ICCJ. Decizia nr. 2603/2009. Penal. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2603/2009
Dosar nr. 79/42/2009
Şedinţa publică din 8 iulie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 66 din 13 aprilie 2009, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, a dispus următoarele:
„în baza art. 300 alin. (l) C. proc. pen., se constată regularitatea actului de sesizare.
Se admit cererile de restituire a cauzei la procuror, formulate de către inculpaţii M.L.D., D.T., U.D., B.D.A.R. şi P.A.G.
În acest sens, se restituie cauza la D.LI.C.O.T. - Serviciul Teritorial Ploieşti, pentru refacerea urmăririi penale conform considerentelor din hotărâre.
Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
Cu recurs în termen de 3 zile de la pronunţare şi pentru părţile lipsă de la comunicare.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 13 aprilie 2009."
Argumentele judecătorului pentru această soluţie sunt expuse în cele 3 pagini ale sentinţei (paginile 22-24) şi constau în următoarele:
„I. - Cu privire la nerespectarea competenţei după materie a organului de urmărire penală:
Curtea reţine că inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru mai multe infracţiuni, printre care şi aceea prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.
Potrivit art. 12 din Legea nr. 508/2004 modificată prin OG nr. 60/2006, D.I.I.C.O. este competentă a efectua urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute de art. 7 şi 8 din Legea nr. 39/2003 cu excepţia cazurilor în care infracţiunea gravă este art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul unui milion euro, aşa cum prevede art. 2 pct. 15 şi 20 din Legea nr. 39/2003.
Este adevărat că art. 12 din legea mai sus menţionată, foloseşte sintagma „dacă s-a cauzat o pagubă", ceea ce poate duce la concluzia consumării infracţiunii, este însă de neconceput ca fiecare din cele două modalităţi (tentativă şi formă consumată) să fie de competenţa unor organe de cercetare penală diferite.
În atare situaţie, Curtea constată competenţa în această cauză a D.N.A. şi nu D.I.I.C.O.T., ceea ce înseamnă că urmărirea penală a fost efectuată cu încălcarea normelor care disciplinează competenţa materială.
II. - Cu privire la respectarea dreptului la apărare în faza de urmărire penală:
Urmărirea penală a fost începută în mai multe rânduri şi în două modalităţi:
Astfel, la data de 09 mai 2008, urmărirea penală a început „in rem" pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) şi art. 290 C. pen. şi art. 7 din Legea nr. 39/2003.
Din actele procesuale existente la dosarul cauzei, respectiv procesul verbal de sesizare din oficiu şi plângerile formulate, rezultă fără putinţă de tăgadă că la data începerii urmăririi penale se cunoştea identitatea autorilor.
Mai mult decât atât, este de observat faptul că, la data de 28 mai 2008, se începe urmărirea penală împotriva inculpaţilor D.T. şi B.D.A.R., pentru aceleaşi fapte, la care se mai adaugă şi infracţiunea de bancrută frauduloasă, iar aducerea Ia cunoştinţă a acestora s-a realizat abia la data de 23 iulie 2008.
Este evident că procedându-se într-o asemenea manieră s-au nesocotit în mod flagrant dispoziţiile art. 6 C. proc. pen., precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 3 din C.E.D.O.
Pe de altă parte, aducerea la cunoştinţă a faptei care formează obiectul cauzei şi încadrarea juridică a acesteia, constituie reflectarea jurisprudentei C.E.D.O., referitoare la informarea în detaliu cu privire la cauza şi natura acuzaţiilor.
Astfel, instituţia europeană a subliniat că în procedurile penale, prevederile privind informarea completă, detaliată cu privire la acuzaţiile aduse şi încadrarea juridică a acestora, reprezintă o condiţie esenţială pentru a se asigura o procedură echitabilă, această informare fiind relevantă şi din perspectiva dreptului de a-şi pregăti apărarea.
Ori, din cuprinsul proceselor verbale de aducere la cunoştinţă a învinuirilor, prin semnarea acestea cu obiecţiuni se desprinde clar ideea că nu au fost respectate prevederile legale în materia prevăzută de art. 6 alin. (3) C. proc. pen., art. 6 paragraful 3 C.E.D.O., art. 70 C. proc. pen., în sensul că nu s-a explicat în detaliu cauza şi natura acuzaţiilor, procurorul limitându-se doar la o expunere succintă a situaţiei de fapt şi la încadrarea în drept.
În acelaşi timp, potrivit dispoziţiile art. 202 C. proc. pen., organul de urmărire penală trebuie să administreze probatorii şi în favoarea inculpaţilor, nu numai în defavoarea acestora.
În speţă, pe lângă faptul că nici unuia dintre inculpaţi nu li s-au adus la cunoştinţă de îndată acuzaţiile, le-au fost respinse „de plano" toate cererile de probatoriu solicitate pe parcursul urmăririi penale. în schimb, s-au administrat probatorii obţinute pe baza unor autorizaţii emise de o instanţă necompetentă, încălcându-se astfel regulile de competenţă după calitatea persoanei ce primează în astfel de cauze.
Mai mult decât atât, sunt inculpaţi care cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală au solicitat reaudierea tuturor martorilor şi refacerea actelor de urmărire penală efectuate nelegal din perioada cuprinsă între data începerii urmăririi penale şi data aducerii la cunoştinţă a învinuirii, cereri însă care au fost respinse.
Pe de altă parte inculpaţii nu au luat la cunoştinţă de obiectivele expertizei, împrejurare ce se înscrie în aspectele de încălcare a dreptului la apărare.
Revenind la împrejurarea că procurorul nu a administrat nici o probă în favoarea inculpaţilor, ba mai mult, a dispus respingerea tuturor probelor administrate, inclusiv cele propuse la prezentarea materialului de urmărire penală, este de observat că potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., principiul egalităţii armelor cere ca „fiecare parte din proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei", regulile fiind valabile şi pentru urmărirea penală în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ vis-a-vis de partea adversă şi de procuror.
În acelaşi timp, organul de urmărire penală a refuzat nejustificat cererea inculpaţilor de a li se da posibilitatea să asculte efectiv convorbirile efectuate în cauză, deşi structura centrală prin Ordonanţa nr. 41 din 19 ianuarie 2009 a admis în parte plângerea şi a dispus „a se pune la dispoziţia acestora (M.L.D., D.T., etc.,) spre ascultare efectivă a convorbirilor efectuate în această cauză.
Potrivit art. 172 alin. (l) C. proc. pen., actele de urmărire penală se pot efectua şi în lipsa avocatului, cu condiţia ca acesta să fie încunoştinţat de data şi ora efectuării actului.
Din actele şi lucrările dosarului, rezultă cu certitudine că apărătorul ales al inculpatului M.L.D. a formulat, la data de 05 august 2008, o cerere prin care solicita să asiste la efectuarea tuturor actelor de urmărire penală. Cu toate acestea, în lipsa avocatului şi fără să existe dovada că a fost încunoştinţat, s-au efectuat o serie de acte de urmărire penală, cum ar fi: percheziţiile domiciliare din datele de 29 august 2008 şi 01 septembrie 2008; audierea martorilor A.C.B., V.C. şi T.O.
În concluzie, Curtea constată că în faza de urmărire penală nu s-a respectat dreptul la apărare, principiu consfinţit atât în Codul de procedură penală, cât şi în jurisprudenţa C.E.D.O.
III. - Cu privire la sesizarea instanţei de judecată:
Rechizitoriul este verificat de procurorul şef al D.I.I.C.O.T., cu motivarea că procurorul şef de secţie a fost detaşat. Apreciem că în acest mod au fost încălcate dispoziţiile art. 264 alin. (3) C. proc. pen., întrucât, într-o asemenea situaţie adjunctul şefului de secţie girează şi funcţia titularului.
O altă nelegalitate cu privire la sesizarea instanţei de judecată se referă la faptul că în cuprinsul actului de sesizare nu se face vorbire despre mijloacele materiale de probă, suporturile magnetice/optice ale înregistrărilor, documentele contabile ridicate şi măsurile referitoare la ele, precum şi locul unde se află".
În final, se menţionează că „Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că se impune restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale şi când se vor avea în vedere şi celelalte motive invocate de inculpaţi prin apărători".
Împotriva acestei sentinţe a declarat prezentul recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - SERVICIUL TERITORIAL PLOIEŞTI.
Motivarea recursului s-a făcut în scris, motivele fiind expuse cu ocazia dezbaterilor de către reprezentantul Ministerului Public, astfel cum rezultă din încheierea de dezbateri şi amânare a pronunţării deciziei.
Recursul MINISTERULUI PUBLIC este fondat şi urmează a fi admis pentru motivele ce se vor arăta.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 28 ianuarie 2009, primul termen de judecată fiind stabilit la data de 09 martie 2009.
La primul termen, din 9 martie 2009, cauza a fost amânată la cererea unor inculpaţi şi părţi vătămate pentru angajarea apărătorilor.
La noul termen, din 23 martie 2009, cauza a fost din nou amânată la cererea părţilor vătămate, din motive de apărare.
La cel de-al treilea termen, din 13 aprilie 2009, a fost pronunţată sentinţa recurată.
La acest ultim termen de judecată, a fost pusă în discuţie, potrivit dispoziţiilor art. 300 C. proc. pen., regularitatea actului de sesizare (rechizitoriului).
Pentru motivele sistematizate la punctele I, II şi III în sentinţă instanţa a dispus restituirea cauzei la procuror „pentru refacerea urmăririi penale conform considerentelor din hotărâre".
I. Se reţine că prima dispoziţie a dispozitivului sentinţei este „în baza art. 300 alin. (l) C. proc. pen., se constată regularitatea actului de sesizare".
Or, această dispoziţie este, cel puţin formal, în contradicţie cu motivarea de la pct. III al sentinţei.
Înalta Curte apreciază însă că respectivele considerente de la pct. III, ca motivare a restituirii cauzei la procuror, sunt neîntemeiate pentru următoarele argumente:
Examinarea generală a motivării sentinţei sugerează ca fiind avute în vedere 2 temeiuri de restituire a cauzei la procuror: art. 300 C. proc. pen., nemenţionat expres în dispozitivul sentinţei (rezultând din motivarea de la pct. III, pentru refacerea rechizitoriului care, în opinia instanţei, prezintă neregularităţi) şi art. 332 C. proc. pen., nemenţionat expres, însă rezultând din cea de a treia dispoziţie a sentinţei (restituirea pentru refacerea urmăririi penale, motivarea fiind cea de la pct. I şi II al sentinţei).
Neregularităţile rechizitoriului, menţionate la pct. III, nu justifică restituirea cauzei la procuror pentru refacerea actului de sesizare:
- verificarea rechizitoriului (întocmit de procurorul şef-serviciu din cadrul Serviciului Teritorial Ploieşti al D.I.I.C.O.T.) pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul şef al D.I.I.C.O.T, iar nu de către procurorul şef de secţie, nu este de natură a afecta legalitatea (regularitatea) rechizitoriului şi, respectiv, sesizării instanţei.
La dosarul instanţei se află înscrisuri oficiale (adrese ale Ministerului Public şi copii ale Monitorului Oficial) din care rezultă motivul pentru care s-a procedat în acest mod (procurorul şef al Serviciului a fost detaşat la M.J.).
În virtutea principiului controlului ierarhic, ca principiu fundamental al activităţii Ministerului Public, verificarea rechizitoriului, pentru legalitate şi temeinicie, de către şeful direcţiei, în loc de şeful secţiei, nu poate fi de natură a afecta regularitatea rechizitoriului, ca act de sesizare al instanţei.
Sub acest aspect, Înalta Curte, apreciind că nu se impun considerente suplimentare, face trimitere la argumentele inserate în Decizia nr. 1058 din 14 noiembrie 2007 a Curţii Constituţionale cu privire la principiile care, potrivit Constituţiei, stau la baza organizării şi funcţionării Ministerului Public (M. Of. nr. 810/28.11.2007).
- nici motivul referitor la „faptul că în cuprinsul actului de sesizare nu se face vorbire despre mijloacele materiale de probă, suporturile magnetice/optice ale înregistrărilor, documentele contabile ridicate şi măsurilereferitoare la ele, precum şi locul unde se află" nu justifică restituirea cauzei la procuror.
Această omisiune a rechizitoriului, neregularitate în opinia instanţei de fond, se încadrează în cea de-a doua categorie de neregularităţi prevăzute de art. 300 alin. (2) C. proc. pen.: cele care pot fi înlăturate prin acordarea unui termen în acest scop.
Această omisiune, apreciată ca atare de prima instanţă, nu afectează organic actul de sesizare, nu justifică soluţia restituirii la procuror, fiind remediabilă prin acordarea unui termen, fără dezinvestirea/desesizarea instanţei, termen până la care procurorul, în scris, va face respectivele precizări.
Nu în ultimul rând, trebuie observat că rechizitoriul, cuprinsul fiind reglementat de art. 263 C. proc. pen., este însoţit de volumele care constituie dosarul de urmărire penală, fiecare având un opis.
II. Considerentele de la pct. I şi II ale sentinţei se referă la aspecte ale urmăririi penale: necompetenţa organului de urmărire penală şi nerespectarea dreptului la apărare în faza de urmărire penală.
Întrucât, anterior, s-au menţionat argumentele expuse de prima instanţă, Înalta Curte va expune consideraţiile pentru care le apreciază ca neîntemeiate:
Soluţia restituirii cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale este reglementată de art. 332 C. proc. pen. (în configuraţia rezultată din art. I pct. 157 din Legea nr. 356/2006) şi art. 270 alin. (l) lit. b) C. proc. pen.
Din examinarea acestor dispoziţii, corelate cu cele ale art. 197 alin. (2) C. proc. pen., rezultă că restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale este consecinţa nerespectării unor norme a căror încălcare este sancţionată prin nulitatea absolută (cercetare penală efectuată de un alt organ decât cel competent; competenţa după materie sau după calitatea persoanei; sesizarea instanţei; prezenţa învinuitului sau inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător).
Potrivit art. l din Legea nr. 508/2004, D.I.I.C.O.T. este structura specializată în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism. Din examinarea dispoziţiilor legale care reglementează înfiinţarea, organizarea, funcţionarea şi competenţa D.N.A. rezultă că aceasta este o structură specializată în combaterea faptelor de corupţie.
Atât D.I.I.C.O.T., cât şi D.N.A., sunt structuri în cadrul PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE.
Potrivit rechizitoriului, nici-una dintre infracţiuni nu este una de corupţie, fiind însă infracţiuni prevăzute de Legea nr. 39/2003, Legea nr. 656/2002 şi Legea nr. 85/2006, celelalte fiind infracţiuni prevăzute de Codul penal (art. 2151, art. 215, art. 290), ceea ce a justificat competenţa D.I.I.C.O.T.
Singurul argument al primei instanţe, în sensul că D.N.A. era organul judiciar competent să efectueze urmărirea penală, este dedus din cercetarea şi trimiterea în judecată a unor inculpaţi pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. (rămasă însă în forma tentativei), în raport cu un potenţial prejudiciu de peste 1 milion de euro.
Acest argument însă nu poate fi apreciat ca întemeiat în raport cu textul invocat.
Infracţiunile de înşelăciune, în formă consumată, de la pct. V al rechizitoriului au cauzat un prejudiciu sub cel prevăzut de art. 12 din Legea nr. 508/2004.
Faptele menţionate la pct. III din rechizitoriu, încadrate juridic în tentativă de înşelăciune prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), nu au cauzat un prejudiciu.
De altfel, în rechizitoriu se menţionează doar că „societatea dispunea de importante active, în valoare de 48.786.841 RON la 31 decembrie 2007, adică peste 487 miliarde ROL, în jur de 14 milioane euro".
Or legiuitorul, atât în art. 12 din Legea nr. 508/2004, cât şi în art. 13 alin. (12) din OUG nr. 43/2002, foloseşte expresia „dacă s-a produs o pagubă", respectiv, „dacă s-a cauzat o pagubă materială".
În operaţiunea de interpretare a textelor de lege, magistratul este chemat să desluşească voinţa legiuitorului în edictarea textelor de lege.
Una din cele mai utilizate metode de interpretare şi, de regulă prima la care apelează magistratul, este cea literală sau gramaticală deoarece, în acest fel, se asigură condiţia predictibilităţii, previzibilităţii legii, una din condiţiile stabilităţii legislative.
Celelalte considerente inserate la pct. II al sentinţei, în raport cu cazurile limitativ prevăzute de art. 332 C. proc. pen., nu justifică restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmării penale.
De altfel, concluzia finală „că în faza de urmărire penală nu s-a respectat dreptul la apărare, în principiu atât de Codul de procedură penală, cât şi în jurisprudenţa C.E.D.O." nu este motivată în sensul existenţei cazurilor prevăzute de art. 332 C. proc. pen.
Încălcarea normelor de procedură penală este sancţionată, după caz, fie cu nulitatea absolută, fie cu nulitatea relativă.
Or, în motivarea sentinţei nu se menţionează incidenţa nulităţilor, ci se fac referiri privind dreptul la apărare, în sens larg.
Toate aceste referiri, care reprezintă critici ale apărării cu privire la pretinse încălcări ale legii în cursul urmăririi penale, nu se regăsesc printre motivele expres şi limitativ prevăzute de lege care impun soluţia restituirii cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, acestea putând fi supuse examinării şi valorificate în cursul judecăţii, în condiţiile prevăzute de lege, prin intermediul altor căi procedurale.
Nici-o dispoziţie legală nu obligă procurorul ori instanţa să admită toate cererile şi toate excepţiile formulate de părţi în cursul procesului penal, fiind însă instituită obligaţia respingerii motivate a acestora.
Respingerea de către procuror, în prezenta cauză, a unor cereri (reaudierea tuturor martorilor, refacerea tuturor actelor de urmărire penală efectuate între momentul începerii urmăririi penale şi cel al aducerii la cunoştinţă a învinuirii, administrarea unor probe etc.) nu justifică soluţia restituirii cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.
Dispoziţiile legale permit organului de urmărire penală să respingă motivat cereri formulate în cursul urmăririi penale (art. 203 C. proc. pen.) ori probe solicitate de părţi [(art. 67 alin. (3) C. proc. pen.)].
În cursul judecăţii, potrivit legii, părţile pot propune probe noi (fie pentru prima dată, fie dintre cele respinse de procuror), pot solicita înlăturarea probelor obţinute în mod ilegal, pot solicita refacerea unor probe (ca, de exemplu, expertiza), pot asculta convorbirile înregistrate etc.
Nici considerentele referitoare la procedura începerii urmăririi penale, corelată cu aducerea la cunoştinţă a învinuirilor, în opinia instanţei, prea târziu, nu se regăsesc printre motivele expres şi limitativ prevăzute de lege care impun soluţia restituirii cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.
Din exprimarea legiuitorului „de îndată" [(art. 6 alin. (3) C. proc. pen., corelat cu art. 70 alin. (2) C. proc. pen.)] nu rezultă prestabilirea unui anumit interval de timp pentru aducerea la cunoştinţă a învinuirii (fapta şi încadrarea juridică a acesteia), fiind însă obligatoriu ca această aducere la cunoştinţă să se facă mai înainte de a-1 audia pe învinuit sau inculpat.
Împrejurarea reţinută de prima instanţă în sensul că semnarea proceselor verbale de aducere la cunoştinţă a învinuirilor s-a făcut „cu obiecţiuni", nu justifică, de plano, concluzia că s-a încălcat dreptul la apărare întrucât „ .. nu s-a explicat în detaliu cauza şi natura acuzaţiilor, procurorul limitându-se doar la o expunere succintă a situaţiei de fapt şi la încadrarea în drept".
De altfel, sediul materiei este art. 70 alin. (2) şi art. 6 alin. (3) C. proc. pen., în aceste texte nefăcându-se vorbire de explicarea în detaliu a cauzei şi naturii acuzaţiei, ci doar că „învinuitului sau inculpatului i se aduc .. la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, încadrarea juridică a acesteia ..", respectiv, „..obligaţia să-l încunoştinţeze .. despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia ..".
Art. 6 paragraful 3 lit. a) din C.E.D.O., la care face trimitere prima instanţă, nu menţionează obligaţia explicării în detaliu a cauzei şi naturii acuzaţiei, ci prevede că acuzatul are dreptul „să fie informat ..asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa".
Este adevărat însă că art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţia europeană, astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa C:E.D.O., recunoaşte acuzatului dreptul de a fi informat, în mod detaliat, nu numai cu privire la cauza acuzării, adică faptele materiale de care este acuzat şi pe care este fondată acuzaţia, dar şi cu privire la natura acuzării, adică încadrarea juridică a faptelor.
Din aceeaşi jurisprudenţa C.E.D.O. rezultă însă că:
- informarea nu trebuie să vizeze şi elementele circumstanţiale agravante sau circumstanţele agravante ale infracţiunii pentru a fi respectate exigenţele art. 6 paragraful 1, spre exemplu faptul că în cauză ar putea fi reţinută o anumită calitate a acuzatului ce constituie un element circumstanţial agravant al infracţiunii;
- garanţia prevăzută de art. 6 paragraful 3 lit. a) cunoaşte două limitări: există un drept la informare fără a fi necesară procedura avertismentului; informarea nu trebuie să conţină şi probele în acuzare pe care aceasta se întemeiază.
În doctrina europeană şi în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a apreciat însă că obiectul informării prevăzută de art. 6 paragraful 3 lit. a) îl constituie acuzaţiile oficiale formulate prin actul de trimitere în judecată, întrucât informarea trebuie să fie detaliată (ceea ce nu este posibil la începutul investigaţiei, aceasta având ca scop tocmai strângerea de probe pentru a se decide dacă o persoană va fi trimisă în judecată), iar garanţia prevăzută de art. 6 paragraful 3 lit. a) nu se poate aplica în acelaşi timp cu cea prevăzută de art. 5 paragraful 2. De asemenea, art. 6 paragraful 3 lit. a) nu poate fi interpretat în sensul că oferă un drept la informare încă din fazele iniţiale ale investigaţiei, deoarece în acest fel ar fi lipsit de conţinut dreptul prevăzut de art. 5 paragraful 2. S-a mai arătat că această interpretare nu implică în mod necesar lipsa unei informări pe parcursul urmăririi penale, întrucât acest drept este garantat de art. 6 paragraful 3 lit. b).
Revenind la principiile şi regulile procesuale ale dreptului intern, se reţine că efectuarea unor activităţi judiciare prin încălcarea unor dispoziţii legale, în speţă pretinzându-se că s-au efectuat în lipsa apărătorului şi fără a exista dovada că a fost încunoştinţat (percheziţie, audierea unor martori) nu justifică soluţia restituirii cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, ci posibilitatea valorificării acestor pretinse încălcări ale legii, în faţa instanţei, prin intermediul altor căi procedurale şi, evident, numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru aceste situaţii: înlăturarea probelor urmată, sau nu, după caz, în funcţie de tipul activităţii judiciare neconformă cu legea, de readministrarea lor în condiţii de contradictorialitate (reaudierea martorilor respectivi, refacerea unei expertize).
În principiu, nerespectarea dispoziţiilor legale cu ocazia strângerii/administrării unei probe în cursul urmăririi penale, nerespectare stabilită pe cale judecătorească, nu atrage nulitatea urmăririi penale, ca atare, ci posibilitatea înlăturării mijlocului de probă în condiţiile art. 64 alin. (2) C. proc. pen.
Celelalte critici din motivele de recurs, privind citarea legală a părţilor, urmează a fi avute în vedere de către prima instanţă, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 291 alin. (l) C. proc. pen., judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte va admite recursul declarat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - D.I.I.C.O.T. - SERVICIUL TERITORIAL PLOIEŞTI, va casa sentinţa atacată şi va dispune trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii în primă instanţă.
Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Ploieşti împotriva sentinţei penale nr. 66 din 13 aprilie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe inculpaţii D.T., M.L.D., U.D., B.D.A.R. şi P.A.G.
Casează sentinţa atacată şi trimite dosarul la Curtea de Apel Ploieşti, în vederea continuării judecării cauzei.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi, în sumă de câte 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 iulie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2591/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2605/2009. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
