A trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Sălaj, doar sub aspectul soluţionării pretenţiilor formulate de către martorii apelanţi G.D.F. şi G.D.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

A respins, ca nefondate, apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – S.T. Cluj şi inculpatul S.P.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat inculpatul - apelant ia plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 600 lei, iar restul cheltuielilor judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Instanţa de control judiciar a constatat că situaţia de fapt a fost corect reţinută în raport de probele administrate în cauză, fapta săvârşită de inculpat fiind pe deplin dovedită.

Totodată, s-a reţinut că pedeapsa aplicată inculpatului a fost corect individualizată, cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), nefiind justificată reindividualizarea acesteia.

S-a apreciat că hotărârea atacată este nelegală raportat la dispoziţiile ce vizează persoanele numiţilor G.D.F. şi G.D. Astfel, cei doi au avut iniţial calitatea de făptuitori raportat la infracţiunea de dare de mită, ulterior dispunându-se neînceperea urmăririi penale.

Instanţa de control judiciar a considerat că aceştia nu pot avea decât calitatea de martori, raportat la caracterul infracţiunii (de pericol), cei doi solicitând restituirea unor sume de bani pe care le-au cheltuit cu ocazia prezentării la proces, sume asupra cărora, instanţa de fond, nu s-a pronunţat, astfel încât Curtea de Apel Cluj a apreciat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare sub aspectul soluţionării pretenţiilor formulate de către aceştia.

C. Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – S.T. Cluj, inculpatul S.R. şi numiţii G.D. şi G.D.F.

Parchetul a criticat hotărârea sub aspectul cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor şi stabilirea unei pedepse în limitele prevăzute de lege, ca urmare a înlăturării dispoziţiilor art. 74 lit. a) C. pen., cu raportare la art. 76 lit. c) C. pen.

Inculpatul S.R. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 385⁹ pct. 10 şi 18 C. proc. pen., solicitând casarea hotărârilor atacate şi, în principal, achitarea sa, deoarece există suficiente probe neclare şi neconcludente care nasc suficiente dubii privind săvârşirea infracţiunii, iar, în subsidiar, casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare, instanţele nepronunţându-se motivat asupra cererilor esenţiale formulate de către acesta.

Motivele de recurs susţinute de către apărătorul inculpatului au fost depuse şi în scris la dosarul cauzei.

Numiţii G.D. şi G.D. au solicitat în motivele scrise de recurs casarea hotărârilor, să se constate calitatea de părţi civile şi obligarea inculpatului la plata tuturor pretenţiilor civile formulate, atât materiale şi morale, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 10 şi 21 C. proc. pen.

Susţinerile reprezentantului Ministerului Public, ale apărătorului inculpatului cât şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în practicaua prezentei hotărâri.

Examinând recursurile declarate în cauză, prin prisma motivelor invocate cât şi din oficiu, conform art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceste sunt fondate pentru următoarele considerente:

Din multitudinea susţinerilor din motivele de recurs invocate, atât de către Ministerul Public, cât şi de către inculpat şi denunţători se detaşează unul care se impune a fi analizat prioritar în raport de celelalte motive de recurs, cel prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen. (instanţa nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate, ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi de natură să le garanteze-drepturile şi să influenţeze soluţia procesului).

Pentru a fi operant motivul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., textul impune îndeplinirea a două condiţii:

- omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unor probe administrate;

- probele administrate să fie de natură să garanteze drepturile şi să fie hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, în sensul influenţării soluţiei date cauzei, respectiv de condamnare în achitare şi invers.

Inculpatul S.R. a învederat atât în scris, cât şi prin susţineri orale, în faţa instanţei de fond şi a celei de control judiciar, o serie de contradicţii între probele administrate în cauză, în faza de urmărire penală şi cele din faza de cercetare judecătorească, solicitând să fie analizate odată cu soluţionarea cauzei, contradicţii pe care inculpatul le considera esenţiale în dovedirea nevinovăţiei sale.

Aspectele învederate de către acesta şi care nu au fost analizate de cele două instanţe se refereau la existenţa „pretinderii" şi „primirii" vreunei sume de bani de către inculpat, a modului cum au fost pretinşi banii sau înmânaţi acestora, a locului în care au fost pretinşi şi înmânaţi banii, în prezenţa căror persoane s-a făcut acest lucru, factorul care a generat pretinderea sumelor de bani, motivele care le-au determinat pe denunţător să accepte darea acestor sume de bani, traseul pe care l-au parcurs cei implicaţi în activitatea infracţională.

Instanţa de fond şi cea de control judiciar, în pofida numeroaselor cereri şi precizări formulate în scris de către inculpat, nu au analizat aceste aspecte esenţiale în aflarea adevărului conform art. 3 C. proc. pen. („în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului"). Aplicarea acestui principiu este de natură să asigure realizarea practic a scopului procesului penal, ca orice infractor să fie pedepsit, numai în măsura vinovăţiei sale, şi că orice persoană nevinovată să nu fie trasă fa răspundere penală.

În cazul constatării existenţei faptei, trebuie cunoscute împrejurările de loc, de timp, de mod, de mijloace, de scop, în care s-a săvârşit fapta, împrejurările care influenţează asupra gradului şi caracterului răspunderii, fie în defavoarea, fie în favoarea inculpatului, aspecte asupra cărora cele două instanţe cărora le revenea sarcina administrării probelor (conform art. 65 C. proc. pen.), nu s-au aplecat, astfel încât vinovăţia inculpatului să rezulte cu certitudine din probele care au fost analizate sub toate aspectele. Or, probele administrate până la acest moment, în principal-declaraţiile denunţătorilor şi ale unor martori cărora aceştia din urmă le-au relatat cele întâmplate, sunt neclare şi nu oferă suficiente indicii de vinovăţie a inculpatului, care să justifice tragerea acestuia ia răspundere penală.

În altă ordine de idei, în considerarea prezumţiei de nevinovăţie şi în scopul aflării adevărului, instanţele judecătoreşti trebuie să-şi îndrepte atenţia şi spre administrarea şi analizarea probelor din care ar putea reieşi nevinovăţia inculpatului, aspect care reiese din dispoziţiile art. 3, 4, 6 şi 287 C. proc. pen.; în cauză, instanţele au omis însă să se pronunţe asupra acestor probe, propuse în apărare de către inculpat.

În motivele scrise depuse la toate instanţele de judecată, .„inculpatul face o analiză amănunţită a contradicţiilor existente în cadru! probatoriului, solicitând analizarea acestora, fapt care ar conduce, în opinia sa, la constatarea nevinovăţiei.

De asemenea, instanţele de judecată au obligaţia legală de a afla adevărul, pe baza probelor, în fiecare cauză penală, ceea ce implică desfăşurarea unei activităţi probatorii complete, cu verificarea tuturor împrejurărilor de fapt şi de drept în vederea aflării adevărului. Rolul activ al autorităţilor judiciare este examinat în raport cu această obligaţie, astfel încât, atunci când au rămas împrejurări nelămurite prin probe, aspecte contradictorii, se consideră că nu a fost exercitat rolul activ şi, ca urmare, probatoriul trebuie continuat în vederea lămuririi acestor împrejurări.

Curtea constată întemeiată critica inculpatului privind existenţa a numeroase contradicţii în materialul probator, pe care instanţa de fond şi cea de apel nu le-au lămurit, rezumându-se să reia situaţia de fapt descrisă în rechizitoriu.

Astfel, în denunţul şi plângerea din 26 aprilie 2006, cu privire la locul în care s-ar fi pus banii, nu se vorbeşte de nici un buzunar, denunţătoarea G.D. arătând că soţul său „i-a înmânat".

În declaraţia de la dosar urmărire penală, spune că „S.R. i-a arătat soţului meu buzunarul din partea stângă al vestei verzi cu care era îmbrăcat, ocazie cu care i-a introdus banii în buzunar". La instanţă, denunţătoarea precizează „în buzunarul sacoului. Martora B.L. spune că denunţătoarea G.D., de faţă cu soţul ei, i-a spus că inculpatul i-a cerut să-i lase banii între scaunele din fată ale vămii. Denunţătoarea a mai arătat că ea i-a dat suma de 5 milioane, zvârlind-o între scaunele autoturismului vămii.

În declaraţia de la dosar instanţă martora B.L. relatează: - acte la, G.D. am aflat că I-a însoţit pe soţul ei şi pe vameş până la oraşul Băbeni, unde îl aştepta celălalt vameş în autoturismul vămii, iar banii i-au fost daţi vameşului S.R., acesta nu a vrut să pună mâna pe ei, fapt pentru care i-a cerut să-i lase între scaunele din faţă ale autoturismului vămii".

Martora G.C., în declaraţia de la, dosar urmărire penală, evidenţiază că denunţătoarea G.D. i-a spus că numitul S.R. si-a deschis vestonul şi unul din cei doi soţi i-a băgat banii în buzunar.

Martora B.L., în declaraţia de la instanţă, spune că de la denunţătoare a aflat că inculpatul a desfăcut buzunarul de la haină şi i-a arătat unde să pună în banii.

În rechizitoriu se susţine că banii au fost introduşi în buzunarul din partea stângă a ţinutei vameşului.

De asemenea, nu a fost stabilit scopul pentru care au fost daţi banii (martorul B.I. spune că G.D. i-a cerut soţiei sale bani ca să achite o amendă, iar martorul C. arăta că martora B.L. i-a cerut pentru ea).

Instanţele nu au lămurit nici de ce nu i-au fost daţi banii inculpatului S.R. imediat în localitatea loneşti şi a fost nevoie să se deplaseze în altă localitate, deşi din ordinul de deplasare şi foaia de parcurs rezultă că nu au staţionat în această localitate.

Contradicţii există între denunţ şi declaraţiile soţilor G. şi cu privire la persoanele care au oprit şi au verificat pe denunţători.

În denunţ şi declaraţia de la dosar urmărire penală, denunţătorul G.D. arată că, în timp ce se deplasa cu autoturismul din direcţia Drăgăşani, a fost oprit în trafic de 2 funcţionari vamali îmbrăcaţi în uniforme specifice ce au coborât dintr-un autoturism, i-au solicitat documente (...) i-au spus/le-au spus (totul la plural).

După 8 luni, la D.N.A., denunţătorul foloseşte singularul, arătând că în autoturismul vămii a rămas un alt vameş care, în tot acest timp, nu a coborât.

Martora B.L. arată că „T. a controlat actele şi tot el a precizat de amendă", declaraţie ce se coroborează cu cea a martorului.

Contradicţii nerezolvate au fost şi cu privire la persoana care a restituit actele (T. sau R.), martorii audiaţi în cauză relevând aspecte diferite.

Mai mult, instanţa de control judiciar s-a limitat a prelua motivarea hotărârii instanţei de fond, deşi avea obligaţia de a verifica dacă faptele şi împrejurările reţinute prin hotărârea atacată reprezintă adevărul material, complet şi cert întemeiat.

Pentru a putea efectua acest control, în recurs e necesar a se cunoaşte care a fost starea de fapt reţinută de instanţa a cărei hotărâre este atacată şi pe baza căror probe s-a ajuns la această stabilire. Acest lucru nu poate fi verificat decât pe baza motivării hotărârii recurate, aceasta constituind un element de transparenţă a justiţiei, inerent oricărui act juridic adiţional. Hotărârea judecătorească reprezintă rezultatul unui proces logic de analiză ştiinţifică a probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, proces de analiză necesar stabilirii stării de fapt desprinse din acestea prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, urmare a unor raţionamente logice făcute de instanţă şi care-şi găsesc exponenţialul în motivarea hotărârii judecătoreşti. Ori de câte ori instanţele de judecată nu efectuează o cercetare judecătorească complexă, însuşindu-şi probele strânse de organul de urmărire penală, încalcă dreptul la apărare al inculpatului şi aduce o gravă vătămare intereselor legitime.

Din cele expuse mai sus, reiese că în cauză instanţele de judecată nu au supus analizei şi interpretării logice toate contradicţiile semnalate de către inculpat existente în probatoriul administrat, care erau necesare a fi luate în considerare în soluţionarea cauzei sub toate aspectele, putând influenţa soluţia cauzei.

În acest context, Înalta Curte consideră că hotărârea se impune a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, aceasta urmând să verifice şi apărările inculpatului şi să clarifice toate contradicţiile existente în probatoriul administrat, învederate de către inculpat, arătând motivat care sunt probele pe care îşi fundamentează hotărârea şi care au fost înlăturate.

În acest sens, va dispune reaudierea tuturor părţilor, inculpat, denunţători şi martori, va insista asupra lămuririi contradicţiilor învederate în notele scrise şi în motivele de recurs, va asigura inculpatului posibilitatea de a-şi face o apărare efectivă, prin audierea corespunzătoare a martorilor, nefiind admisibilă adoptarea unei atitudini permisive faţă de numita G.D.F., care a refuzat să răspundă anumitor întrebări pe motiv că este obosită; totodată, instanţa de fond va exercita un rol activ şi în ceea ce priveşte audierea martorilor L.D., ofiţer de poliţie a cărui declaraţie este extrem de sumară, deşi acest martor a purtat discuţii cu denunţătorul şi familia sa, fiind interesat de cele întâmplate şi depunând diligente sporite pentru ca aceştia să ajungă la Poliţia judeţului Vâlcea, să fie aşteptaţi după orele de program de un ofiţer în fata căruia să formuleze denunţul, etc.

De asemenea, instanţa de fond va insista, cu ocazia audierii denunţătorilor şi martorilor, asupra lămuririi relaţiei dintre denunţători şi martori (şi, implicit, va ţine seama de eventualul subiectivism al acestora din urmă), având în vedere aspectul ce reiese chiar din susţinerile denunţătorilor, formulate cu ocazia motivelor de apel şi recurs şi din solicitarea de despăgubiri cu sume reprezentând deplasarea, cazarea şi masa pentru 8 martori, dosar instanţă apel şi 42 dosar instanţă recurs), ceea ce ar însemna că inclusiv lucrătorii de poliţie au fost transportaţi, cazaţi şi hrăniţi pe cheltuiala denunţătorilor (!?) cu ocazia deplasării la instanţa de fond în vederea audierii.

Totodată, instanţa fondului va verifica apărarea formulată de către inculpat privind situaţia juridică a autoturismului folosit de denunţători şi care a făcut obiectul controlului vamal. În acest sens, având în vedere că inculpatul a produs dovezi potrivit cărora denunţătorii nu au intrat în ţară cu autoturismul la data pretinsă de aceştia, ci autovehiculul era în România de mai multă vreme, fiind introdus de o altă persoană decât naşul denunţătorilor, numitul T.l.M., instanţa de fond va emite o adresă către Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin intermediul" căruia va solicita în ţara de origine unde autovehiculul era înmatriculat la acea dată, efectuarea de verificări a datelor privind proprietarul, existenţa unei eventuale procuri pentru folosinţa autoturismului, eventuale reclamaţii privind sustragerea, data la care denunţătorul a dobândit permis de conducere în România şi/sau Italia; aceste din urmă aspecte se impun a fi verificate în raport de menţiunea din procesul - verbal întocmit la 5 decembrie 2006, aflat la dosarul de urmărire penală, potrivit căruia denunţătorul a arătat că pentru a veni în ţară trebuie mai întâi să obţină un permis de conducere, de datele ce rezultă din probatoriul administrat în sensul că soţia şi soacra denunţătorului erau foarte speriate şi au cerut relaţii şefului de post, temându-se că denunţătorul ar putea fi arestat, precum şi de împrejurarea că denunţătorii au părăsit la foarte scurt timp România după data presupusei fapte de corupţie şi depunerea denunţului, ceea ce poate reprezenta şi o încercare de evitare a depistării de către organele vamale a autovehiculului şi efectuarea tuturor verificărilor privind situaţia juridică a autoturismului în cauză), etc.

Sub un alt aspect, pentru a se putea aprecia asupra credibilităţii denunţătorilor, se va cerceta şi împrejurarea relevată de G.D. în ultima declaraţie dată în faţa instanţei de apel la data de 30 octombrie 2008, în sensul că, la momentul controlului, avea asupra sa suma de 15 000 Euro, situaţie în care apare necesar a se lămuri de ce a fost nevoit să facă eforturi susţinute pentru a împrumuta infima sumă de 5 milioane ROL.

Admiterea recursurilor în temeiul motivelor de recurs prevăzute de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., face inutilă analiza temeiniciei şi legalităţii celorlalte motive de recurs invocate, acestea urmând a fi avute în vedere şi analizate în concret de către instanţa de fond, fie că au fost indicate în recursul parchetului, fie al inculpatului sau al celor doi denunţători, în vederea stabilirii adevărului judiciar şi a clarificarea tuturor echivocurilor existente.

Pentru aceste considerente, în conformitate cu prevederile art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – S.T. Cluj, inculpatul S.R. şi denunţătorii G.D., G.D.F., va casa Decizia şi sentinţa şi va dispune rejudecarea cauzei de către Tribunalul Sălaj, care va relua cercetarea judecătorească conform indicaţiilor din prezenta decizie, astfel cum au fost arătate mai sus.

În conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Cu majoritate:

Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – S.T. Cluj, denunţătorii G.D. şi G.D.F. şi inculpatul S.R. împotriva deciziei penale nr. 112/ A din 6 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Casează Decizia recurată, precum şi sentinţa penală nr. 14 din 8 februarie 2008 a Tribunalului Sălaj, secţia penală şi trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond.

Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

Onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru inculpatul S.R., în sumă de 50 lei, reprezentând onorariu parţial până la prezentarea apărătorului ales, se va plăti din fondul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 mai 2009.

← ICCJ. Decizia nr. 1975/2009. Penal		ICCJ. Decizia nr. 2025/2009. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 1971/2009. Penal ICCJ. Decizia nr. 1973/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 1975/2009. Penal ICCJ. Decizia nr. 2017/2009. Penal