ICCJ. Decizia nr. 2581/2009. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs

Decizii penale ICCJ 2009

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2581/2009

Dosar nr. 974/2/2008

Şedinţa publică din 7 iulie 2009

Deliberând asupra recursurilor penale de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 354 din 02 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 22926/3/2006 s-au dispus următoarele:

S-au respins, ca neîntemeiate, cererile de schimbare a încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor A.V.F., G.G. şi B.E.M. din infracţiunea prev. de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.

1. În baza art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 255 C. pen. cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. a condamnat pe inculpata A.V.F. (necunoscută cu antecedente penale) la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită.

În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatei, pe durata executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.

În baza art. 81 C. pen. a suspendat condiţionat executarea pedepsei aplicate pe un termen de încercare de 5 ani stabilit conform art. 82 C. pen.

În baza art. 71 alin. ultim C. pen. a suspendat executarea pedepsei accesorii prev. de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate inculpatei.

În temeiul art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. referitoare la revocarea beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni.

În temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a constatat că inculpata a fost reţinută şi arestată preventiv de la data de 30 noiembrie 2001 până în data de 28 mai 2002.

În baza art. 350 alin. (7) C. proc. pen. rap. la art. 160³ alin. (4) lit. d) şi alin. (6) C. proc. pen. s-a dispus încetarea liberării provizorii pe cauţiune a inculpatei A.V.F. dispusă prin încheierea de şedinţă de la data de 21 mai 2002 pron. de Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 5836/2001, definitivă prin Decizia penală nr. 1033 din 28 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi restituirea către această inculpată a cauţiunii de 10.000.000 lei ROL achitată la CEC - Ag. Victoria conform recipiselor din 26 februarie 2002 - pentru suma de 2.000.000 lei ROL şi din 27 februarie 2002 - pentru suma de 8.000.000 lei ROL.

2. În baza art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 255 C. pen. cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. a condamnat pe inculpatul G.G. (necunoscut cu antecedente penale) la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită.

În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.

În baza art. 81 C. pen. a suspendat condiţionat executarea pedepsei aplicate pe un termen de încercare de 5 ani stabilit conform art. 82 C. pen.

În temeiul art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. referitoare la revocarea beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni.

În temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv de la data de 30 noiembrie 2001 până în data de 28 mai 2002.

În baza art. 350 alin. (7) C. proc. pen. rap. la art. 160 alin. (4) lit. d) şi alin. (6) C. proc. pen. s-a dispus încetarea liberării provizorii pe cauţiune a inculpatului G.G. dispusă prin încheierea de şedinţă de la data de 21 mai 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 5836/2001, definitivă prin Decizia penală nr. 1033 din 28 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi restituirea către acest inculpat a cauţiunii de 10.000.000 lei ROL achitată la CEC - Ag. Victoria conform recipiselor din 26 februarie 2002 - pentru suma de 2.000.000 lei ROL şi din 27 februarie 2002 - pentru suma de 8.000.000 lei ROL.

3. În baza art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 255 C. pen. cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. a condamnat pe inculpatul B.E.M. (necunoscut cu antecedente penale) la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la dare de mită.

În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.

În baza art. 81 C. pen. a suspendat condiţionat executarea pedepsei aplicate pe un termen de încercare de 5 ani stabilit conform art. 82 C. pen.

În temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv de la data de 30 noiembrie 2001 până în data de 28 mai 2002.

În baza art. 350 alin. (7) C. proc. pen. rap. la art. 160⁵ alin. (4) lit. d) şi alin. (6) C. proc. pen. s-a dispus încetarea liberării provizorii pe cauţiune a inculpatului B.E.M. dispusă prin încheierea de şedinţă de la data de 21 mai 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 5836/2001, definitivă prin Decizia penală nr. 1033 din 28 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi restituirea către acest inculpat a cauţiunii de 10.000.000 lei ROL achitată la CEC - Ag. Victoria conform recipiselor din 26 februarie 2002 - pentru suma de 2.000.000 lei ROL şi din 27 februarie 2002 - pentru suma de 8.000.000 lei ROL.

În baza art. 191 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. a fost obligat fiecare inculpat la plata a câte 700 RON cheltuieli judiciare către stat.

Prin Decizia penală nr. 1013 din 23 decembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins ca nefondate apelurile declarate de Parchet şi inculpaţi, cu motivarea că din administrarea probelor instanţa fondului a stabilit corect situaţia de fapt, căreia i s-a dat o încadrare juridică corespunzătoare, s-a dovedit vinovăţia inculpaţilor şi s-a făcut o corectă individualizare judiciară a pedepselor aplicate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpaţii G.G., A.V.F. şi B.E.M.

Prin Decizia penală nr. 3729 din 16 iunie 2005 pronunţată în Dosarul nr. 2156/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au admis recursurile declarate ca fiind fondate, prioritar pentru cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen., s-a casat decizia şi s-a trimis dosarul spre rejudecarea apelurilor la Curtea de Apel Bucureşti cu motivarea că din examinarea deciziei instanţei de apel s-a constatat că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia, prin aceasta instanţa de apel abdicând de la obligaţiile de control judiciar impuse de art. 378 C. pen., fiind astfel încălcate prevederile art. 383 alin. (1) C. proc. pen.

Prin Decizia penală nr. 865 din 8 noiembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpaţi, fiind desfiinţată Sentinţa penală nr. 762 din 3 iunie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe - Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală.

Instanţa de apel a reţinut din actele şi lucrările dosarului că instanţa de fond a reţinut - preluând situaţia de fapt din rechizitoriu - că infracţiunea de dare de mită s-ar fi consumat în forma oferirii, însă cu ocazia dezbaterilor la instanţa de apel procurorul de şedinţă a renunţat la motivul de apel ce viza confiscarea sumei oferite cu motivarea că aceasta a fost comisă prin forma promisiunii nu a oferii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, sub nr. 47183/3 din 12 decembrie 2005.

La termenul din 07 februarie 2006, inculpaţii A.V.F., G.G. şi B.E.M. au invocat, în temeiul art. 197 alin. (2) C. proc. pen. excepţia neregularităţii sesizării instanţei în sensul că fapta descrisă în rechizitoriu este alta decât cea rezultată prin modificarea acţiunii penale de chiar titularul acesteia în fazele de atac ale sentinţei pronunţată de instanţa de fond, actul de sesizare fiind astfel contrar disp. art. 263 C. proc. pen., întrucât nu descrie noua faptă în forma promisiunii fiind incidente disp. art. 197 alin. (2) C. pen.

Prin Sentinţa penală nr. 252 din 01 martie 2006 pronunţată în Dosarul nr. 47183/3/2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală a admis excepţia neregularităţii actului de sesizare a instanţei şi a restituit cauza privind pe A.V.F., G.G. şi B.E.M. la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în vederea refacerii urmăririi penale sub aspectul noii modalităţi de săvârşire a infracţiunii de dare de mită şi anume promisiunea.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti care a fost admis prin Decizia penală nr. 789 din 01 iunie 2006 pronunţată în Dosarul nr. 47183/3/2005 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, fiind casată sentinţa atacată şi trimisă cauza pentru continuarea judecăţii la Tribunalul Bucureşti.

În urma casării cu trimitere, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, la data de 26 iunie 2006 sub nr. 22926/3/2006.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, în toate fazele procesuale, văzând şi dispoziţiile art. 385 C. proc. pen. privind limitele rejudecării, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În cursul lunii iulie 2001 între SC A.R.I.C. SA Bucureşti, în calitate de asigurător şi SC P. 2000 SA Bucureşti, a intervenit un contract de asigurare pentru perioada 29 iunie 2001 - 09 iunie 2002, purtând asupra unor locaţii ale SC P. 2000 SA Bucureşti, între care şi cea situată în şos. O., Bucureşti, contract intermediat, în calitate de broker, de către inculpata A.V.F., reprezentant al SC A. SRL Bucureşti (contract de asigurare de incendii din 18 iulie 2001).

Potrivit clauzelor contractuale, totalul sumelor asigurate a fost de 1.700.000 dolari SUA din care un procent de 77% a fost atribuit pentru locaţia mai sus menţionată.

La data de 20 iulie 2001 a avut loc un incendiu la depozitul situat în str. O. Bucureşti, iar la data de 23 iulie 2001 reprezentantul SC P. 2000 SA, numitul D.M. a solicitat asigurătorului SC A.R.I.C. SA Bucureşti plata despăgubirii cuvenite asiguratului, apreciind valoarea daunei la suma de 711.171,99 dolari SUA.

Urmare acestei solicitări asigurătorul a constituit dosarul de daune al SC P. 2000 SA al cărui control şi avizare, în vederea plăţii despăgubirilor, intra în atribuţiile de serviciu ale martorului V.V., în calitate de director al Departamentului de Asigurări Generale din cadrul SC A.R.I.C. SA Bucureşti, astfel cum rezultă din Adresa din 05 decembrie 2001.

După constituirea dosarului de daune, martorul V.V. a fost contactat în repetate rânduri de către inculpatul B.E.M., pe care-1 cunoştea de mai multă vreme de la un prieten, care a pretins că îi poate oferi o sumă de bani, sub formă de procent de 5%, în numele reprezentanţilor SC P. 2000 SA şi SC A. SRL pentru aprobarea cu rapiditate a dosarului de daune şi plata despăgubirilor cuvenite asiguratului într-un timp cât mai scurt (declaraţiile martorului V.V. coroborate cu declaraţiile inculpatului B.E.M., declaraţii date în toate fazele procesuale şi ale martorilor M.N. şi O.C.).

În perioada sfârşitului lunii iulie - septembrie 2001, inculpatul B.E.M. l-a contactat în repetate rânduri pe martorul V.V., insistând în acceptarea ofertei pe care însă martorul a declinat-o şi care, agasat de aceste insistenţe, a procedat la formularea unui denunţ la organele de poliţie în data de 05 octombrie 2001 şi la procuror în data de 11 octombrie 2001.

Ulterior, inculpatul B.E.M. a continuat să-l contacteze pe martor în aceeaşi problemă, acesta din urmă, sub directa supraveghere a organelor de urmărire penală, fiind de acord să se întâlnească cu inculpaţii B.E.M., A.V.F. şi G.G. (declaraţiile martorului V.V. şi ale inculpatului B.E.M. coroborate cu procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice purtate între inculpaţi şi între inculpatul B.E.M. şi martor).

Astfel, a stabilit ca dată de întâlnire ziua de 23 octombrie 2001 la adresa din Bucureşti, C.C. nr. 173, un birou în curs de amenajare al SC A.R.I.C. SA.

La întâlnire au venit cei trei inculpaţi care au discutat cu martorul despre dosarul de daună şi despre deficienţele acestuia, solicitând rezolvarea şi achitarea despăgubirilor cât mai repede, în schimb promiţându-i martorului o sumă de bani, urmând ca aceasta să fie dată de către inculpaţi martorului ulterior achitării despăgubirii de către societatea de asigurare, prin intermediul inculpatului B.E.M., astfel cum rezultă din procesul-verbal de redare a discuţiilor purtate în mediul ambiant coroborate cu declaraţiile martorului şi ale inculpatului B.E.M., precum şi în parte cu declaraţiile inculpaţilor A.V.F. şi G.G.

Situaţia de fapt a fost reţinută de instanţă din coroborarea declaraţiilor martorului V.V. cu declaraţiile inculpatului B.E.M., cu al martorilor M.N. şi O.C., în parte cu cele ale inculpaţilor A.V.F. şi G.G., precum şi cu înregistrările audio şi video efectuate în cauză, apreciind că toate aceste probe au fost administrate îi cauză cu respectarea dispoziţiilor legale.

Din situaţia de fapt reţinută anterior pe baza probelor administrate în cauză a rezultat că inculpaţii A.V.F. şi G.G., prin intermediul inculpatului B.E.M., în perioada sfârşitului lunii iulie - octombrie 2001 au promis un procent de 5% din suma despăgubirilor ce urma a fi plătite de societatea de asigurare martorului V.V., director al Departamentului Asigurări Generale din cadrul SC A.R.I.C. SA pentru aprobarea unui dosar de daună în beneficiul SC P. 2000 SA şi urgentarea achitării despăgubirilor, iar la data de 23 octombrie 2001, inculpaţii A.V.F. şi G.G., personal, au promis martorului acelaşi lucru.

Raportând această situaţie de fapt la dispoziţiile art. 255 C. pen., instanţa a reţinut că sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.

Astfel, inculpaţii A.V.F. şi G.G. au promis martorului V.V., funcţionar, o sumă de bani pentru a aproba un dosar de daună şi a urgenta plata despăgubirilor.

La individualizarea pedepselor ce au fost aplicate inculpaţilor s-au avut în vedere toate criteriile prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de lege, pericolul social concret al faptelor, împrejurările în care au fost comise faptele, modalitatea concretă de săvârşire a faptelor pentru fiecare inculpat, timpul scurs de la momentul săvârşirii faptelor şi până în prezent de natură să stingă din rezonanţa socială a acestora, circumstanţele care agravează sau atenuează răspunderea penală, datele ce caracterizează persoana inculpaţilor.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel cei trei inculpaţi, apel care a fost admis prin Decizia penală nr. 234/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, numai sub aspectul înlăturării din conţinutul pedepsei accesorii a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen.

Decizia a fost recurată de către inculpaţi, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 6026/2007 a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor cu motivarea că instanţa de apel nu a efectuat acte de cercetare judecătorească, în condiţiile în care, cu ocazia rejudecări instanţa de fond s-a mărginit doar la a constata poziţia procesuală a inculpaţilor în sensul că nu au cereri sau probe de solicitat în apărare faţă de noua modalitate de săvârşire a infracţiunii.

Procedând la rejudecarea apelurilor formulate de către inculpaţi Curtea de Apel procedat la readministrare probatoriului administrat în cursul urmăririi penale, fiind audiaţi cei trei inculpaţi, martorul denunţător şi ceilalţi martori. De asemenea au fost solicitate relaţii cu privire la atribuţiile de serviciu ale martorului denunţător V.V.

Procedând la rejudecarea apelurilor, Curtea a reţinut că inculpaţii A.V.F. şi G.G. au criticat sentinţa primei instanţe invocând următoarele:

I. Neregularitatea sesizării instanţei de judecată (cu consecinţa restituirii cauzei la parchet) sub două aspecte: neefectuarea de acte de urmărire penală pentru varianta ";promisiunii"; care a fost reţinută în sarcina inculpaţilor, actul de sesizare vizând o altă variantă alternativă a infracţiunii de dare de mită respectiv ";oferirea"; şi, pe de altă parte, trimiterea în judecată a inculpaţilor în condiţiile în care împotriva acestora nu a fost începută urmărirea penală, urmărirea penală fiind începută doar in rem şi nu in personam.

II. Un al doilea motiv de apel, subsidiar, vizează greşita încadrare juridică dată faptei, arătându-se că în mod greşit s-a reţinut agravanţa prev. de art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 78/2000, arătându-se că dispoziţiile alin. (2) ale art. 7 nu trebuiesc raportate la o activitate de control internă, cum este cazul în speţă, ci la o activitate de control exercitată asupra unor categorii de persoane din afara unităţii din care face parte cel care efectuează controlul;

III. Greşita condamnare a inculpaţilor invocându-se sub acest aspect următoarele:

- nelegalitatea administrării probelor solicitându-se pe cale de consecinţă înlăturarea din materialul probator a înregistrărilor audio-video arătându-se în esenţă următoarele:

- autorizaţia S 61 din 17 octombrie 2001 a avut în vedere doar înregistrarea convorbirilor telefonice, astfel că înregistrarea convorbirilor purtate în imobilul din C.C., convorbiri care au fost avute în vedere în fundamentarea soluţiei de condamnare, este nelegală, fiind efectuată cu depăşirea obiectului autorizaţiei. Tot sub acest aspect s-a învederat şi faptul că la momentul emiterii autorizaţiei legea procesual penală nu permitea efectuarea de înregistrări ambientale, înregistrările în mediul ambiental fiind legiferate prin Legea nr. 356/2006.

- lipsa certificării înregistrărilor în condiţiile art. 91² C. proc. pen., în sensul că procesele-verbale nu sunt verificate şi contrasemnate de către procurorii care au efectuat urmărirea penală, iar la procesele-verbale nu s-au ataşat casetele care conţin înregistrarea convorbirilor

- imposibilitatea expertizării casetelor audio-video atât în ceea ce priveşte autenticitatea acestora cât şi referitor la identificarea persoanelor după voce şi vorbire.

- încălcarea de către organele de urmărire penală a principiului imparţialităţii, prin refuzul organelor de urmărire penală de a efectua confruntări între denunţătorul V.V. şi inculpaţi şi al loialităţii şi prin determinarea acestuia să săvârşească infracţiunea de luare de mită în scopul obţinerii de probe.

IV. Neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de dare de mită sub aspectul laturii obiective invocându-se că parchetul nu a precizat momentul consumării infracţiunii, că martorul denunţător nu avea ca îndatoriri de serviciu îndeplinirea actului solicitat de către inculpaţi; faptul că grăbirea efectuării unui act de serviciu nu este incriminată de art. 255 C. proc. pen.; că simpla promisiune neurmată de alte mijloace de convingere nu poate fi considerată ca modalitate comisivă a infracţiunii de dare de mită; că interesul societăţii de asigurare era declanşarea urmăririi penale împotriva asiguratului, caz în care dispoziţiile contractului prevedeau suspendarea plăţii despăgubirilor.

Criticile formulate de către inculpatul B.E.M. au vizat următoarele:

- condamnarea sa pentru o altă faptă decât pentru ce care a fost trimis în judecată, arătându-se că prin rechizitoriu s-a reţinut varianta ajutorului dat de inculpat la oferirea unei sume de bani, iar instanţa de fond l-a condamnat pe inculpat pentru varianta promisiunii.

- greşita încadrare juridică dată faptei, prin menţinerea agravanţei prev. de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, în condiţiile în care din materialul probator administrat în cauză a rezultat că martorul V.V. nu avea atribuţii şi control a dosarului de daună, precizându-se că oricum aceste atribuţii de control ar fi trebuit să fie îndeplinite în afara instituţiei din care face parte şi nu doar în interiorul societăţii de asigurare A.R.I.C., martorul având doar atribuţii de control faţă de subordonaţii săi.

- greşita condamnare a inculpatului solicitând înlăturarea din probatoriu a probelor obţinute ilegal, înregistrările convorbirilor şi din mediul ambiental al ultimelor întâlniri şi a declaraţiilor date de martorul V.V. fiind contradictorii şi obţinute în mod ilegal. Se mai invocă şi interesul societăţii de asigurare în declanşarea urmăririi penale, precizându-se că, conform dispoziţiilor contractului în această situaţie plata despăgubirilor ar fi fost suspendată.

- în subsidiar s-a invocat greşita individualizare a pedepsei în raport de dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), arătându-se că pedeapsa de 3 ani închisoare este prea aspră în raport de circumstanţele personale ale inculpatului, acesta fiind cunoscut cu un comportament exemplar în societate anterior săvârşirii faptelor.

Analizând sentinţa apelată atât prin prisma criticilor formulate de inculpaţi, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, conform art. 379 alin. (2) C. proc. pen., Curtea de Apel Bucureşti a constatat neîntemeiate criticile formulate, sentinţa primei instanţe fiind legală şi temeinică, cu excepţia aplicării pedepsei accesorii a interzicerii faţă de inculpaţi a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I şi lit. c) C. pen.

Prin Decizia penală nr. 276/A din 24 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelurile declarate de inculpaţii A.V.F., G.G. şi B.E.M. împotriva Sentinţei penale nr. 354 din 2 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.

A desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi, rejudecând, a înlăturat aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza I şi lit. c) C. pen.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

S-a dispus ca statul să suporte cheltuielile judiciare.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat recursuri inculpaţii B.E.M., A.V.F. şi G.G.

Recurenţii inculpaţi au criticat hotărârile pronunţate în cauză pentru nelegalitate şi netemeinicie, reiterând, practic motivele de apel susţinute în faţa instanţei de apel.

Astfel, inculpaţii A.V.F. şi G.G. au criticat hotărârile pronunţate în cauză, sub următoarele aspecte:

1. Instanţa nu a fost sesizată legal, caz de casare prev. de art. 385⁹ pct. 2 C. proc. pen., susţinând că au fost trimişi în judecată fără ca împotriva lor să fie începută urmărirea penală. Urmărirea penală fiind începută ";in rem"; şi nu ";in personam";, procurorul era obligat ca după identificarea presupuşilor autori ai infracţiunii să înceapă urmărirea penală faţă de aceştia.

2. Greşita condamnare, ca urmare a gravei erori de fapt săvârşite de către instanţe, caz de casare prev. de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., susţinând că în faza judecăţii a procesului penal, Ministerul Public a modificat actul de sesizare în sensul reţinerii ";promisiunii"; ca modalitate de săvârşire a infracţiunii de dare de mită, iar în cauză, nu s-a efectuat urmărirea penală cu privire la această modalitate.

3. Greşita încadrare juridică dată faptei, caz de casare prev. de art. 385⁹ pct. 9 pct. 17 C. proc. pen., solicitând înlăturarea art. 7 din Legea nr. 78/2000, întrucât V.V. nu avea atribuţii de control, iar inculpaţii nu aveau cunoştinţă de calitatea pe care o deţinea martorul în cadrul societăţii.

Ca o consecinţă a schimbării încadrării juridice, inculpaţii au solicitat să se dispună încetarea procesului penal, prin intervenirea prescripţiei răspunderii penale.

4. În cauză, s-a comis o gravă eroare de fapt, în conformitate cu dispoziţiile art. 385⁹ pct. 18 din C. proc. pen., întrucât nu există infracţiunea de luare de mită şi nu există probe certe care să dovedească darea de mită, iar în speţă cele două infracţiuni nu pot exista separat. Sub acest aspect, s-a susţinut că înregistrările efectuate au fost obţinute cu încălcarea disp. art. 91¹ şi urm. C. proc. pen.

Inculpatul B.E.M. a invocat, în plus faţă de motivele de recurs susţinute de ceilalţi doi recurenţi şi motivul de recurs referitor la greşita individualizare a pedepsei aplicate, caz de casare prev. de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen.

Examinând hotărârile pronunţate în cauză sub aspectele invocate de inculpaţi şi prin prisma cazurilor de casare menţionate, Înalta Curte constată că recursurile formulate sunt fondate numai cu privire la greşita încadrare juridică dată faptelor, prin reţinerea disp. art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

Astfel:

1. Toţi inculpaţii au invocat împrejurarea că urmărirea penală a fost efectuată cu privire la varianta "; oferirii"; unei sume de bani, ca modalitate de săvârşire a infracţiunii de dare de mită, iar instanţa de fond s-a pronunţat cu privire la o altă modalitate alternativă a infracţiunii, respectiv în forma ";promisiunii";, motiv pentru care rechizitoriul este lovit de nulitate absolută, impunându-se restituirea cauzei la parchet, în temeiul disp. art. 332 alin. (2) C. proc. pen.

Înalta Curte apreciază că în mod corect, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că această problemă de drept a fost tranşată definitiv prin Decizia penală nr. 789/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în cel de-al doilea ciclu procesual al prezentei cauze (instanţa de recurs).

După cum s-a menţionat anterior, în cel de-al doilea ciclu procesual, la termenul din 7 februarie 2006 inculpaţii au invocat, în temeiul art. 197 alin. (2) C. proc. pen., excepţia regularităţii actului de sesizare a instanţei, în sensul că acesta nu descrie noua faptă în forma ";promisiunii"; neefectuându-se acte de urmărire penală cu privire la această variantă alternativă a infracţiunii.

Prin Sentinţa penală nr. 252/2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis excepţia neregularităţii actului de sesizare a instanţei şi a restituit cauza la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în vederea refacerii urmăririi penale sub aspectul modalităţii de săvârşire a infracţiunii de dare de mită, respectiv ";promisiunea";, întrucât actul de sesizare a instanţei este contrar disp. art. 263 C. proc. pen., întrucât nu descrie infracţiunea de dare mită în modalitatea promisiunii, fiind incidente disp. art. 197 alin. (2) C. proc. pen., întrucât au fost încălcate dispoziţiile relative la sesizarea instanţei.

Recursul formulat de parchet a fost admis prin Decizia penală nr. 789/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, care a dispus casarea sentinţei şi trimiterea cauzei la Tribunalul Bucureşti pentru continuarea judecăţii.

În considerentele acestei decizii, instanţa de recurs a reţinut că, dacă în cursul judecăţii se ajunge la concluzia că infracţiunea pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată a fost comisă într-o altă modalitate, respectiv forma ";promisiunii"; şi nu a ";oferirii"; de mită, nu poate duce la concluzia că instanţa nu a fost legal învestită, iar urmărirea penală ar fi lovită de nulitatea absolută, în condiţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., fiind vorba de aceeaşi infracţiune comisă în altă modalitate, nefiind schimbat subiectul judecăţii şi fiind respectate disp. art. 317 C. proc. pen., stabilirea corectă a situaţiei de fapt şi a încadrării juridice, reprezentând atribute ale instanţei.

De altfel, Înalta Curte apreciază că finalitatea disp. art. 317 C. proc. pen., potrivit cărora judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătate în actul de sesizare a instanţei, constă în aceea că, prin actul de sesizare, obiectul procesului, sub ambele sale aspecte - fapta şi persoana - să fie cert stabilit.

În raport de aceste considerente, această problemă de drept a intrat în puterea autorităţii de lucru judecat, fiind definitiv rezolvată prin Decizia penală nr. 789/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, astfel încât nu mai poate face obiectul unei noi analize (indiferent de temeiurile de drept invocate - art. 300 C. proc. pen., sau art. 332 C. proc. pen.).

În realitate, problema care s-a invocat în cauză este o problemă de încadrare a faptei în una din variantele alternative ale infracţiunii de dare de mită, în raport de împrejurarea că în opinia procurorului care a efectuat urmărirea penală, fapta inculpaţilor întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită în varianta ";oferirii";, iar în opinia instanţei de fond, că fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită în varianta ";promisiunii";, cu motivarea că, susţinerea inculpaţilor că au banii asupra lor, nu este suficientă pentru reţinerea variantei oferirii, atâta timp cât banii nu au fost şi efectiv oferiţi, nefiind vizualizaţi de nici o persoană.

2. Şi cel de-al doilea motiv de recurs prin care se solicită restituirea cauzei la parchet este neîntemeiat, Înalta Curte constatând nefondate criticile inculpaţilor care au susţinut că trimiterea lor în judecată s-a făcut în condiţiile în care urmărirea penală a fost începută doar ";in rem"; şi nu ";in personam";.

Spre deosebire de acţiunea penală care poate fi exercitată numai ";in personam"; (art. 235 C. proc. pen.), urmărirea penală poate fi începută fie numai cu privire la faptă (in rem) în condiţiile în care autorul este necunoscut, fie atunci când făptuitorul şi identitatea acestuia se cunosc cu precizie odată cu fapta, urmărirea penală începe şi in personam.

În condiţiile în care urmărirea penală a fost începută in rem, în momentul în care se descoperă autorul faptei, acesta devenind învinuit, cercetarea continuă atât ";in rem";, cât şi ";in personam";.

În cauză, urmărirea penală a fost începută prin rezoluţia procurorului din 11 octombrie 2001, faţă de AN, fiind făcute referiri exprese la inculpaţii din prezenta cauză, identificaţi cu datele cunoscute până la acea dată, reţinându-se că ";în perioada iulie - octombrie 2001, A.V.F. şi G.G. cu ajutorul lui B.E.M., i-au oferit un procent de 5% din suma de 700.000 lei lui V.V. - director la SC A.R.I.C. SA Bucureşti pentru aprobarea unui dosar de daună (...)";.

Ulterior, urmare a verificărilor efectuate la Serviciul Evidenţă a Populaţiei, prin procesele-verbale din 28 noiembrie 2001, au fost stabilite toate datele de stare civilă exacte ale celor trei inculpaţi.

După aflarea acestor date, nu mai era necesar, să se dispună începerea urmării penale şi in personam, urmărirea penală fiind deja începută, iar dispoziţiile legale neimpunând o astfel de procedură.

3. Criticile formulate de inculpaţi privind nelegalitatea administrării probelor în cursul urmăririi penale, menţionate pe larg în motivele de recurs, sunt de asemenea nefondate.

a) Textul de lege în vigoare la data emiterii autorizaţiei S 61 din 17 octombrie 2001, emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, permitea efectuarea de înregistrări în mediu ambiental. Secţiunea V¹ a Titlului III Capitolul II a părţii generale a Codului de procedură penală era intitulată ";înregistrările audio sau video";, înregistrările convorbirilor pe bandă magnetică fiind reglementate în art. 91¹, procedura prevăzută de acest articol aplicându-se şi în cazul înregistrărilor de imagini, astfel cum prevedea art. 91⁴ C. proc. pen.

Referitor la conţinutul acestei autorizaţii Înalta Curte constată că s-a precizat şi s-a limitat locul în care urmau să aibă loc înregistrările din mediu ambiental, precum şi menţionarea posturilor telefonice, fixe şi mobile care aparţineau inculpaţilor şi martorului denunţător, pentru efectuarea înregistrărilor convorbirilor telefonice.

b) Potrivit art. 91² C. proc. pen., în vigoare la data efectuării înregistrărilor convorbirilor erau redate integral în formă scrisă şi se ataşau la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de către organul de urmărire penală, verificat şi contrasemnat de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, ataşându-se rola sau caseta care cuprinde înregistrarea convorbirii, în original, cu sigiliul organului de urmărire penală.

În cauză se constată că toate procesele-verbale sunt certificate pentru autenticitate de către organul de urmărire penală, însă procurorul care supraveghea urmărirea penală a semnat doar primul proces-verbal, neregularitate care constituie o nulitate relativă, în condiţiile art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. care trebuia invocată până la momentul prezentării materialului de urmărire penală şi nu în cursul judecăţii.

De asemenea, împrejurarea că înregistrările audio video nu au putut fi expertizate pentru a se stabili autenticitatea lor, datorită faptului că echipamentele tehnice originale utilizate la înregistrare nu mai erau în stare de funcţionare la momentul dispunerii expertizei, sau că identificarea persoanelor după voce şi vorbire nu este posibilă din cauza lipsei specialiştilor şi a aparaturii adecvate, nu poate conduce la înlăturarea lor din ansamblul probator, atâta timp cât au fost certificate în condiţiile art. 91¹ C. proc. pen.

De altfel, suporturile pe care au fost înregistrate convorbirile şi imaginile au fost sigilate şi înaintate primei instanţe odată cu sesizarea prin rechizitoriu.

Mai mult decât atât, potrivit art. 91¹ - 91⁶ C. proc. pen. (actuala reglementare) efectuarea expertizei nu este obligatorie, fiind lăsată la latitudinea instanţei, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, ceea ce înseamnă că valabilitatea acestora nu este condiţionată de efectuarea unei expertize.

Totodată, se constată, chiar în lipsa expertizei, realitatea celor consemnate în procesele-verbale întocmite conform art. 91² C. proc. pen., aspecte care se coroborează şi cu fapte şi împrejurări care rezultă din celelalte probe administrate în cauză.

Înalt Curte reţine că în speţă, inculpaţii nu au negat faptul că au participat la întâlnirea din 23 octombrie 2001 cu denunţătorul V.V., care a avut loc în imobilul situat în Bucureşti, C.C. nr. 173, sau că transcrierea înregistrărilor video nu ar corespunde celor discutate. De asemenea, niciodată nu s-a contestat faptul că vocile din înregistrările audio nu ar aparţine inculpaţilor, că discuţiile respective nu ar fi avut loc sau că transcrierea acestora nu ar corespunde realităţii, mai ales că la termenul din 23 aprilie 2002, când au fost ascultate în instanţă aceste înregistrări, recurenţii nu au formulat obiecţii cu privire la aspectele susţinute în căile de atac.

c) Inculpaţii au contestat probatoriul administrat în cauză şi sub aspectul nerespectării de către organele de urmărire penală a principiului loialităţii, susţinându-se că până la momentul denunţului nu a avut loc nicio înţelegere infracţională între inculpaţii A.V.F. şi G.G. şi martorul denunţător, că întâlnirea din imobilul din C.C. a fost stabilită la sugestia organelor de anchetă, denunţătorul fiind determinat să săvârşească infracţiunea de luare de mită în scopul obţinerii de probe împotriva recurenţilor inculpaţi.

Înalta Curte apreciază că în cauză nu au fost încălcate dispoziţiile art. 68 alin. (2) C. proc. pen., în condiţiile în care probatoriul administrat în cauză (care a fost analizat şi interpretat pe larg de către instanţe, motiv pentru care nu va mai fi reluat în prezentele considerente) demonstrează că hotărârea de a săvârşi infracţiunea de dare de mită de către inculpaţi a fost anterioară formulării denunţului, şi nu denunţătorul a fost cel care i-ar fi determinat pe aceştia să îi propună acordarea unei sume de bani pentru soluţionarea rapidă a dosarului de daună.

d) Prima instanţă a înlăturat din ansamblul probator administrat în cauză, înregistrările efectuate şi prezentate de martorul denunţător, organelor de urmărire penală, dat fiind că proba nu este originală şi conţine un montaj audio realizat din copii ale celor 4 înregistrări, astfel cum a rezultat din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.

e) Referitor la respingerea de către organul de urmărire penală a cererii formulate de inculpaţi de efectuare a confruntării între inculpaţi şi denunţător, Înalta Curte a constatat că această cerere a fost respinsă, motivat de împrejurarea că nu este utilă cauzei, declaraţiile acestora, urmând să fie analizate prin prisma ansamblului probator, prin ordonanţa din 14 decembrie 2001.

Înalta Curte apreciază că dreptul la apărare al inculpaţilor nu a fost încălcat, în condiţiile în care aceştia au avut posibilitatea efectivă, atât în faţa instanţei de fond, cât şi a celei de apel, să facă declaraţii şi să formuleze întrebări pentru martor, pentru a lămuri aspectele pe care doreau să le lămurească cu prilejul confruntării.

4. În ceea ce priveşte situaţia de fapt, stabilită în cauză, Înalta Curte apreciază că este în concordanţă cu ansamblul probator administrat.

Astfel, pe baza probelor administrate în cele două faze procesuale şi în toate ciclurile procesuale ale cauzei, corect s-a reţinut că în cursul lunii iulie 2001 între SC A.R.I.C. SA Bucureşti, în calitate de asigurător şi SC P. 2000 SA Bucureşti, în calitate de asigurat, a fost încheiat un contract de asigurare pentru unele locaţii aparţinând asiguratului, printre care şi cea situată în şos. O., Bucureşti, locaţie pentru care a fost atribuit un procent de 77% totalul primei asigurate, care era de 1.700.000 dolari SUA. Contractul a fost intermediat, în calitate de broker de către inculpata A.V.F., reprezentant al SC A. SRL Bucureşti.

La data de 20 iulie 2001 a avut loc un incendiu la depozitul situat în str. O. Bucureşti, iar la data de 23 iulie 2001 SC P. 2000 SA a solicitat asigurătorului plata despăgubirii cuvenite, apreciind valoarea daunei la suma de 711.171,99 dolari SUA.

Ca urmare a acestei solicitări a fost constituit dosarul de daune al SC P. 2000 SA, al cărui control şi avizare, în vederea plăţii despăgubirilor, intra în atribuţiile de serviciu ale martorului V.V., în calitate de director al Departamentului de Asigurări Generale din cadrul SC A.R.I.C. SA Bucureşti.

După constituirea dosarului de daune, martorul V.V. a fost contactat, în repetate rânduri, de către inculpatul B.E.M. (care intervenea la solicitarea inculpaţilor A.V.F. şi G.G.), care a pretins că îi poate oferi o sumă de bani, într-un cuantum de 5%, din suma asigurată, în numele reprezentanţilor SC P. 2000 SA şi SC A. SRL, pentru aprobarea cu rapiditate a dosarului de daune şi plata sumei cuvenite asiguratului într-un timp cât mai scurt.

Agasat de insistenţele inculpatului, martorul a procedat la formularea unui denunţ la organele de poliţie.

Ulterior, inculpatul B.E.M. a continuat să-l contacteze pe martor, iar acesta, sub directa supraveghere a organelor de urmărire penală, a fost de acord să se întâlnească cu cei trei inculpaţi, fiind stabilită ca dată de întâlnire ziua de 23 octombrie 2001, într-un birou în curs de amenajare al SC A.R.I.C. SA, situat în Bucureşti, C.C. nr. 173.

La întâlnirea stabilită, inculpaţii au discutat cu martorul denunţător despre dosarul de daună şi despre deficienţele acestuia, solicitând rezolvarea şi achitarea despăgubirilor, într-un termen cât mai scurt, iar în schimb inculpaţii A.V.F. şi G.G., i-au promis un procent de 5% din suma plătită cu titlu de despăgubiri, urmând ca suma să fie înmânată martorului denunţător în momentul completării ordinului de plată de către societatea de asigurare, fie personal, fie prin intermediul inculpatului B.E.M.

Raportând această situaţie de fapt la disp. art. 255 C. pen., Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită.

Astfel, inculpaţii A.V.F. şi G.G., prin intermediul inculpatului B.E.M., au promis martorului V.V., funcţionar, o sumă de bani pentru a aproba un dosar de daună şi pentru a urgenta plata despăgubirilor.

Promisiunea unei sume de bani, ca element material al laturii obiective a infracţiunii de dare de mită, constă în făgăduiala făcută funcţionarului de către subiectul activ al infracţiunii, de a-i remite în viitor o sumă de bani. Promisiunea trebuie să fie ";serioasă";, aptă să-l determine pe subiectul pasiv să aibă o anumită comportare.

Din înregistrarea audio-video din mediul ambiental efectuată la întâlnirea din data de 23 octombrie 2001, a rezultat fără dubii, că inculpaţii erau pregătiţi să respecte promisiunea făcută martorului V.V., asigurându-l că au banii pregătiţi, fiind oricând în măsură să îi remită martorului fie personal, fie prin intermediul inculpatului B.E.M., dar că nu îi vor da decât atunci când ordinul de plată va fi semnat.

Actul solicitat a fi îndeplinit de către martor intra în atribuţiile sale de serviciu, după cum rezultă din ";Sarcinile şi răspunderile directorului Asigurări Generale";, în cadrul cărora la litera ";n"; se prevede că acesta efectuează ";controlul şi avizarea dosarelor de despăgubiri, propunerea lor spre plată sau respingerea acestora"; şi chiar dacă acesta din urmă nu era singura persoană care aviza dosarul de daune, în speţa dedusă judecăţii, infracţiunea de dare de mită subzistă.

Astfel, infracţiunea prev. de art. 255 C. pen. există şi în situaţia în care actul privitor la îndatoririle de serviciu al funcţionarului nu constituie decât componenta unei activităţi la care participă şi alţi funcţionari având atribuţii legate de aceasta. În cauză, împrejurarea că, fiind vorba de o sumă mai mare de 20.000.000 lei, avizarea trebuia făcută şi de directorul general al societăţii de asigurare, nu are relevanţă asupra întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de dare de mită.

Drept urmare, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reţinut că, în cauză, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită şi, respectiv, complicitate la această infracţiune, astfel apărările inculpaţilor apar ca nefondate.

Infracţiunea există, chiar şi în condiţiile în care textul de lege nu incriminează, expres ";grăbirea efectuării unui act de serviciu";, dar incriminează ";îndeplinirea"; unui act, motiv pentru care ";avizarea dosarului daună şi urgentarea plăţii despăgubirilor"; întruneşte cerinţele textului de lege.

În concordanţă cu instanţele de fond şi apel, Înalta Curte reţine că din ansamblul probator administrat în cauză, a rezultat, mai presus de orice îndoială, vinovăţia inculpaţilor sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de dare de mită şi, respectiv, complicitate la dare de mită, prezumţia de nevinovăţie, prev. de art. 5¹ C. proc. pen., fiind răsturnată.

Sub aspectul încadrării juridice, Înalta Curte constată că faptele inculpaţilor A.V.F. şi G.G., care în perioada iulie - octombrie 2001, prin intermediul inculpatului B.E.M., au promis martorului V.V., director al Departamentului de Asigurări Generale din cadrul SC A.R.I.C. SA Bucureşti un procent de 5% din suma despăgubirilor de 700.000 dolari SUA, ce urma să fie plătită de societatea de asigurare în scopul aprobării dosarului de daună în beneficiul P. 2000 SA şi urgentarea achitării despăgubirilor, iar la data de 23 octombrie 2001 au promis, personal martorului acest lucru, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prev. de art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.

Fapta inculpatului B.E.M. care, în aceeaşi perioadă, i-a ajutat pe inculpaţii A.V.F. şi G.G. să promită martorului V.V., un procent de 5% din suma despăgubirilor ce urma a fi plătită de societatea de asigurare, în scopul aprobării dosarului de daună, întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de dare de mită prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.

În raport de considerentele expuse şi cu cele care vor urma, Înalta Curte apreciază că în cauză încadrarea juridică faptelor reţinute în sarcina celor trei inculpaţi, prin aplicarea disp. art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 este greşită.

Potrivit acestui text de lege, darea de mită săvârşită faţă de un funcţionar cu atribuţii de control se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de art. 255 C. pen., al cărei maxim se pedepseşte cu 2 ani.

Pentru reţinerea agravanţei prev. de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, subiectul pasiv trebuie să fie funcţionar cu atribuţii de control, atribuţii care să rezulte din fişa postului, iar promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase, să se realizeze în exercitarea atribuţiilor de control, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia îndeplinirea unui act privitor la atribuţiile de control.

Sintagma ";atribuţii de control"; nu este explicată în Codul penal, însă ea trebuie înţeleasă ca o activitate complexă de verificare şi analiză a unei situaţii, în vederea urmăririi evoluţiei acesteia şi propunerii sau luării de eventuale măsuri de remediere, iar nu doar surprinderea, constatarea ori împiedicarea unor acte de nerespectare a regulilor impuse de bunul mers al serviciului într-o unitate.

Din Adresa nr. 870/2001, emisă de SC A.R.I.C. SA Bucureşti rezultă că martorul denunţător a ocupat funcţia de director al Departamentului de Asigurări Generale din cadrul acestei societăţi, iar în cadrul atribuţiilor de serviciu ";organizează, îndrumă şi controlează activitatea departamentului Asigurări Generale, conform îndrumărilor primite de la conducerea societăţii";.

Înalta Curte apreciază că dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, nu sunt aplicabile în speţă, în raport de două aspecte.

În primul rând, aceste dispoziţii legale trebuie raportate la o activitate de control externă şi nu internă, respectiv o activitate de control exercitată asupra unor categorii din afara unităţii din care face parte persoana respectivă.

Ori, în cauză, se constată că martorul denunţător nu desfăşoară atribuţii de control în afara societăţii al cărei angajat era.

În al doilea rând, pentru ca mituitorului să-i poată fi aplicată agravanţa prev. de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 este necesar ca acesta să cunoască calitatea funcţionarului subiectului pasiv al infracţiunii de dare de mită, respectiv că acesta exercită atribuţii de control.

Or, în cauză, din probele administrate în cauză nu rezultă că inculpaţii au cunoscut că denunţătorul ar fi avut atribuţii de control.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că în cauză martorul V.V. nu poate fi asimilat funcţionarului la care se referă art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, iar această calitate (de funcţionar cu atribuţii de control) nu a fost cunoscută de inculpaţi, motiv pentru care greşit s-a reţinut această agravanţă.

În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen. va admite recursurile formulate de inculpaţi şi, constatând că faptelor li s-a dat o greşită încadrare juridică, va face aplicarea art. 334 C. proc. pen., în sensul că se va înlătura aplicarea disp. art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

Având în vedere noua încadrare juridică dată faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor în raport de regimul sancţionator prevăzut de lege pentru infracţiunea prev. de art. 255 C. pen. şi, respectiv art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 255 C. pen., Înalta Curte constată că în cauză a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Astfel, infracţiunea de dare de mită se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, situaţie în care a intervenit prescripţia răspunderii penale, astfel cum este reglementată în art. 121 C. pen.

În raport cu disp. art. 124 C. pen. cu referire la art. 122 lit. c) C. pen., termenul de prescripţie este de 7 ani şi 6 luni, termen care în raport de data săvârşirii infracţiunii, 23 octombrie 2001, s-a împlinit la data de 22 aprilie 2009.

În aceste condiţii, în termenul art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen., va dispune încetarea procesului penal faţă de inculpaţi.

În raport de soluţia adoptată, critica inculpatului B.E.M. referitoare la individualizarea pedepsei aplicată, a rămas fără obiect.

Văzând şi disp. art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de inculpaţii A.V.F., G.G. şi B.E.M. împotriva Deciziei penale nr. 276/A din 24 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează în totalitate decizia penală atacată şi în parte Sentinţa penală nr. 354 din 2 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, şi rejudecând:

Conform art. 334 C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică dată faptei săvârşită de inculpaţii A.V.F. şi G.G. din infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.

În baza art. 334 C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică dată faptei săvârşită de inculpatul B.E.M. din infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. cu referire la art. 10 lit. g) din acelaşi cod încetează procesul penal privind pe inculpaţii A.V.F. şi G.G. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. şi respectiv pentru inculpatul B.E.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 255 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., constatând că a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Onorariul pentru apărarea din oficiu a recurenţilor inculpaţi A.V.F. şi G.G., în sumă de câte 75 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 7 iulie 2009.

← ICCJ. Decizia nr. 2099/2009. Penal		ICCJ. Decizia nr. 2585/2009. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 2581/2009. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2581/2009. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs