ICCJ. Decizia nr. 2633/2009. Penal. Revocarea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTITIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2633/2009
Dosar nr. 5941/1/2009
Şedinţa publică din 11 iulie 2009
Asupra recursului penal de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele :
Prin încheierea de şedinţă din 10 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală în temeiul art. 3002 C. proc. pen., raportat la art. 160b alin. (1) şi alin. (3) C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest preventiv a inculpatului B.M., arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă nr. 213/UP din 2 noiembrie 2007 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 38303/3/2007.
În temeiul art. 3001 alin. (2) C. proc. pen. s-a revocat măsura arestării preventive faţă de inculpatul I.B., aflat sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 214/UP din 2 noiembrie 2007, emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 38303/3/2007, dispunându-se punerea sa de îndată în libertate, dacă nu este arestat în altă cauză.
În motivarea acestei hotărâri s-a constatat că faţă de ambii inculpaţi este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., iar condiţia prevăzută de art. 148 lit. f subzistă numai faţă de inculpatul B.M.
În privinţa inculpatului I.B. s-a constatat că termenul rezonabil al arestului preventiv a fost depăşit, transformându-se de fapt în executare, motiv pentru care a revocat măsura arestării preventive.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti criticând-o pentru netemeinicie sub aspectul revocării măsurii arestării preventive a inculpatului I.B., în sensul că subzistă temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. în raport de natura infracţiunii (înşelăciune) de modalitatea concretă de comitere a faptelor (manopere dolosive prin angrenarea mai multor persoane) şi de persoana inculpatului (atitudinea nesinceră, este recidivist, a mai suferit 4 condamnări pentru infracţiuni de înşelăciune), solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi menţinerea stării de arest a inculpatului.
Înalta Curte verificând cauza atât sub aspectul motivelor de recurs, cât şi din oficiu conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, apreciază că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti ca fiind fondat pentru următoarele considerente:
Prin rechizitoriul nr. 2859/P/2007 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a fost trimis în judecată, printre alţii, inculpatul I.B. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 26 şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), art. 291 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
Tribunalul Bucureşti, secţia I penală prin sentinţa nr. 545 din 15 mai 2009 pronunţată în Dosarul nr. 4878/3/2008 a respins cererea formulată de inculpaţii I.B., B.M., V.C., M.V. privind schimbarea încadrării juridice a faptei, ca neîntemeiată.
În baza art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 20 C. pen., raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b), art. 74 alin. (2), art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. l-a condamnat pe inculpatul I.B. la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare.
În fapt s-a reţinut că, la data de 1 noiembrie 2007, inculpatul B.M., folosindu-se de o carte de identitate falsificată s-a prezentat în faţa notarului, încercând să vândă un teren, situat în Bucureşti, sectorul 3, părţii vătămate W.K., în schimbul sumei de 200.000 euro, beneficiind de ajutorul inculpatului I.B., care a găsit cumpărătorul în persoana părţii vătămate, prezentându-i acestuia actele de proprietate ale terenurilor şi convingându-l să-l cumpere.
La termenul din 10 iulie 2009, instanţa de control judiciar verificând din oficiu legalitatea şi temeinicia arestării preventive a dispus revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului I.B.
Cu privire la această dispoziţie a instanţei, Înalta Curte constată următoarele :
Potrivit art. 5 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi art. 23 alin. (1) din Constituţia României, nimeni nu poate fi privat de libertate.
În aceleaşi texte însă, sunt înscrise totodată şi excepţii de la regula generală mai sus menţionată.
Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit. c) din C.E.D.O. ratificată prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia".
În raport de reglementările internaţionale menţionate, cu referire expresă la excepţia reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuia să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută de legislaţia fiecărui stat, conform convenţiei, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale.
Rezultă, aşadar, că dispunerea măsurii arestării preventive şi menţinerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor general, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de control judiciar a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat că, în raport de perioada arestului preventiv (1 an şi 8 luni închisoare) care a depăşit în opinia instanţei de prim control judiciar termenul rezonabil, se impune revocarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte apreciază că temeiurile de fapt şi de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă, confirmând în continuare privarea de libertate a inculpatului, respectiv infracţiunea dedusă judecăţii este una gravă, fiind sancţionată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică.
În cauză există probe că inculpatul a săvârşit fapte grave (declaraţia părţii vătămate W.K., declaraţia martorei G.M., procesul verbal de percheziţie corporală, procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante, declaraţia martorei I.C.), care prin modalitatea de comitere şi urmările produse duc la concluzia existenţei pericolului concret pentru ordinea publică.
În speţă, pericolul social potenţial se apreciază în raport de comportamentul inculpatului, de reacţia opiniei publice şi de rezonanţa faptelor comise.
Condiţia existenţei pericolului social concret pentru ordinea publică este îndeplinită, având în vedere infracţiunile pentru care inculpatul a fost cercetat şi dedus judecăţii (înşelăciune şi uz de fals), modalitatea de comitere (manopere dolosive prin angrenarea mai multor persoane) cât şi persoana inculpatului (nu a recunoscut săvârşirea faptei, a mai fost condamnat anterior pentru acelaşi gen de infracţiuni, dovedind o perseverenţă în activitatea infracţională), toate aceste aspecte dovedind că lăsarea în libertate a acestuia ar crea o stare de nelinişte şi neîncredere în rândul membrilor societăţii, sporindu-se nejustificat gradul de insecuritate socială la nivel local (Letellier vs. Franţa).
Lăsarea în libertate a inculpatului ar aduce atingere dezideratelor impuse de legea penală, creându-se un climat de insecuritate socială şi de neîncredere al cetăţenilor în actul de justiţie.
Argumentul instanţei de prim control judiciar pentru punerea în libertate a inculpatului I.B. potrivit căruia în cauză s-a depăşit termenul rezonabil al acestei măsuri nu poate fi reţinut, cu atât mai mult cu cât, aprecierea duratei rezonabile a detenţiei potrivit art. 5 parag. 3 C.E.D.O. se analizează „in concreto" în funcţie de trăsăturile fiecărui caz în parte. Considerentele de genul: probatoriul amplu de administrat, complexitatea cauzei, comportamentul părţilor au relevanţă în jurisprudenţa Curţii Europene atunci când se face o apreciere asupra duratei rezonabile a procedurii din perspectiva art. 6 parag. 1 C.E.D.O.
În jurisprudenţa C.E.D.O. au existat cazuri în care deşi nu se vorbea de cauze complexe, grupuri infracţionale organizate, prevenţia a durat 2 ani (Labita c Italia), 2 ani şi 7 luni (Tomasi c Franţei), 5 ani şi 7 luni (Letellier c Franţei) nu s-a decis că s-a încălcat termenul prevăzut de art. 5 parag. 3 C.E.D.O., aşa încâtnu se poate vorbi în prezenta cauză de o încălcare a termenului rezonabil.
Aprecierea „limitelor rezonabile" ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz pentru a se vedea în ce măsură există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate, or în speţă fapta inculpatului care aduce atingere bunei desfăşurări a ordinii sociale şi siguranţei raporturilor juridice reclamă menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului.
Considerentele de ordin personal şi medical invocate de către inculpat acestea pot fi valorificate la momentul soluţionării apelului odată cu reindividualizarea pedepsei aplicate inculpatului şi nu la soluţionarea recursului privind starea de arest a acestuia.
Curtea Europeană a statuat că art. 5 parag. 3 nu impune obligaţia autorităţilor naţionale să dispună punerea în libertate a inculpatului pe motive medicale. Analiza compatibilităţii stării de sănătate a persoanei private de libertate cu continuarea detenţiei trebuie analizată în primă instanţă de autorităţile naţionale, pe temeiul art. 3 din C.E.D.O., instanţele nefiind obligate să dispună eliberarea acesteia pe motive medicale pentru a beneficia de un anumit tratament medical (Kudla vs. Padova, Jallonski vs. Polonia). Mai mult există posibilitatea efectuării unei expertize medico-legale (art. 139 alin. (34) C. proc. pen.) care să ateste starea de sănătate a inculpatului şi faptul că acesta este pus în imposibilitate de a suporta regimul detenţiei.
Concluzionând, în cauză persistă motivele plauzibile de a crede că persoana în cauză a săvârşit o infracţiune (condiţie sinequa non a conformităţii lipsirii de libertate cu dispoziţiile art. 5 C.E.D.O.), starea de arest preventiv se impune a fi menţinută şi pentru protejarea ordinii publice (Letellier vs. Franţa) – gravitatea infracţiunii şi modalitatea de săvârşire, consecinţele acesteia pot suscita „o tulburare a societăţii" de natură să justifice detenţia preventivă şi menţinerea ei – iar modul în care a fost instrumentat cazul de către instanţă este relevant în aprecierea caracterului rezonabil al duratei detenţiei preventive (complexitatea cauzei, lămurirea tuturor aspectelor de fapt şi de drept, în sensul furnizării atât apărării cât şi acuzării ocazia de a prezenta mijloacele de probă şi explicaţiile pe care le consideră necesare de a se pronunţa, după ce au reflectat asupra existenţei/inexistenţei infracţiunii şi asupra sancţiunii aplicabile), motive pentru care recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este fondat.
De altfel protejarea libertăţii individuale împotriva ingerinţei arbitrare ale autorităţilor nu trebuie să stânjenească însă eforturile instanţelor în administrarea probelor, în vederea atingerii scopului procesului penal (art. 1 C. proc. pen.) constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală (c Tomasi vs. Franţa) iar în cauză în raport de persoana inculpatului, de fapta săvârşită, îndeplinirea acestui deziderat se poate face cu menţinerea stării de arest preventiv a acestuia.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază ca fiind fondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti motiv pentru care, conform art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. va admite recursul, va casa în parte încheierea şi va menţine starea de arest a inculpatului I.B.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti - privind pe inculpatul I.B. - împotriva încheierii din 10 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 4878/3/2008 (1663/2009).
Casează în parte încheierea atacată şi rejudecând, menţine starea de arest a inculpatului I.B.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat I.B., în sumă de 200 lei, se va plăti din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 iulie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2952/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2660/2009. Penal. Cerere de transfer de... → |
|---|
