ICCJ. Decizia nr. 239/2009. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 239/2009
Dosar nr. 5651/2/2008
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2009
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 224 din 13 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a fost recunoscută hotărârea din 14 noiembrie 2003 a Judecătoriei de Instrucţie nr. 3 din Almeria (Spania) şi hotărârea nr. 1092/2004 a Tribunalului Suprem din Madrid (Spania) şi s-a dispus transferarea condamnatului P.M. în vederea continuării executării pedepsei de 12 ani închisoare într-un penitenciar din România.
S-a dedus din pedeapsă perioada de la 19 noiembrie 2002 la 13 noiembrie 2007.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că persoana condamnată a racolat şi trimis în Spania mai multe tinere din România pe care le-a lipsit de libertate şi le-a constrâns să practice prostituţia în localitatea Retamar, faptele săvârşite întrunind elementele constitutive ale infracţiunilor de imigrare clandestină, prostituţie şi detenţie ilegală prevăzute de art. 313.1, art. 188 şi art. 163.1 C. pen. spaniol, care au corespondent în dispoziţiile legii penale române respectiv în art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, art. 71 din OUG nr. 105/2001 şi art. 189 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., pedepsite cu închisoare de la 7 la 15 ani.
După rămânerea definitivă a acestei hotărâri condamnatul a formulat cererea intitulată de „conversiune" a condamnării cu motivarea că autorităţile judiciare spaniole i-au aplicat pentru pedepsele stabilite infracţiunilor enumerate sistemul cumului aritmetic, fiind aşadar totalizate şi având de executat o pedeapsă rezultantă de 12 ani, în timp ce potrivit legislaţiei penale române este aplicabil cumulul juridic, reglementat de art. 34 C. pen., mai favorabil.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa penală nr. 290 din 6 noiembrie 2008, a respins, ca nefondată, cererea de conversiune a condamnării formulată de condamnatul P.M.D.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 146 din Legea nr. 302/2004 conversiunea pedepsei e admisibilă doar când felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, condiţii neîntrunite în speţă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs condamnatul P.M.D. care a susţinut că a comis în Spania mai multe infracţiuni aflate în concurs, conform art. 33 lit. a) C. pen. român, şi că tratamentul juridic al concursului de infracţiuni este cel prevăzut de art. 34 lit. b) din acelaşi cod.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, schimbarea condamnării de 12 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 7504/2002 a Judecătoriei de Instrucţie nr. 3 din Almeria (Spania) definitivă prin hotărârea nr. 1092/2004 a Tribunalului Suprem din Madrid (Spania) adaptarea acestei pedepse conform art. 34 lit. b) C. pen. şi deducerea perioadei executate.
Recursul declarat nu este întemeiat.
1. În conformitate cu dispoziţiile art. 145 din Legea nr. 302/2004 în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.
Potrivit art. 146 din aceeaşi lege, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, statul român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută în legea română pentru faptele care au atras condamnarea.
Această pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce priveşte felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de condamnare şi, în nici un caz, nu poate să agraveze situaţia condamnatului.
2. Prin felul pedepsei urmează a se înţelege sancţiunile privative de libertate astfel cum sunt prevăzute de legile statului de condamnare şi ale celui de executare incidente în prezenta cauză.
Astfel, în legislaţia penală spaniolă, respectiv în art. 35 C. pen. spaniol, adoptat prin Legea organică nr. 10/1995 din 23 noiembrie 1991 este prevăzută pedeapsa închisorii de la 3 luni la 20 ani, iar în legislaţia română, respectiv în art. 53 pct. 1 lit. a) şi b) C. pen. român, sunt prevăzute ca pedepse principale: detenţiunea pe viaţă şi închisoarea de la 15 zile la 30 de ani.
Aşa fiind, nu există incompatibilitate, ambele legislaţii prevăzând pedeapsa privativă de libertate a închisorii.
3. Referitor la durata pedepsei, aceasta se poate considera incompatibilă numai în măsura în care depăşeşte maximul prevăzut de legea statului de executare.
Într-adevăr, potrivit art. 10 paragraf 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, notificată prin Legea nr. 76/1996 „dacă natura sau durata unei sancţiuni este incompatibilă cu legislaţia acestui stat o impune, statul de executare poate, prin hotărâre judecătorească să adapteze această sancţiune la pedeapsa sau măsura prevăzută de propria lege pentru infracţiuni de aceeaşi natură. Această pedeapsă sau măsură trebuie să corespundă prin condamnarea de executat. Ea nu poate să agraveze prin natura sau durata sa sancţiunea procesuală în statul de condamnare şi nici să depăşească maximul prevăzut prin legea statului de executare."
4. Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că pedeapsa privativă de libertate aplicată de autorităţile judiciare spaniole este cea a închisorii, similară cu cea prevăzută în legislaţia penală română, iar durata pedepsei rezultante nu depăşeşte maximul prevăzut de Codul penal român.
Susţinerea din recursul persoanei condamnate în sensul că pedeapsa ar trebuie supusă conversiunii întrucât autorităţile spaniole prin hotărârile pronunţate au procedat la stabilirea sancţiunii rezultante prin cumul aritmetic, în vreme de legea română prevede cumulul juridic şi că astfel s-ar impune conform art. 34 lit. b) C. pen. român, ca recurentul să execute pedeapsa cea mai grea din cele aplicate, nu poate fi primită întrucât s-ar încălca dispoziţiile legale evocate anterior şi ar lipsi de efecte hotărârea pronunţată de statul de condamnarea, ceea ce nu este admisibil.
În sfârşit, mai este de menţionat că recurentul, la 27 mai 2005, şi-a dat consimţământul în vederea transferării într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei de 12 ani închisoare aplicată de instanţele judiciare spaniole. Tot astfel, la data comunicării soluţiilor penale nr. 226 din 13 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, a arătat că nu înţelege să declare recurs şi că doreşte să fie transferat cât mai repede posibil la un penitenciar din România pentru a executa acea pedeapsă.
6. Faţă de considerentele ce preced soluţia primei instanţe de respingere a cererii condamnatului pentru neîntrunirea cerinţelor legale, este corectă, Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul P.M.D., cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul P.M.D. împotriva sentinţei penale nr. 290 din 6 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 225 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1733/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2403/2009. Penal → |
|---|
