ICCJ. Decizia nr. 219/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 219/2009
Dosar nr. 01094/89/2008
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2009
Examinând recursul de faţă, constată.
Prin sentinţa penală nr. 433 din 24 septembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia penală, s-a hotărât condamnarea inculpatului N.M.O., la 7 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
În baza art. 39 alin. (2) s-a contopit pedeapsa aplicată cu restul de 54 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 9 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 62/2005 a Judecătoriei Bârlad, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 7 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe perioadă de 4 ani.
S-a menţinut starea de arest şi s-a dedus din pedeapsă durata reţinerii şi a arestării preventive începând cu data de 9 aprilie 2008 la zi.
S-a făcut aplicarea art. 71 C. pen. şi art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 500 euro cu titlu de daune morale către partea civilă D.P.R.
Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
În fapt, s-au reţinut următoarele:
Înainte de data de 20 octombrie 2005, când a rămas definitivă sentinţa penală nr. 62/2005 a Judecătoriei Bârlad, prin care a fost condamnat la o pedeapsă de 9 luni închisoare, inculpatul N.M.O. a fugit în Italia, astfel încât mandatul de executare a pedepsei nu a putut fi pus în executare decât la 21 octombrie 2007.
În timp ce se afla în Italia, inculpatul a contactat-o telefonic, prin intermediul martorei G.C. pe partea vătămată D.P.R., şi profitând de faptul că aceasta nu avea venituri, i-a propus să vină să lucreze în Italia promiţându-i că îi va asigura cazarea şi transportul.
Inculpatul i-a trimis părţii vătămate 30 de euro şi, la data de 29 iulie 2006, aceasta a plecat din România la Roma, unde a fost aşteptată de inculpat şi de fratele acestuia. Cu această ocazie inculpatul a plăti şoferului autocarului suma de 80 de euro reprezentând diferenţa pentru biletul de călătorie.
În continuare, partea vătămată a fost condusă de inculpat şi de fratele acestuia în localitatea C.M. unde a fost cazată într-un imobil, situat la marginea localităţii, în care locuiau şi cei doi fraţi.
Inculpatul i-a luat părţii vătămate paşaportul spunându-i că o să i-l restituie când îşi va achita datoriile faţă de el şi i-a adus la cunoştinţă că va trebui să întreţină relaţii sexuale cu diferite persoane aduse de cei doi.
Partea vătămată a refuzat să facă ce i se cerea, motiv pentru care a fost bătută în mai multe rânduri şi obligată să întreţină relaţii sexuale.
S-a reţinut că, după aproximativ 2 luni, cu ajutorul unui cetăţean italian, care a plătit inculpatului suma de 350 euro, pretins a fi datorată de partea vătămată, acesteia i-a fost restituit paşaportul şi a reuşit să plece din imobil şi, în final, să se întoarcă în România.
Instanţa a mai reţinut că inculpatul a încercat în cursul urmăririi penale, prin rudele sale, să o determine pe partea vătămată să îşi schimbe declaraţiile.
S-a concluzionat că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, faptă ce a fost comisă în stare de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen.
La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere, conform art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), gradul concret de pericol social, relaţiile sociale lezate, stăruinţa inculpatului în săvârşirea unor fapte antisociale, conduita pe parcursul procesului şi încercarea de a îngreuna aflarea adevărului prin diverse mijloace.
Referitor la cererea de despăgubiri formulată de partea vătămată instanţa a reţinut că aceasta nu a făcut nici o dovadă cu privire la daunele materiale de 500 euro solicitate, iar daunele morale, în cuantum de 4.900 euro sunt exagerate. S-a apreciat că cererea de obligare a inculpatului la plata daunelor morale este întemeiată în limita sumei de 500 euro.
De asemenea, s-a reţinut că partea vătămată nu a dovedit că a efectuat cheltuieli judiciare.
Prin Decizia penală nr. 131 din 11 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală, s-a admis apelul declarat de inculpat şi s-a desfiinţat în parte sentinţa în ceea ce priveşte latura penală.
Rejudecând, instanţa de apel a descontopit pedeapsa rezultantă în pedepsele componente şi a redus pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracţiunea de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001 de la 7 ani la 5 ani închisoare menţinând interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 4 ani.
S-a contopit pedeapsa aplicată cu restul de 54 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 9 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 62/2005 a Judecătoriei Bârlad şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-a menţinut starea de arest şi s-a dedus la zi detenţia preventivă.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Prin aceeaşi decizie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă D.P.R. care a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
În motivarea deciziei s-a reţinut că pedeapsa a fost greşit individualizată întrucât nu s-a avut în vedere uşurinţa cu care partea vătămată a acceptat propunerea inculpatului.
S-a mai reţinut că este nefondată critica formulată de inculpat în sensul că a fost condamnat pentru altă faptă decât cea pentru care a fost trimis în judecată şi că nu s-a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice din art. 12 alin. (2) lit. a) în art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 fiind evident că nu este vorba nici de altă faptă şi nici de altă încadrare juridică.
De asemenea, s-a reţinut că probele administrate dovedesc existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului, fiind astfel nefondată susţinerea că nu există probe de vinovăţie şi că sumele de bani date de partea vătămată reprezentau cheltuieli de întreţinere.
Referitor la apelul părţii civile s-a reţinut că nu există motive de fapt sau de drept care să poată duce la desfiinţarea sentinţei.
Inculpatul a declarat recurs invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 9, 10, 12 şi 14 C. pen.
S-a arătat în motivarea recursului că inculpatul a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea pentru care a fost trimis în judecată, astfel încât se impune casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
S-a susţinut, de asemenea, că în textul legal la care se face trimitere prin hotărârea de condamnare se face referire la săvârşirea infracţiunii de două sau mai multe persoane împreună, iar din probatorii nu rezultă că săvârşirea infracţiunii a fost comisă de două sau mai multe persoane împreună, care să fie trimise în judecată pentru faptele care i se impută, astfel că, în mod greşit s-a reţinut în sarcina sa o astfel de infracţiune, fiind lipsit de relevanţă că s-a disjuns cauza cu privire la alte persoane.
S-a mai susţinut că probele au fost apreciate trunchiat şi că nu au fost examinate susţinerile inculpatului.
În subsidiar, s-a susţinut că individualizarea pedepsei este greşită întrucât aceasta trebuia redusă până la minimul special prevăzut de lege.
Examinând cauza în raport cu motivele de recurs invocate, dar şi din oficiu, în condiţiile art. 3859 alin. (2) C. proc. pen., Curtea constată că recursul nu este fondat.
Astfel este nefondat motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., întrucât hotărârile pronunţate cuprind motivele pe care se întemeiază soluţia, iar motivarea nu contrazice dispozitivul acestora, care este explicit.
Se constată, de asemenea, că nu există niciuna dintre situaţiile prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., întrucât instanţele nu au omis să se pronunţe asupra vreunei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la probele administrate ori asupra vreunei cereri esenţiale pentru părţi.
Susţinerea din motivarea recursului în sensul că instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată îşi găseşte temeiul în dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., dar nu este fondată.
Existenţa acestui motiv de casare presupune să se fi dispus condamnarea pentru o faptă care în materialitatea ei să nu fi făcut obiectul trimiterii în judecată.
În speţă, inculpatul N.M.O. a fost condamnat pentru fapta pentru care a fost trimis în judecată constând în aceea că a recrutat, transportat, cazat în Italia şi a exploatat sexual, împreună cu fratele său, pe partea vătămată D.P.R.
Este evident că nu constituie o condamnare pentru o altă faptă menţionarea ca temei al condamnării şi a dispoziţiilor alin. (1) al art. 12 din Legea nr. 678/2001, care definesc forma tip a infracţiunii de trafic de persoane, pe lângă alin. (2) lit. a) al aceluiaşi articol, care incriminează ca formă agravată a aceleiaşi infracţiuni săvârşirea acesteia de două sau mai multe persoane împreună.
Tot astfel, se reţine că atâta timp cât alin. (2) al art. 12 din Legea nr. 678/2001 face referire la infracţiunea de trafic de persoane în forma tip, menţionarea alin. (1) al aceluiaşi articol, care o descrie, nu constituie o schimbare a încadrării juridice.
Curtea mai reţine că este nefondată şi critica vizând aplicarea art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, critică ce se referă la greşita încadrare juridică a faptei şi poate fi valorificată în recurs conform art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.
Cele susţinute în motivarea recursului sunt nefondate întrucât săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane constituie o circumstanţă reală a cărei existenţă nu este condiţionată de trimiterea concomitentă în judecată a tuturor făptuitorilor.
Cum din probe rezultă că fapta a fost comisă de inculpat împreună cu fratele său, N.R.G. faţă de care s-a disjuns cauza întrucât acesta s-a sustras urmăririi penale, corect s-a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile alin. (2) lit. a) al art. 12 din Legea nr. 678/2001.
Din analiza materialului probator aflat la dosar, Curtea reţine că situaţia de fapt a fost corect stabilită, iar împrejurarea că inculpatul nu s-a aflat în permanenţă în imobilul în care a fost cazată partea vătămată este lipsită de relevanţă şi nu infirmă ceea ce rezultă din declaraţiile acesteia coroborate cu cele ale martorilor D.D., G.C. şi P.C.
Nu în ultimul rând este de reţinut că din declaraţiile părţii vătămate coroborate cu cele ale martorelor D.D. şi F.T. rezultă că inculpatul a încercat să o determine pe partea vătămată ca, în schimbul unei sume de bani, să îşi schimbe declaraţiile în sensul de a retrage acuzaţiile pe care i le-a adus.
Faţă de cele ce preced se reţine că fiind dovedită existenţa infracţiunii şi săvârşirea acesteia de către inculpat, în mod corect s-a dispus condamnarea acestuia.
Curtea apreciază că nu este fondat nici ultimul motiv de recurs invocat de inculpat, întrucât la stabilirea pedepsei pentru infracţiunea comisă au fost avute în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi din actele dosarului nu rezultă existenţa vreunei împrejurări care să justifice reducerea pedepsei, astfel cum a fost redusă de instanţa de apel.
Constatând că din examinarea cauzei nu rezultă motive de casare care să poată fi luate în considerare din oficiu, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
Se va deduce la zi arestarea preventivă.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.M.O. împotriva deciziei penale nr. 131 din 11 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 9 aprilie 2008 la 26 ianuarie 2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2178/2009. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2197/2009. Penal → |
|---|
