ICCJ. Decizia nr. 2112/2009. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2112/2009
Dosar nr.2635/2/2009
Şedinţa publică din 4 iunie 2009
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 90/ F din 6 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus respingerea, ca nefondată, a contestaţiei la executare formulată de contestatorul condamnat M.L. cu privire la punerea în executare a sentinţei penale nr. 15 din data de 22 ianuarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. 208/2/2008, rămasă definitivă prin nerecurare.
S-au reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Galaţi, la data de 7 iulie 2008, recurentul condamnat M.L. a solicitat ca, pe calea contestaţiei la executare, să se dispună contopirea pedepselor de 5 ani şi, respectiv, 6 ani închisoare la care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. GE/17.68.104772/2 din 11 aprilie 2005 a Curţii de Apel din Gent (Regatul Belgiei), recunoscută prin sentinţa penală nr. 15 din data de 22 ianuarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, aplicându-se dispoziţiile din legea română privitoare la concursul de infracţiuni, prin conversiunea condamnării pronunţate în străinătate în raport cu aceste dispoziţii şi, astfel, să fie stabilită spre executare pedeapsa cea mai grea.
Urmare declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, condamnatul a solicitat, cu ocazia dezbaterilor, şi deducerea din pedeapsa rezultantă a perioadei cât a muncit în Penitenciarul Oudenaarde, conform înscrisului eliberat de administraţia acelui penitenciar şi, totodată, dispunerea liberării sale condiţionate.
Analizând actele dosarului, instanţa de fond a constatat că prin sentinţa penală nr. 15 din data de 22 ianuarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost admisă sesizarea parchetului de pe lângă această instanţă, a fost recunoscută sentinţa penală a autorităţilor judiciare belgiene, iar, în baza art. 145 din Legea nr. 302/2004 s-a dispus continuarea în România a executării pedepsei de 11 ani închisoare şi s-a dispus deducerea din această pedeapsă a perioadei executate, de la 16 aprilie 2003 la zi.
Această sentinţă nu a fost contestată de către condamnat, rămânând definitivă prin nerecurare la data de 25 februarie 2008, când a fost emis M.E.P.I. nr. 20/2008, în vederea punerii în executare a pedepsei de 11 ani închisoare.
Pentru a respinge cererea condamnatului, instanţa de fond a reţinut că prin contopirea pedepselor aplicate condamnatului de către instanţa belgiană s-ar aduce atingere în mod nepermis autorităţii de lucru judecat a sentinţei penale nr. 15 din data de 22 ianuarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin care s-a dispus continuarea executării în România a pedepse cumulate de 11 ani închisoare, astfel cum a fost calculată de autorităţile belgiene, în condiţiile art. 145 din Legea nr. 302/2004, fără ca, de la pronunţarea sentinţei respective să fi intervenit modificări legislative care să permită un alt mod de stabilire a pedepsei supuse executării.
În al doilea rând, potrivit art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., o pedeapsă definitiv aplicată poate fi modificată în faza de executare a acesteia, numai dacă se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive decât cea prin care a fost stabilită, existenţa unui concurs de infracţiuni.
Or, în speţă, pedeapsa de 11 ani închisoare, stabilită spre executare de către autorităţile belgiene şi recunoscută ca atare de către instanţa română, la momentul când a dispus transferul condamnatului într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării acesteia, a fost aplicată pentru infracţiuni concurente judecate în aceeaşi cauză, pentru care s-a pronunţat o hotărâre unică de condamnare, fără ca în faza de executare, ulterioară realizării transferului, să se constate existenţa vreunei hotărâri definitive distincte de condamnare, pentru alte infracţiuni concurente, ceea ce face inaplicabile dispoziţiile art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
S-a reţinut, în al treilea rând, că, potrivit art. 146 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 302/2004, schimbarea condamnării, prin conversiune, fie şi după transferul persoanei condamnate, poate avea loc numai dacă felul pedepsei aplicate în străinătate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română.
Or, pedeapsa stabilită spre executare de către autorităţile judiciare belgiene nu este incompatibilă cu legislaţia română, care prevede o pedeapsă de acelaşi fel cu cea aplicată în Regatul Belgiei, respectiv închisoarea, faptele reţinute în sarcina condamnatului (furt prin violenţă sau ameninţare, distrugere) au corespondent în legislaţia penală română, fiind pedepsite cu închisoare de la 3 la 15 ani.
Cu privire la perioada cât condamnatul a muncit în penitenciarul din străinătate, s-a constatat că nu există vreo dispoziţie legală care să permită deducerea acesteia din pedeapsa închisorii, însă se va ţine seama la calculul fracţiei de pedeapsă care permite acordarea beneficiului liberării condiţionate.
Împotriva sentinţei penale sus-menţionate, condamnatul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii în temeiul art. 3859 pct. 9, 17, 10 şi 20 C. proc. pen., pentru motivele expuse în partea introductivă a deciziei.
Recursul nu este fondat.
Prima critică, referitoare la motivarea hotărârii, în sensul că nu au fost avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 302/2004 şi la faptul că instanţa a respins proba cu înscrisuri, motiv pentru care se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, se constată că nu poate fi primită.
Din lecturarea sentinţei penale atacate, rezultă că instanţa a analizat în mod amănunţit incidenţa tuturor dispoziţiilor din legea specială sau C. proc. pen., realizând o amplă motivare a cererii condamnatului şi a temeiurilor legale pentru care aceasta a fost respinsă.
Nici susţinerea apărării că legea penală română este cea favorabilă condamnatului, astfel că nu i se putea agrava situaţia prin sentinţa instanţei de fond, nu este întemeiată.
Această instituţie penală are incidenţă doar în cauzele judecate definitiv conform legislaţiei penale române, iar nu şi în procedura recunoaşterii unei hotărâri străine, cu ocazia transferului condamnatului în vederea continuării executării pedepsei într-un penitenciar român, în care Legea nr. 302/2004 stabileşte limite precise în care instanţa română poate interveni.
Pe fondul cauzei, din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că instanţa de fond a respins, în mod corect, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de condamnatul M.L.
Din economia dispoziţiilor art. 144 din Legea nr. 302/2004, referitoare la efectele transferării pentru statul de executare, în speţă, statul român, autorităţile competente ale acestuia sunt obligate:
a) fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătoreşti, în condiţiile în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, caz în care trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare;
b) fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislaţia română pentru aceeaşi infracţiune, în condiţiile în care felul pedepsei aplicate sau durata acesteia sunt incompatibile cu legislaţia română.
Din interpretarea logică a textului mai sus-arătat, rezultă că, odată admisă sesizarea procurorului cu privire la cererea de transferare în vederea continuării executării pedepsei aplicate de statul străin, instanţa română este obligată să opteze pentru una din cele două variante mai sus-menţionate.
Potrivit aceleiaşi interpretări, ce rezultă din principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce, conform art. 144 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare. Drept urmare, cuantumul pedepsei pentru care se dispune transferul în vederea continuării executării pedepsei în România este cel stabilit de instanţele belgiene.
În vederea transferării sale într-un penitenciar din România, instanţa română, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de lege (dubla incriminare şi existenţa corespondentului între faptele reţinute în sarcina condamnatului în Regatul Belgiei şi legislaţia penală română), a dispus, prin hotărâre judecătorească, continuarea executării pedepselor aplicate în statul belgian.
Aşadar, optând pentru varianta prevăzută la lit. a) a art. 144 din Legea nr. 302/2004, exista obligaţia să se respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare, care de altfel corespund legislaţiei române. Textul menţionat nu face referire la modul de stabilire a pedepsei rezultante pentru infracţiunile săvârşite (contopire, cumul juridic sau aritmetic), ci doar la cuantumul duratei acesteia, care, de altfel, nu depăşeşte maximul general prevăzut de legea penală română.
Pentru aceste considerente, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul contestator condamna.
M.L., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul contestator condamnat M.L. împotriva sentinţei penale nr. 90/ F din 6 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul contestator condamnat la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2108/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2115/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
