ICCJ. Decizia nr. 2209/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2209/2009
Dosar nr. 374/112/2007
Şedinţa publică din 11 iunie 2009
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 16/F/2009 din 6 februarie 2009, pronunţată în dosarul nr. 374/112/2007 al Tribunalului Bistriţa Năsăud, a fost condamnat inculpatul U.I., la o pedeapsă de 20 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (3) C. pen. şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 8 ani după executarea pedepsei principale.
S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen.
Conform art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului.
S-a dedus din pedeapsa aplicată, reţinerea şi arestarea preventivă a inculpatului, începând cu 6 decembrie 2006 la zi.
A fost obligat inculpatul să plătească părţii civile A.V. suma de 100.000 lei, cu titlu de daune morale, cererea de despăgubiri materiale formulată de partea civilă fiind respinsă ca neîntemeiată.
A fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 4.220 lei, iar părţii civile A.V. suma de 3.300 lei, ambele cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
În seara zilei de 30 noiembrie 2006, inculpatul U.I. a efectuat diferite lucruri gospodăreşti, în special fasonat de scânduri, consumând între timp şi băuturi alcoolice. În jurul orelor 21,30, ajungând acasă, a luat o sticlă cu ţuică tare şi a consumat de unul singur băutura, după care a ieşit şi s-a plimbat pe calea ferată, spre ieşirea din satul Maieru, în direcţia Sângeorz-Băi, pe fondul avansatei stări de ebrietate, dorind să întreţină relaţii sexuale cu o femeie (conform declaraţiei sale, dată în faza de urmărire penală şi conform declaraţiei dată cu ocazia intervievării sale de către consilierul de probaţiune din cadrul Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bistriţa-Năsăud).
Văzând pe drumul din apropierea căii ferate o siluetă de femeie, inculpatul a ieşit în întâmpinarea acesteia şi, fără să-i adreseze vreun cuvânt, a imobilizat-o cu mâna la spate, a împins-o din drum peste calea ferată, unde, folosind forţa, a dezbrăcat-o de pantaloni şi, ţinând-o de gură pentru a nu striga după ajutor, a trântit-o la pământ, întreţinând, mai întâi, cu aceasta un act sexual anal, iar ulterior un raport sexual complet, normal.
În timpul desfăşurării acestor violenţe, inculpatul a ţinut-o pe victimă imobilizată la sol, cu genunchiul, iar cu o mână a strâns-o de gât, sugrumând-o, astfel că, în momentul în care a terminat cel de-al doilea act sexual, aceasta a rămas la pământ, iar la scurt timp a decedat.
Inculpatul şi-a dat seama la un moment dat, în timpul desfăşurării violului, când i-a supraarcuit victimei coloana vertebrală şi când a strâns-o mai tare de gât, că aceasta a gemut de două ori şi că şi-a pierdut cunoştinţa, dar a crezut că a leşinat.
Inculpatul a lăsat-o pe victimă în aceeaşi poziţie, în genunchi şi cu faţa la pământ, a acoperit-o cu fusta, după care a plecat la râul din apropiere, unde s-a spălat pe mâini, pe faţă, pe corp şi pe cizme, iar apoi a plecat la locuinţa sa, culcându-se, fără să stea de vorbă cu membrii familiei sale.
Cercetările efectuate în cauză au stabilit că persoana violată de inculpat a fost victima A.M., în vârstă de 56 de ani, care suferea de epilepsie şi era membră a Cultului P. (cult a căror sesiuni de rugăciune aceasta le-a frecventat, inclusiv în seara zilei de 30 noiembrie 2006, până la orele 21,00, după care a trecut pe la locuinţa familiei inculpatului, de unde se aproviziona săptămânal cu lapte). În timp ce se îndrepta spre ieşirea din localitatea Maieru, înspre Sângeorz-Băi, victima locuind la o distanţă apreciabilă, în afara localităţii, s-a întâlnit cu inculpatul U.I., care a exercitat asupra acesteia violenţele descrise mai sus.
În cursul cercetărilor, inculpatul a susţinut că nu a recunoscut-o pe victimă, nedându-şi seama nici de vârsta acesteia, declarând că i s-a părut a fi o persoană tânără şi datorită acestui fapt, cât şi stării de ebrietate avansată în care se afla, a acostat-o.
Raportul de constatare medico-legală a concluzionat că moartea victimei A.M. a fost violentă şi s-a datorat unei insuficienţe respiratorii acute, consecutivă unei asfixii mecanice, prin comprimarea căilor respiratorii superioare cu mâna (sugrumare), examenul genital efectuat relevând leziuni vaginale şi himenale, care s-au putut produce în cursul unui raport sexual vaginal, fapt atestat şi de prezenţa spermatozoizilor în frotiul din secreţia vaginală. Examenul anal a relevat leziuni ale mucoasei anale, care s-au putut produce în cursul unui raport sexual anal, stabilindu-se totodată că, leziunile pot data din cursul nopţii de 30 noiembrie spre 1 decembrie 2006, între orele 23,00-01,00, cel mai probabil în jurul orei 0,00.
Raportul de expertiză biocriminalistică A.D.N. efectuat în cauză de Institutul de Criminalistică al I.G.P.R. a stabilit că „în secreţia vaginală recoltată de la victimă a existat material biologic provenit de la numitul U.I. sau de la o altă persoană de sex masculin, provenită din ascendenţa/ descendenţa genetică pe linie paternă a acestuia". Întrucât inculpatul este în vârstă de 25 de ani şi nu are copii, iar tatăl său biologic este decedat, acesta a rămas astfel singura persoană compatibilă cu concluzia raportului de expertiză biocriminalistică.
Aceste concluzii se coroborează şi cu cele ale raportului de constatare medico-legală nr. 2792/II/2/86/7 decembrie 2006 întocmit de S.M.L. Bistriţa-Năsăud, care au stabilit că inculpatul a prezentat hiperemie la nivelul glandului penian, posibilă a se datora unui raport sexual recent (în urmă cu 2-4 zile faţă de data examinării, respectiv 4 decembrie 2006).
Situaţia de fapt descrisă mai sus a fost dovedită cu următoarele mijloace de probă: declaraţia inculpatului dată în faza de urmărire penală, referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bistriţa-Năsăud, raportul de constatare medico-legală întocmit de S.M.L. Bistriţa-Năsăud, raportul de expertiză biocriminalistică nr. 21.1517/2007 întocmit de Institutul de Criminalistică – serviciul IV al I.G.P.R., raportul de expertiză medico-legală psihiatrică întocmit de I.M.L. Prof. Dr. Mina Minovici, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică asupra comportamentului simulat întocmit de S.C.I.P.J. Cluj, coroborate cu declaraţiile martorilor O.L., O.V., H.R., V.V., R.I., B.V.D., C.V.G., B.P., B.A., R.M., R.V., R.C.
Având în vedere această stare de fapt, prima instanţă a apreciat că inculpatul U.I. se face vinovat de comiterea infracţiunii de viol urmat de moartea victimei, prevăzută de art. 197 alin. (3) C. pen.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel inculpatul U.I., care, în principal, a solicitat să se dispună achitarea sa, în baza prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât nu este autorul faptei pentru care a fost condamnat, iar în subsidiar să-i fie reţinute circumstanţe atenuante, faţă de datele care caracterizează persoana sa.
Prin Decizia penală nr. 35/ A din 8 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul U.I. împotriva sentinţei penale nr. 16/ F din 6 februarie 2009 a Tribunalului Bistriţa Năsăud.
A fost menţinută starea de arest a inculpatului.
Potrivit art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, durata arestării preventive a acestuia, începând cu data de 6 decembrie 2006 la zi.
A fost obligat inculpatul apelant să plătească în favoarea statului suma de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Cluj a reţinut că, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi în faza de judecată, judicios analizate şi interpretate, prima instanţă a stabilit o stare de fapt corespunzătoare realităţii, constând în aceea că, în noaptea de 30 noiembrie 2006 2006, prin constrângere, inculpatul a întreţinut două raporturi sexuale (unul anal şi unul vaginal) cu victima A.M., în vârstă de 56 ani, la ieşirea din satul Maieru, judeţul Bistriţa-Năsăud, în direcţia Sângeorz-Băi, în urma violenţelor exercitate în timpul actelor sexuale, victima decedând.
S-a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a răspuns criticilor formulate de inculpat, prin apărător, privind intervalul orar reţinut ca fiind cel al comiterii faptei, deşi martorii propuşi în apărare au încercat să-l plaseze pe acesta în afara locului săvârşirii faptei.
De asemenea, s-a considerat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut ca mijloc de probă concludent în cauză, expertiza biocriminalistică A.D.N., concluziile acesteia fiind foarte clare. în secreţia vaginală recoltată de la victimă a existat material biologic provenit de la inculpat sau de la o altă persoană de sex masculin, provenită din ascendenţa/descendenţa genetică pe linia paternă a acestuia. Întrucât inculpatul nu are copii, iar tatăl biologic este decedat, prima instanţă, în mod corect, a concluzionat că inculpatul este singura persoană de la care poate proveni materialul biologic supus examinării. Imposibilitatea refacerii acestei expertize, datorită lipsei materialului biologic (consumat în cursul efectuării examinării), s-a apreciat că nu poate atrage nulitatea expertizei iniţiale, atât timp cât concluziile acesteia sunt clare, nu necesită lămuriri suplimentare şi nu există îndoieli cu privire la exactitatea acestora, pentru a fi necesară o nouă expertiză în cauză, doar pentru motivul că apărătorul inculpatului a arătat că nu există certitudinea că plicul în care au fost transportate probele provenind de la inculpat a ajuns intact la Institutul de Criminalistică, dat fiind faptul că nu a fost fotografiat.
S-a mai apreciat că şi concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică asupra comportamentului simulat nr. 850.919 din 6 decembrie 2006, în sensul că inculpatul U.I. a prezentat reacţii psihocomportamentale specifice comportamentului simulat, în ceea ce priveşte chestiunile asupra cărora a fost interpelat, legate de cauză (chiar dacă testul poligraf nu este consacrat de legislaţia în vigoare ca având valoare probatorie de sine stătătoare), în mod corect, au fost luate în considerare de prima instanţă, dat fiind faptul că s-au coroborat cu celelalte probe administrate în cauză, toate demonstrând vinovăţia inculpatului în comiterea faptei.
Totodată, instanţa de apel a considerat că, în cauză s-a realizat o încadrare juridică corectă a faptei în infracţiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. (3) C. pen., după care, valorificându-se eficient criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), s-a aplicat inculpatului o pedeapsă judicios individualizată, ca şi cuantum şi modalitate de executare.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul U.I. care, prin apărătorul ales, a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., solicitând reindividualizarea pedepsei ce i-a fost aplicată, în sensul reducerii cuantumului acesteia, prin reţinerea în favoarea sa a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., întrucât a avut o bună conduită anterior săvârşirii faptei, cât şi a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) C. pen., referitoare la starea de beţie completă în care a fost comisă infracţiunea.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 C. proc. pen., constată că prima instanţă a reţinut, în mod corect, situaţia de fapt şi a stabilit vinovăţia inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptei comise de acesta încadrarea juridică corespunzătoare.
De asemenea, instanţa de fond a efectuat o justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, atât sub aspectul naturii şi al cuantumului acesteia, cât şi ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Potrivit art. 52 C. pen., pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, în scopul prevenirii săvârşirii de infracţiuni.
Ca măsură de constrângere, pedeapsa are pe lângă scopul său represiv şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi în ce priveşte comportamentul făptuitorului.
Ca atare, pedeapsa şi modalitatea de executare a acesteia, trebuie individualizate în aşa fel încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi să evite în viitor săvârşirea de fapte penale.
Înalta Curte apreciază că nu este justificată solicitarea recurentului inculpat de reducere a pedepsei aplicate de prima instanţă, prin reţinerea ca circumstanţe atenuante a împrejurărilor prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., respectiv atitudinea sa sinceră, precum şi conduita bună avută înainte de săvârşirea infracţiunii.
Aceasta deoarece prima instanţă a valorificat eficient criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), considerând justificat că doar o pedeapsă, într-un cuantum ridicat, va asigura realizarea scopului prevăzut de art. 52 C. pen. Împrejurările referitoare la lipsa antecedentelor penale, la faptul că inculpatul este cunoscut în comunitate ca o persoană liniştită, harnică, că a recunoscut fapta, sunt într-adevăr circumstanţe personale favorabile acestuia, pe care însă instanţa le-a avut în vedere la momentul dozării sancţiunii. Nu trebuie ignorat faptul că, astfel de conduite sunt atitudini normale, fireşti, ale oricărui om care respectă legea şi normele de conduită şi nu trebuie să se constituie într-un „titlu de glorie" pentru cel în favoarea căruia se reţin, rămânând la aprecierea instanţei (fiind o facultate a acesteia şi nu o obligaţie) de a le califica sau nu ca circumstanţe atenuante, în funcţie de specificul cauzei, de natura şi gravitatea faptei, de consecinţele produse.
În cauză, fapta dedusă judecăţii este una foarte gravă, care, numai din raţionamente şi argumente de ordin juridic, se constituie într-o singură infracţiune, practic, regăsindu-se în acţiunile întreprinse de inculpat, elementele a două infracţiuni extrem de grave, omor şi viol.
Poziţia sinceră pe care inculpatul a susţinut că a avut-o pe parcursul cercetărilor, a fost, în realitate, o atitudine oscilantă, iniţial inculpatul nerecunoscând fapta pentru ca, ulterior, în faţa probelor evidente, să recunoască că este autorul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.
Totodată, Înalta Curte apreciază că nu este întemeiată nici solicitarea recurentului inculpat de a-i fi recunoscută ca o circumstanţă atenuantă, în condiţiile art. 49 alin. (2) C. pen., starea de beţie în care s-a aflat la momentul comiterii faptei.
Potrivit dispoziţiei legale mai sus invocate, starea de beţie voluntară completă poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă.
În doctrina penală se face deosebirea între diferite forme de beţie, de care sunt legate şi consecinţe juridice distincte.
Se face astfel distincţie între beţia accidentală şi beţia voluntară, după cum cel care a ajuns în această stare a voit sau nu acest lucru.
Beţia voluntară este starea în care ajunge o persoană care consumă voit băuturi alcoolice, ori substanţe al căror efect ebriant îl cunoaşte. În doctrina penală beţia voluntară este cunoscută sub două forme: beţie voluntară simplă şi beţie voluntară preordinată. Importanţa acestei distincţii constă în consecinţele juridice pe care le poate avea asupra răspunderii penale.
Beţia preordinată sau premeditată este întotdeauna o circumstanţă agravantă a răspunderii penale, deoarece persoana şi-a provocat anume această stare pentru a avea mai mult curaj în săvârşirea faptei ori pentru a o invoca drept scuză a săvârşirii faptei.
Beţia simplă poate fi dimpotrivă şi o circumstanţă atenuantă căci făptuitorul, în momentul când şi-a provocat această stare, nu avea intenţia să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
După gradul de intoxicaţie cu alcool ori alte substanţe, beţia poate fi: completă sau incompletă.
Beţia incompletă, după cum arată şi denumirea, se caracterizează prin aceea că intoxicaţia cu alcool ori alte substanţe ebriante este într-o fază incipientă, manifestată de regulă, prin excitabilitate şi impulsivitate. În această stare, capacitatea persoanei de a înţelege şi de a voi nu este abolită, ci doar slăbită.
Starea de beţie este completă doar atunci când procesul de intoxicare cu alcool sau alte substanţe este atât de avansat încât a dus la paralizarea energiei fizice şi la totala întunecare a facultăţilor psihice ale persoanei, aceasta nemaifiind stăpână pe mişcările ei fizice şi neavând capacitatea de a înţelege şi a voi, aflându-se, în mod obiectiv, la limita stării de iresponsabilitate.
Înalta Curte constată în cauză că inculpatul U.I. nu s-a aflat într-o astfel de stare de beţie, respectiv în stare de beţie voluntară completă.
Este adevărat că la originea stării de anormalitate psiho-fizică în care s-a aflat inculpatul în seara respectivă a stat acţiunea sa conştientă de consumare a băuturilor alcoolice, într-o cantitate destul de mare, însă acest fapt i-a afectat doar şi nu i-a paralizat capacitatea de înţelegere, de stăpânire a propriilor reacţii, dovadă în acest sens fiind întreţinerea a două acte sexuale, unul anal şi unul normal, cu consecinţe atât de grave, moartea victimei, astfel încât nu se justifică reţinerea în favoarea sa a stării de beţie voluntară ca o circumstanţă atenuantă, cu consecinţa coborârii pedepsei sub minimul special prevăzut de textul sancţionator.
Faţă de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul U.I. împotriva deciziei penale nr. 35/ A din 8 aprilie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Potrivit art. 38517 alin. (4) C. proc. pen., raportat la art. 383 alin. (2) combinat cu art. 381 alin. (1) C. proc. pen., va deduce din pedeapsa aplicată, durata reţinerii şi arestării preventive de la 6 decembrie 2006 la 11 iunie 2009.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 850 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul U.I. împotriva deciziei penale nr. 35/ A din 8 aprilie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Deduce din pedeapsa aplicată, durata reţinerii şi arestării preventive de la 6 decembrie 2006 la 11 iunie 2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 850 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2201/2009. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2213/2009. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
