ICCJ. Decizia nr. 2564/2009. Penal. Revocarea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2564/2009

Dosar nr. 5641/2/2009

Şedinţa publică din 3 iulie 2009

Asupra recursului de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 29 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis plângerea formulată de inculpatul P.A.G. împotriva ordonanţei 206/P/2006 din 18 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A.

Totodată, s-a dispus revocarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara cu privire la inculpatul P.A.G.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin ordonanţa nr. 206/P/2006 din 18 iunie 2009 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. s-a dispus prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpaţii:

- Ş.I.C., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pen. şi art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

- P.P.D., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pen.

- P.G.A., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 26 raportat la art. 248¹ raportat la art. 248 C. pen. şi art. 255 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 si 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea, art. 33 lit. a) C. pen., pe o perioadă de 30 de zile, de la data de 20 iunie 2009 pana la data de 19 iulie 2009.

Pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, fiecare inculpat a fost obligat să respecte dispoziţiile art. 145 alin. (l¹) lit. a), b), c) şi d) şi alin. (I²) lit. c) si f) C. proc. pen., respectiv:

- să se prezinte la organul de urmărire penală instanţa ori de cate ori este chemat;

- să se prezinte la organul de politie în a cărei raza teritorială locuieşte ori de cate ori este chemat;

- să nu-şi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura;

- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;

- să nu comunice direct sau indirect şi să nu se apropie de ceilalţi inculpaţi din prezenta cauză, martori, experţi;

- să nu exercite profesia in exercitarea căreia a săvârşit fapta.

Prima instanţă a mai arătat că, pentru a pronunţa această ordonanţă parchetul a reţinut următoarele:

La data de 12 aprilie 2000, numiţii A.l.N. în calitate de rector, C.C., l.M. şi N.C. în calitate de prorectori, D.Şt., secretar ştiinţific, N.D., director general, E.N. contabil şef şi G.B., consilier juridic, toţi din cadrul U.SAM.V. Bucureşti, au încheiat un contract de asociere în participaţiune cu SC L.T. SRL reprezentată de numitul B.A.M. în calitate de împuternicit, înregistrat sub nr. 3440/2000.

În preambulul contractului ca argument în vederea realizării asocierii s-a evidenţiat necesitatea atragerii de resurse financiare pentru eficientizarea exploatării patrimoniului U.SAM.V. Bucureşti, obţinerea de venituri suplimentare pentru finanţarea activităţii didactice.

Potrivit contractului, obiectul asociaţiunii constă în desfăşurarea şi dezvoltarea unor activităţi de producţie şi comerciale aferente patrimoniului U.SAM.V. Bucureşti din cadrul fermei B. prin reamenajarea bazei materiale de exploatare agricolă existentă, dezvoltarea patrimoniului imobiliar prin noi investiţii şi exploatarea comercială a acestuia până la expirarea asocierii în participaţiune.

S-a mai reţinut că, aportul U.SAM.V. Bucureşti în această asociere, printre altele constă în dreptul de folosinţă până la expirarea contractului a bunurilor imobile aferente fermei B. incluzând aici, în principal terenurile, precum şi dreptul de superficie pentru imobile ce se vor edifica pe terenurile respective.

În ceea ce priveşte aportul SC L.T. SRL acesta constă în sumele ce vor fi transferate în contul asociaţiunii pe perioada contractului pentru asigurarea finanţării activităţii universităţii.

S-a mai învederat că, la art. 14 al contractului sunt menţionate împrejurările în care asocierea se dizolvă. Printre acestea este menţionată şi situaţia în care terenurile aferente fermei B. trec în proprietatea U.SAV.M. Bucureşti, caz în care aceasta din urmă, se obligă a aduce bunurile imobiliare aferente fermei B. ca aport în natură la capitalul social al celeilalte părţi a contractului adică SC L.T. SRL

De asemenea, în cazul în care asocierea se dizolvă înainte de termen, la iniţiativa uneia dintre părţi, aceasta se obligă să restituie celeilalte părţi toate bunurile proprietatea acesteia aflate în folosinţă pe toată durata contractului cu excepţia cazului în care dizolvarea are loc potrivit art. 14 paragraf 14, ultimul sub paragraf, adică în ipoteza dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor aferente fermei B. de către U.SAM.V. Bucureşti, caz în care bunurile aferente fermei mai sus amintite, vor fi aduse de U.SAM.V. Bucureşti aport la capitalul social al celeilalte părţi a contractului, respectiv SC L.T. SRL Bucureşti.

Mai mult, printr-o clauza specială, U.SAM.V. Bucureşti se obliga în mod irevocabil ca în cazul în care va dobândi în proprietate terenurile şi clădirile aferente fermei B., să le aducă pe acestea aport la capitalul social al SC L.T. SRL urmând a primi o cotă de 49 % din capitalul social al acestei societăţi.

S-a mai susţinut că, aşa cum rezultă din contract, asocierea se dizolvă în mod obligatoriu la momentul în care U.SAM.V. Bucureşti devenea proprietar asupra terenurilor aferentei fermei B. şi tot atunci universitatea, potrivit aceleaşi convenţii, era obligată să aducă terenurile şi clădirile mai sus amintite, aport în sta natură la capitalul social al SC L.T. SRL Bucureşti.

S-a mai arătat că, prin HG nr. 123/1993, privind organizarea şi funcţionarea staţiunilor didactice din structura învăţământului superior agricol au fost înfiinţate staţiuni didactice care funcţionau ca subunităţi cu activităţi autofinanţate în cadrul unităţilor de învăţământ.

Potrivit aceluiaşi act normativ, obiectul de activitate al staţiunilor didactice îl constituiau: instruirea practică a studenţilor în câmpuri şi exploatări zootehnice dotate cu echipamente tehnologice moderne; desfăşurarea activităţii de cercetare de către cadre didactice şi studenţi; producerea de seminţe şi material săditor; producţia şi selecţia animalelor; industrializarea şi valorificarea produselor agricole vegetale şi animale; alte activităţi legate direct sau indirect de obiectul de activitate al staţiunilor didactice. Totodată, au fost date în administrarea instituţiilor de învăţământ superior agricol suprafeţe deteren împreună cu construcţiile aferente.

S-a mai arătat că, urmare modificării şi completării HG nr. 123/1993, prin HG nr. 47/1999, obiectul de activitate al staţiunilor didactice a fost extins cu o altă activitate iar potrivit art. 4, staţiunile didactice prin intermediul instituţiilor de învăţământ agricol, se puteau asocia cu parteneri români sau străini pentru desfăşurarea de activităţi de producţie industrializare, comercializare, prestaţii de servicii, cercetare ştiinţifică şi consultanţă în domeniul lor de activitate. De asemenea, urmare modificărilor şi completărilor prin HG nr. 47/1999, construcţiile aferente suprafeţelor de teren care erau în administrarea instituţiilor de învăţământ superior agricol, cu destinaţie de locuinţe sunt locuinţe de serviciu şi se folosesc numai de angajaţii staţiunii didactice. S-a mai menţionat că locuinţele de serviciu nu pot fi înstrăinate.

S-a mai susţinut că, Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată, reglementează la art. 166 regimul juridic al bazei materiale. Astfel, potrivit legii mai sus amintite, baza materială a învăţământului de stat constă în întregul activ patrimonial al Ministerului învăţământului, al instituţiilor şi unităţilor de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică din sistemul de învăţământ existent la data intrării în vigoare a legii precum şi în activul patrimoniului redobândit sau dobândii ulterior. Potrivit aceluiaşi act normativ, baza materială a învăţământului cuprinde printre altele spaţii destinate procesului de învăţământ şi cercetării ştiinţifice, staţiuni didactice de cercetare, unităţi de microproducţie, terenuri agricole, fiind de drept proprietatea instituţiilor de învăţământ superior de stat. Cât priveşte construcţiile şi terenurile aferente procesului instructiv educativ, nu pot fi transferate decât cu aprobarea Guvernului, la propunerea ministrului învăţământului, fără plată şi numai în interes public.

Totodată, s-a mai precizat că, închirierea bunurilor disponibile din dotarea învăţământului de stat se poate face pe bază de contract, cu revizuire anuală numai cu acordul Ministerului învăţământului. Din actele normative enumerate mai sus, rezultă în mod evident că, staţiunile didactice funcţionează în structura instituţiilor de învăţământ superior agricol, ca unităţi fără personalitate juridică cu un obiect de activitate bine definit. în concret, în această categorie se încadrează şi Staţiunea Didactică B. din cadrul U.SAV.M. Bucureşti. Referitor la obiectul de activitate al Staţiunii Didactice B. aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 4 din HG nr. 123/1993 modificată şi completată de Legea nr. 47/1999, aceasta trebuie să se circumscrie activităţilor didactice, de cercetare, perfecţionare sau legată în mod indirect de acestea. Chiar dacă odată cu introducerea art. 4¹ din HG nr. 47/1999 staţiunile didactice prin intermediul instituţiilor de învăţământ agricol se pot asocia, însă pentru a desfăşura activităţile care fac parte din obiectul său aşa cum au fost ele delimitate de art. 4 din HG nr. 123/1993, modificată. În nici un caz terenurile aduse în asociere de unitatea de învăţământ nu pot fi cedate sau transferate cu orice titlu, câtă vreme potrivit art. 5 din HG nr. 123/1993 modificată şi completată, terenurile şi construcţiile aferente erau doar în administrarea unităţii de învăţământ superior. Iar potrivit art. 5 alin. (1¹) din acelaşi act normativ, locuinţele de serviciu nu puteau fi înstrăinate şi mai mult, nu puteau fi ocupate de persoane care nu aveau calitatea de angajat al staţiunii didactice.

S-a mai reţinut că, în cauză, prin contractul de asociere înregistrat sub nr. 3440 din 12 aprilie 2000, încheiat între U.SAV.M. Bucureşti şi SC L.T. SRL Bucureşti, nu au fost respectate dispoziţiile art. 4 din HG nr. 123/1993 modificată.

Deşi în art. 1 al convenţiei s-a consemnat că aceasta va desfăşura şi dezvolta activităţi de producţie şi comerciale aferente patrimoniului U.SAV.M. Bucureşti din cadrul fermei B.; va sprijini activitatea curentă a U.SAM.V. Bucureşti prin finanţarea unor programe didactice şi de cercetare referitoare la îmbunătăţirea exploataţiilor agricole din cadrul fermei B. au fost prevăzute şi alte activităţi situate în afara obiectivului de activitate aşa cum a fost el definit reglementat de art. 4 din HG nr. 123/1993 modificată şi completată prin HG nr. 47/1999 cum ar fi: dezvoltarea patrimoniului imobiliar prin noi investiţii şi exploatarea comercială a acestuia până la expirarea contractului; activităţi prevăzute în obiectul de activitate al SC L.T. SRL; edificarea pe terenurile aferente fermei B. de bunuri imobile necesare realizării de noi venituri, care urmau a fi transmise în proprietatea U.SAV.M. Bucureşti.

Astfel, sub masca obţinerii de venituri pentru activitatea didactică a universităţii, reprezentanţii acesteia la încheierea contractului de asociere, numiţii A.I.N. (lector), C.C., M.I., C.N. (prorectori), D.Şt. (secretar ştiinţific), D.N. (director general), N.E. (contabil şef), B.G. (consilier juridic) cu încălcarea art. 4¹ din HG nr. 123/1993 cu modificările şi completările ulterioare au menţionat în contract, activităţi neenumerate de articolul mai sus amintit, edificarea pe terenurile universităţii de bunuri imobile, şi care de altfel exced activitatea unei unităţi de învăţământ. De altfel, adevăratul scop a reprezentanţilor SC L.T. SRL a fost acapararea terenurilor universităţii, situată/în zona de nord a municipiului Bucureşti cu potenţial de dezvoltare imobiliar, deghizată sub masca finanţării activităţii didactice a unităţii de învăţământ mai sus-amintite.

S-a mai arătat că, în realizarea acestui scop au beneficiat de suportul reprezentanţilor U.SAV.M. Bucureşti, semnatari ai contractului mai sus-amintit.

S-a mai susţinut că, faptul că, adevăratul scop al reprezentanţilor SC L.T. SRL a fost acapararea terenurilor universităţii, beneficiind de suportul conducerii acesteia, rezultă din modalitatea în care au fost concepute şi redactate dispoziţiile art. 14 şi 15 din contractul mai sus-amintit, având ca denumiri marginale dizolvarea asociaţiunii, respectiv clauze speciale.

În acest sens s-a susţinut că, printre ipotezele în care asociaţiunea se va dizolva a fost menţionată şi situaţia în care trenurile aferente fermei trec în proprietatea U.SAM.V. Bucureşti cu obligaţia pentru aceasta din urmă să aducă terenul ca aport în natură la capitalul social al celeilalte părţi adică SC L.T. SRL

Mai mult la art. 14² din convenţie s-a prevăzut că, în cazul în care asocierea se dizolvă înainte de termen la iniţiativa uneia din părţi, aceasta se obligă să restituie celeilalte părţi toate bunurile proprietatea acesteia aflate în folosinţă pe toată durata contractului, cu excepţia cazului în care dizolvarea are loc potrivit art. 14, subparagraful ultim, atunci când universitatea primeşte terenurile aferente fermei B. în proprietate şi se obligă să le aducă aport la capitalul social, caz în care bunurile imobile vor fi aduse de U.SAM.V. Bucureşti aport la capitalul social al celeilalte părţi a contractului, adică societăţii comerciale L.T. SRL Bucureşti.

Prin urmare, existenta asocierii era limitată de dobândirea proprietăţii asupra terenurilor de către U.SAM.V. Bucureşti, moment în care acesta se dizolvă, iar terenurile se aduceau aport în natură la capitalul social al SC L.T. SRL

De asemenea, s-a mai precizat că, din momentul în care U.SAV.M. Bucureşti primea în proprietate terenurile nu mai putea să aibă iniţiativa dizolvării asociaţiunii, Tot la data de 25 aprilie 2000, numitul B.A.M. a formulat în numele U.SAM.V. Bucureşti, la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti – B.C.F., cererea de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenului cu număr cadastral xxxx.

S-a învederat că, prin încheierea nr. 4201 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti tot din data de 25 aprilie 2000, numitul C.G. în calitate de judecător al instanţei mai sus-menţionate, a dispus admiterea cererii referitoare la imobilul din şos. Bucureşti - Ploieşti proprietatea U.SAM.V. Bucureşti şi intabularea dreptului.

În acest sens, judecătorul C.G. a admis cererea mai sus-amintită şi a dispus intabularea dreptului de proprietate în baza P.V. nr. 9631, Legea nr. 84/1995, HG nr. 568/1995 şi a Decretului regal nr. 2746/1929, decret abrogat.

S-a mai menţionat faptul că, U.SAM.V. Bucureşti a fost înfiinţat în anul 1929 prin Legea pentru înfiinţarea Academiei de Înalte Studii Agronomice promulgată prin Decret Regal nr. 2746/1929 şi P.V. nr. 9631, fiind împroprietărită cu suprafaţa de teren aferentă fermei experimentale B. Prin Decretul nr. 266/1948 legea mai sus-amintită a fost abrogată. În concluzie, prin încheierea nr. 4201 din 25 aprilie 2000, a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti judecătorul C.G. a înscris dreptul de proprietate al U.SAM.V. Bucureşti în baza unei legi care era abrogată la acea dată.

Aşa cum s-a arătat, printre cauzele de dizolvare a asociaţiunii a fost enumerată şi situaţia în care terenurile aferente fermei B. treceau în proprietatea USAMV Bucureşti, caz în care aceasta din urmă se obliga să aducă bunurile imobile aferente ca aport la capitalul social al SC L.T. SRL Bucureşti.

S-a mai susţinut că, după ce dreptul de proprietate al USAMV Bucureşti asupra terenurilor aferente fermei B. a fost intabulat în condiţiile mai sus-amintite şi deşi contractul de asociere în participaţiune fusese încheiat pe o perioadă de 49 de ani, a fost încheiat un act adiţional ia Actul Constitutiv al SC L.T. S.R.L nr. 876 din 28 iunie 2000 la B.N.P. S.T. prin care U.SAM.B. Bucureşti a fost cooptată ca acţionar în SC L.T. SRL prin majorare de capital. Cu acest prilej a fost schimbată şi denumirea societăţii din SC L.T. SRL în B.I. SA

S-a mai precizat că, potrivit art. 3 din actul adiţional mai sus-amintit, autentificat prin încheierea nr. 707 din 03 august 2000 la B.N.P. M.R.S., capitalul social al societăţii nou rezultate se majorează cu 202.448.276.000 lei de la 109.500.000 lei la 202.557.776.000 iei prin emiterea de noi acţiuni şi cooptarea unui nou acţionar cu aporturi în natură. Acţiunile societăţii erau nominalizate şi s-au redus de 100.000 lei la 1.000 lei acţiunea.

U.SAM.V. Bucureşti a subscris 101.048.276 acţiuni nominative în valoare de 101.048.276.000 lei, reprezentând 49,88 % din capitalul social, vărsat prin aport în natură, constând în dreptul de folosinţă pe termen de 49 de ani de la data încheierii suprafeţei de 1.746.140.181 mp situat în Bucureşti, şos. Bucureşti - Ploieşti, făcând parte din terenul proprietatea U.SAM.V. Bucureşti, potrivit încheierii nr. 4201 din 25 aprilie 2000 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, dreptul de proprietate asupra clădirilor situate la adresa mai sus, intabulate în cartea funciară 7324 conform încheierii nr. 4201 din 25 aprilie 2000 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti. Alături de U.SAM.V. Bucureşti, au mai subscris şi vărsat acţiuni I.B.T.C. cu 101.507.200 acţiuni nominative în valoare totală de 101.507.200.000 lei reprezentând 50,11 % din capitalul social vărsat, G.L.C. cu 800 acţiuni nominative în valoare de 800.000 lei reprezentând 0,00394 % din capitalul social subscrise şi vărsate precum şi persoana fizică B.A.M. cu 500 acţiuni nominative în valoare de 500.000 lei reprezentând 0,00262 % din capitalul social subscris şi vărsat.

S-a mai arătat că, numitul B.A.M. este una şi aceeaşi persoană cu cea care la dat de 25 aprilie 2000 a fost împuternicită de numitul A.l.N. să reprezinte societatea la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Totodată, s-a mai precizat că, faptele descrise mai sus arată că, încă de la momentul încheierii asociaţiunii s-a urmărit ca terenurile şi construcţiile aferente fermei B. să fie aduse ca aport în natură la capitalul social al SC L.T. SRL Bucureşti, denumită ulterior. B.I. SA

Din acest motiv, cu sprijinul nemijlocit al numitului C.G., judecător la Judecătoria Sector 1 Bucureşti, a fost intabulat dreptul de proprietate al U.SAM.V. Bucureşti asupra terenurilor şi construcţiilor aferente fermei B., în baza unei legi abrogate, S-a făcut intabularea dreptului de proprietate, deoarece numai în aceste condiţii U.SAM.V. Bucureşti putea să aducă dreptul de folosinţă asupra terenului ca aport în natură la capitalul social al SC B.I. SA Bucureşti, pe de o parte. Pe de altă parte, în această modalitate s-a forţat dizolvarea contractului de asociere în participaţiune încheiat la data de 12 aprilie 2000.

S-a mai arătat că, la încheierea actului adiţional mai sus amintit, U.S.A.M.V. Bucureşti a fost reprezentată de numitul A.l.N., rectorul universităţii, susţinându-se că, aşa cum s-a arătat mai sus, U.S.A.M.V. Bucureşti a adus dreptul de folosinţă asupra terenului intravilan în suprafaţă de 1.746.140,181 mp şi dreptul de proprietate asupra clădirilor aferente fermei B. ca aport în natură la capitalul social al SC B.I. SA Bucureşti, iar în schimb a primit 101.048.276 acţiuni nominative în valoare de 101.048.276.000 lei fără ca în legătură cu terenul şi clădirile în discuţie să fie evaluate. Trebuie menţionat faptul că terenul este situat în zona de nord a municipiului Bucureşti.

S-a mai reţinut că, din cele prezentate mai sus, rezultă în mod evident că numitul A.I.N. a fost sprijinit de numitul C.G., judecător la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti care a intabulat dreptul de proprietate al U.S.A.M.V. Bucureşti asupra terenului în baza unei legi abrogate precum şi de numitul B.A.M.

Ulterior dobândirii titlului de proprietate, prin actele adiţionale sub nr. 1086 din 12 iunie 2003, nr. 1094 din 16 iunie 2003, nr. 1764 din 17 octombrie 2003, U.S.A.M.V. Bucureşti a participat la majorarea capitalului social al SC B.I. SA prin aport în natură, constând în dreptul de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, şos. Bucureşti - Ploieşti, în suprafaţă de aproximativ 224 ha.

S-a mai menţionat că, prin Hotărârea A.G.O.A., SC B.I. B. SA din data de 19 iulie 2002, numitul P.A.G. a fost numit în funcţia de administrator al societăţii.

În cauză a rezultat că, numitul P.A.G. este persoana care a sprijinit activitatea infracţională a numitului A.I.N., interpunându-l pe numitul B.M.A. Interesul numitului P.A.G. a fost de a-l sprijini pe numitul A.I.N. să aducă terenul U.S.A.M.V. aport în natură la capitalul social al SC B.I. SA

Din actele aflate la dosarul cauzei, precum şi din declaraţia inculpatului A.l.N. a rezultat că negocierile din anul 2000 legate de asociere s-au purtat cu P.G., cu menţiunea că au existat şi alte oferte făcute către U.S.A.M.V.

De altfel, la data de 27 ianuarie 2009, în cadrul unei discuţii ambientale pe care a avut-o cu numitul M.I., ofiţer de poliţie judiciară în cadrul D.N.A. la Hotelul H.J. din Bucureşti, numitul P.A.G. i-a precizat acestuia că el are interesul cel mai mare pentru ca în cauza pentru care este cercetat de D.N.A. numitul A.I.N., faţă de acesta să se dispună neînceperea urmării penale, folosind expresia „miza e a mea".

Aşa cum s-a mai arătat mai sus, prin Hotărârea nr. 123/1993, modificată şi completată cu HG nr. 47/1999, în structura instituţiilor de învăţământ superior agricol au fost înfiinţate staţiuni didactice. în baza acestei hotărâri a fost înfiinţată şi staţiunea didactică B., aflată în subordinea U.S.A.M.V. Bucureşti. De asemenea, art. 5 din HG nr. 123/1993, modificată şi completată prin HG nr. 47/1999 privind organizarea şi funcţionarea staţiunilor didactice din structura instituţiilor de învăţământ superior agricol, suprafeţele de teren prevăzute în Anexa II a legii împreună cu construcţiile aferente, trec în administrarea instituţiilor de învăţământ superior agricol. Menţionăm că, prin HG nr. 47/1999, denumirea Staţiunii Didactice B. a fost schimbată cu denumirea Staţiunea Didactică B.

Pe de altă parte, potrivit art. 166 alin. (1) din Legea 84/1995, republicată (legea învăţământului), baza materială a învăţământului de stat costă în întreg activul patrimonial al Ministerului învăţământului, ai instituţiilor şi unităţilor de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică din sistemul de învăţământ existent.

De asemenea, potrivit aceleaşi legi, în baza materială a învăţământului sunt cuprinse şi staţiunile didactice şi cele de cercetare. Fată de cele menţionate mai sus, rezultă că Staţiunea Didactică B. face parte din baza materială a învăţământului de stat şi, pe cale de consecinţă, terenul aferent acesteia face parte din domeniul public al statului.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 213/1998, bunurile din domeniul public pot fi date după caz, în administrare, printre altele şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local. De altfel, în baza acestui temei, prin HG nr. 123/1993, modificată şi completată cu HG nr. 47/1999, suprafeţele de teren şi construcţiile aferente acestora au fost date în administrare instituţiilor de învăţământ superior agricol. Mai mult, potrivit art. 166 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 84/1995, aşa cum a fost ea modificată de Legea nr. 151/1999 privind aprobarea OUG nr. 36/1997, pentru modificarea şi completarea legii învăţământului, construcţiile şi terenurile aferente procesului/instructiv educativ, nu pot fi transferate decât cu aprobarea Guvernului la propunerea ministrului învăţământului, fără plată şi numai în interes public, iar încheierea bunurilor disponibile din dotarea învăţământului de stat se poate face pe bază de contract cu revizuirea anuală numai: cu acordul Ministerului învăţământului.

Faţă de argumentele legale prezentate mai sus, s-a apreciat că, U.S.A.M.V. Bucureşti nu putea să aducă terenurile Staţiunii Didactice B. aport în natură la capitalul social al SC B.I. B. SA

Prin aducerea trenului în suprafaţă de 224 ha ca aport la capitalul social al SC B.I. B. SA cu încălcarea dispoziţiile art. 166 alin. (5) şi (6) din Legea învăţământului nr. 84/1995 republicată, art. 5 din HG nr. 123/1993 modificată şi completată cu HG nr. 47/1999, a fost cauzat U.S.A.M.V. Bucureşti şi implicit statului un prejudiciu în sumă de 2,24 milioane dolari S.U.A. La această valoare, s-a ajuns evaluând metrul pătrat de teren la un dolar, dar aşa cum rezultă din referatul întocmit de specialistul D.N.A., valoarea terenului în zonă, la momentul respectiv, era cu mult mai mare de un dolar pentru metrul pătrat.

Din referatul preliminar întocmit rezultă că, în raport de ghidul de preţuri orientative ale proprietăţilor imobiliare, anul 2000, unul din documentele oficiale de bază după care sunt calculate taxele percepute de către notarii publici rezultă că, valoarea terenului în suprafaţă de 224 ha (2.240.000 mp) situat în sectorul 1 al Municipiului Bucureşti, cu un front la DN1 - şoseaua Bucureşti - Ploieşti de peste 1300 ml (1,3 km) se ridică cu mult peste valoarea de 2,24 milioane dolari S.U.A., unde 1 m = 1 dolari S.U.A. aşa cum a fost evaluat - terenul fiind încadrat în zona centrală.

De asemenea, conform adresei nr. 785 din 25 martie2009 a preşedintelui Camerei Notarilor, valoarea pentru un teren situat în Bucureşti, zona Bucureşti - Ploieşti era în perioada 1 martie 2002 - 2004, de 150 euro/mp. Prin urmare valoarea totală a prejudiciului este de 336 milioane euro.

S-a mai precizat că, terenul în suprafaţă de 224 ha pe care universitatea l-a adus ca aport la capitalul social al SC B.I. SA este situat în partea de nord a oraşului Bucureşti, se învecinează eu DN1 Bucureşti - Ploieşti, iar pe acest teren s-au construit puncte de lucru şi sediile unor importante societăţi comerciale cum ar fi C.F., M., I.R., B.S.C., Reprezentanta C.

S-a mai arătat că, din actele premergătoare efectuate în cauză, a rezultat că, sunt indicii temeinice în sensul că numiţii A.I.N., în calitate de rector al U.S.A.M.V. Bucureşti, D.Şt., secretar ştiinţific, D.N., în calitate de director general, N.E. şi G.B. în calitate de contabil şef, respectiv consilier juridic la unitatea de învăţământ mai sus-amintită, prin încălcarea dispoziţiilor legale, au încheiat contractul de asociere în participaţiune nr. 3440 din 12 aprilie 2000, iar numitul A.I.N., a încheiat tot cu încălcarea normelor legale actele adiţionale ulterioare prin care a fost adus aport în natură la capitalul social al SC B.I. SA iniţial dreptul de folosinţă iar ulterior dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 224 ha şi prin aceasta au fost vătămate interesele legale ale U.S.A.M.V. Bucureşti.

S-a mai învederat că, în cauză, faţă de numitul A.l.N., a fost începută urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prevăzută şi pedepsită de art. 248 cu referire la art. 248 C. pen., cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), iar faţă de numiţii D.Şt., N.D., N.E. şi B.G. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută şi pedepsită de art. 248¹ cu referire la art. 248 C. pen.

În contextul efectuării actelor premergătoare în dosarul nr. 206/P/2006, sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 248¹ raportat la 248 C. pen., cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), faţă de A.l.N. şi sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 248¹ şi la 248 C. pen., faţă de P.G.A. şi alte persoane, în perioada decembrie 2008 - martie 2009, P.P., ofiţer de poliţie judiciară, şeful diviziei operaţiuni în cadrul D.G.A. şi Ş.I.C., actualmente directorul D.G.I.P.I., l-au contactat pe numitul M.I., ofiţer de poliţie judiciară în cadrul D.N.A., solicitându-i acestuia ca, prin îndeplinirea unor acte ce intrau în atribuţiile sale de serviciu, să determine finalizarea cu celeritate a anchetei şi emiterea unei soluţii de neurmărire penală faţă de P.G. şi A.l.N. în dosarul penal nr. 206/P/2006 al Secţiei de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie din cadrul D.N.A. Precizăm că M.I. a fost delegat, prin ordonanţă a procurorului, să efectueze acte de urmărire penală în cauză.

Totodată, s-a mai reţinut că, în baza primului raport cu valoare de denunţ formulat la 16 decembrie 2008 de numitul M.I., a fost înregistrat dosarul nr. 191/P/2008. În temeiul ordonanţelor provizorii emise în cauză şi confirmate de Curtea de Apel Bucureşti, precum şi în baza autorizaţiilor nr. 49 din 19 decembrie 2008, nr. 1 din 13 ianuarie 2009, nr. 2 din 26 ianuarie 2009, nr. 6 din 10 februarie 2009, nr. 7 din 10 februarie 2009, nr. 10 din 20 februarie 2009, nr. 14 din 6 martie 2009, nr. 15 din 6 martie 2009, nr. 16 din 10 martie 2009, nr. 17 din 10 martie 2009, au fost interceptate şi înregistrate audio şi video convorbirile telefonice şi cele purtate în mediul ambiental de persoanele faţă de care s-a dispus începerea urmăririi penale prin rezoluţia din 23 martie 2009, respectiv Ş.I.C., P.P.D., P.G., A.l.N., G.M. şi C.D.

Astfel, conform declaraţiei denunţătorului M.I., la 16 decembrie 2008, a fost contactat telefonic de P.P., care l-a invitat la o discuţie în biroul lui Ş.C., răspunsul lui M.I. fiind negativ. Ca urmare, P.P. i-a comunicat că va veni el în faţa sediului D.N.A. cu prilejul acestei prime întrevederi, P.P. i-a cerut primele informaţii despre dosarul în care este cercetat P.G., respectiv la ce procuror este în lucru, insistând, în urma refuzului ofiţerului de poliţie. Imediat după această întâlnire, M.I. a făcut denunţul.

La data de 18 decembrie 2008, M.I. a fost din nou contactat telefonic de P.P., întâlnindu-se în acelaşi loc, P.P. folosind exprimarea „ia zi". M.I. i-a comunicat că dosarul se află la un anumit procuror (nume eronat), iar P.P. l-a întrebat „Poţi să-mi zici şi mie ceva? Putem să-l ajutăm pe om?", M.I. fiind deschis la discuţii şi stabilind să se vadă în ziua următoare la C.C.

S-a mai reţinut că, în aceeaşi zi, după ce a fost contactat de M.M., un prieten comun, care i-a comunicat că Ş.C. doreşte să-l vadă pentru a discuta cea, M.I. l-a contactat pe acesta, care nu a negat că ar dori să discute, stabilind, de comun acord, să se vadă în ziua următoare şi cu P.P. la acelaşi restaurant.

S-a mai arătat că, la data de 18 decembrie 2008, aflându-se împreună la masă, Ş.C. iniţiază discuţia cu M.I., cu cuvintele: „mă interesează o chestie. Nu ştiu dacă ţi-a zic ceva ... (P.P., care era prezent - n.n.), spunându-i că nu are interes foarte mare şi că „omul acesta" (P. - n.n.) l-a ajutat, dezinteresat. S-au purtat discuţii pe marginea dosarului în care P.G. şi A.l.N. erau cercetaţi de D.N.A., prilej cu care Ş.C. a transmis susţinerile lui P.G. în legătură cu faptele cercetate, încercând să-i demonstreze ofiţerului de poliţie că acesta nu este vinovat: „eu îţi spun ce zice omul". Aceeaşi atitudine de sprijinire a lui P.G. a îmbrăţişat-o şi P.P., ambii inculpaţi sugerându-i lui M.I. ce paşi să facă în continuare. De menţionat că Ş.C. a insistat să sublinieze că acesta e o persoană extrem de importantă, folosind expresia „la el fac coadă să intre B., T.". Cei doi, necunoscând că M.I. este delegat în cauză, i-au spus că trebuie să lucreze în dosar, nu să afle ce este în el prin alte metode, după care P.P. a propus să se revadă după câteva zile, după ce M.I. va citi dosarul. La finalul discuţiei, Ş.C. a insistat ca M.I. să-l contacteze pe el după citirea dosarului, iar P.P. i-a dat de înţeles că va fi recompensat.

Totodată, la data de 24 decembrie 2008, M.I. a fost contactat de P.P., care i-a remis mai multe bunuri (whisky, palincă şi altele), prilej cu care s-a purtat o scurtă discuţie legată de dosar, P.P. interesându-se dacă M.I. a primit delegare pentru a lucra în cauză.

Aceeaşi întrebare i-a pus-o şi Ş.C., la 29 decembrie 2008, când, la solicitarea acestuia, s-au întâlnit lângă sediul D.N.A. iniţierea discuţiei fiind făcută de Ş.C., care a făcut şi precizarea sugestivă „deci, n-are rost să-ţi spun multe cuvinte", la 15 ianuarie 2009, Ş.C. s-a interesat din nou de mersul dosarului, întrebându-l pe M.I. dacă a apucat să vadă ceva şi spunând că „omul a fost plecat, s-a întors aseară şi l-a întrebat, urmând să se vadă cu el (cu P.G. - n.n.). De asemenea, Ş.C. l-a întrebat pe M.I. dacă doreşte să meargă să se vadă cu acesta, ofiţerul acceptând. Discuţii asemănătoare s-au purtat şi la 21 ianuarie 2009, la o întâlnire la iniţiativa lui Ş.C., care i-a reiterat lui M.I. sugestia de a merge sa se întâlnească cu P.G. şi cerând informaţii despre ce urmează să se facă în cauză, audieri, ridicări de documente, cerând să i se spună şt nume de martori „că ideea e. nu ştiu dacă înţelegi ce ... să se simtă că e ceva OK", şi chiar indicând pe cine ar trebui să audieze şi oferindu-se să dea el un nume-două.

S-a mai susţinut că, în urma demersurilor efectuate de Ş.C., a avut loc întâlnirea dintre acesta, P.G. şi M.I. de la H.J. ia data de 27 ianuarie 2009, în care aceştia au discutat amănunte legate de doar de necesitatea unor audieri care să servească interesele persoanei cercetate, P.G. a replicat în mai multe rânduri, că, „interesul cel mai mare este al său", spunând că „riscul e enorm", Ş.C. a făcut chiar şi observaţia că „este un moment bun acum, că e agitaţia care este", referindu-se ia schimbările în conducerea D.N.A. care urmau a fi făcute, observaţie cu care şi P.G. a fost de acord. Cu aceeaşi ocazie, P.G. l-a asigurat pe M.I. de sprijinul său, dacă va avea nevoie de „o vorbă bună, pusă într-un moment cheie" fapt de natură a suscita interesul ofiţerului de poliţie judiciară cu privire la modul de efectuare a anchetei.

Cu aceeaşi ocazie, P.G. i-a comunicat telefonic lui A.l.N., folosind un limbaj codificat, că trebuie să meargă la „policlinică".

S-a mai reţinut că, inculpatul P.G. a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, respectiv a inculpatului A.l.N., pe care l-a determinat să aibă o atitudine procesuală de nerecunoaştere a faptelor comise, asigurându-l că are relaţii cu mai multe persoane impotente, printre care şi cineva de la „doi şi-un sfert", care îi poate ajuta fără nicio problemă, fiind într-o relaţie foarte bună cu comisarul care se ocupă de dosar.

S-a mai reţinut că, distinct de această situaţie de fapt, din actele premergătoare efectuate, a mai rezultat că numitul Ş.C., în perioada 27 decembrie 2008 - 12 ianuarie 2009, a pus la dispoziţia numitului D.T., consulul României la Milano la solicitarea acestuia, lista detaliată a convorbirilor telefonice, permiţând accesul acestuia la informaţii ce nu sunt destinate publicităţii, urmărindu-se eu, prin obţinerea acestor informaţii, să fie înlăturat unul dintre angajaţii consulatului. De asemenea, la solicitarea aceluiaşi D.T., Ş.C. a făcut demersuri pentru identificarea titularului/utilizatorului unui alt post telefonic, care trimitea mesaje de ameninţare unui membru al familiei (ministrul Sănătăţii cumnat al lui D.T.). în schimbul permiterii accesului la aceste informaţii, Ş.C. a primit promisiuni şi a beneficiat de sprijinul lui D.T. prin intermediul relaţiilor acestuia, pentru promovarea în funcţia de director adjunct al D.G.L.P.I. (9 ianuarie 2009). În urma verificărilor efectuate şi în urma audierii martorilor T.B. şi I.C. a rezultat că aceste informaţii au fost solicitate verbal de Ş.I.C., fără a avea la bază o adresă scrisă de solicitare, ci doar argumentul că este o activitate operativă.

Faţă de cele relatate şi având în vedere apărările nepertinente formulate de P.P. şi Ş.I.C. cu ocazia audierilor, s-au formulat următoarele concluzii:

Prin demersurile întreprinse, P.P. şi Ş.I.C. au înţeles să-l ajute, fără o înţelegere prealabilă, pe P.G. şi, implicit pe A.l.N. şi pe celelalte persoane cercetate, să zădărnicească urmărirea penală în cauză, intervenind, în virtutea unor relaţii de amiciţie anterioare cu M.I., asupra ofiţerului de poliţie judiciară, delegat să efectueze activităţi de urmărire penală, insistând în susţinerea nevinovăţiei persoanei cercetate, sugerând şi chiar propunând direct paşii ce urmau a fi efectuaţi în anchetă în scopul emiterii unei soluţii de neurmărire penală în cauză.

Ansamblul activităţilor desfăşurate de inculpaţi, denotă, fără putinţă de tăgadă, acest scop, ei fiind animaţi, aşa cum am arătat, de interese personale, în ajutarea lui P.G., care a fost perceput ca o persoană deosebit de influentă şi cu o mare potentă financiară şi relaţională.

La data de 20 martie 2009, a fost începută urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 26 raportat la art. 248¹ C. pen., raportat la art. 248 C. pen., faţă de inculpatul P.G.A., iar la data de 24 martie 2009, faţă de acesta a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru infracţiunea mai sus amintită.

Faţă de inculpatul Ş.I.C., la data de 23 martie 2009, a fost începută urmărirea penală pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 26 raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. şi la art. 6 şi 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 şi art. 12 lit. b) din Legea 78/2000 iar la data de 24 martie 2009, a fost schimbată încadrarea juridică din art. 26 raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. şi la art. 6 şi 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 264 alin. (1) C. pen.

Faţă de acelaşi inculpat, la data de 24 martie 2009, a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru infracţiunile mai sus menţionate.

Referitor la inculpatul P.P.D., faţă de acesta, la data de 23 martie 2009, a fost începută urmărirea penală pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 26 raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. şi la art. 6 şi 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 şi art. 255 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 şi 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, iar la data de 24 martie 2009, a fost schimbată încadrarea juridică în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 264 alin. (1) C. pen.

La data de 24 martie 2009, faţă de inculpatul P.P.D. a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 264 alin. (1) C. pen.

La data de 26 martie 2009, prin încheierea dispusă în dosarul nr. 2803/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a dispus măsura obligării de a nu părăsi ţara pe o perioadă de 29 de zile de la data de 26 martie 2009 la 23 aprilie 2009 faţă de inculpaţii Ş.I.C., P.P.D. şi P.G.A.

În ordonanţa din 18 iunie 2009 dată în dosarul nr. 206/P/2006 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, s-a dispus în temeiul art. 145¹ alin. (1) şi (2) cu referire la art. 145 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 143 alin. (1) C. proc. pen., prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpaţii Ş.I.C., P.P.D. şi P.G.A. În acest sens s-a susţinut că, subzistă în continuare temeiurile care au fost avute în vedere de instanţă, cu prilejul luării măsurii obligării de a nu părăsi ţara faţă de aceştia, fiind îndeplinite condiţiile prevăzută de art. 143 C. proc. pen., sub aspectul existentei de probatorii şi indicii temeinice astfel cum sunt definite de art. 68 C. proc. pen., date care justifică presupunea rezonabilă că inculpaţii au comis faptele şi necesitatea asigurării desfăşurării normale a unei proceduri judiciare. S-a mai arătat că, în cauză urmează să se dispună prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpaţii Ş.I.C., P.P.D. şi P.G.A., întrucât urmează a mai fi efectuate următoarele acte de urmărire penală, care justifică necesitatea prelungirii acestei măsuri:

- audierea a circa 70 de martori, membri ai Senatului Universităţii sau având alte calităţi, în urma audierilor putând fi necesară confruntarea acestora cu inculpatul P.G.

- finalizarea rapoartelor de constatare dispuse în cauză.

- primirea şi examinarea documentelor solicitate (cu caracter secret de serviciu) de la S.R.L şi D.G.I.P.I. şi audierea inculpaţilor P.P. şi Ş.l. cu privire la aspectele constatate.

Împotriva acestei ordonanţe, în termen legal a formulat plângere inculpatul P.A.G., solicitând revocarea măsurii de a nu părăsi ţara, criticând ordonanţa atât sub aspectul nelegalităţii cât şi al netemeiniciei. Aspectele de nelegalitate invocate vizează împrejurarea că ordonanţa prin care s-a dispus prelungirea măsurii preventive a fost semnată de un singur procuror în condiţiile în care în cauză urmărirea penală se efectuează de doi procurori. Sub aspectul netemeiniciei, s-a arătat că ordonanţa atacată nu este motivată, întrucât nu s-a arătat în concret, în ce mod şi pentru ce motive menţinerea măsurii obligării de a nu părăsi ţara consolidează buna desfăşurare a procesului penal.

S-a mai susţinut că, în cauză nu s-au mai efectuat acte de urmărire penală din data de 04 iunie 2009 şi astfel măsura preventivă nu a condus la accelerarea procedurilor judiciare şi la soluţionarea cu celeritate a cauzei. în aceste condiţii şi raportat la circumstanţele personale ale inculpatului s-a arătat că prelungirea măsurii nu se mai justifică.

În considerentele încheierii, instanţa de fond a mai reţinut că, în _:ceea ce priveşte critica invocată privind nelegalitatea ordonatei procurorului, este nefondată şi a constatat că nu există nicio dispoziţie procedurală care să prevadă că, în ipoteza în care urmărirea penală se desfăşoară de doi sau mai mulţi procurori, măsurile procesuale trebuie luate împreună, prevederile ce instituie colegialitatea completelor de judecată în soluţionarea căilor de atac neputându-se aplica prin analogie şi în cursul urmăririi penale.

Prima instanţă a reţinut că, principiul care stă la baza activităţii Ministerului Public este cel al unităţii de acţiune. Chiar dacă în aceeaşi cauză lucrează concomitent mai mulţi procurori, fiecare dintre aceştia acţionează în numele Ministerului Public, exercitând, în limitele competenţei parchetului din care fac parte, atribuţiile acordate de lege Ministerului public, dispoziţiile fiecăruia producând toate efectele juridice ale unui act sau ale unei măsuri ce stă în atribuţiile Ministerului Public.

Referitor la motivele de netemeinicie invocate, prima instanţă, analizând ordonanţa atacată în raport de criticile formulate şi de actele dosarului de urmărire penală a constatat că, obligarea de a nu părăsi ţara a fost dispusă faţă de inculpatul P.G.A., prin încheierea de şedinţă din data de 26 martie 2009 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, pronunţată în dosarul nr. 2803/2/2009 pe o perioadă de 29 de zile de la data de 26 martie 2009 la 23 aprilie 2009, ulterior fiind prelungită de către parchet pe o perioadă de 30 de zile de la 23 aprilie 2009 la 22 mai 2009, de la 22 mai 2009 la 20 iunie 2009 şi în prezent, de la 20 iunie 2009 la 19 iulie 2009.

Totodată, instanţa de fond a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 145¹ raportat la art. 145 alin. (2) C. proc. pen., măsura obligării de a nu părăsi ţara poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, în caz de necesitate şi numai motivat.

Examinând ordonanţa atacată, prima instanţă a constatat că parchetul, nu a motivat în nici un fel care sunt considerentele care conduc spre concluzia necesităţii menţinerii acestei măsuri preventive, limitându-se a reda conţinutul unor dispoziţii legale, art. 143 C. proc. pen. şi art. 136 C. proc. pen., referitor desfăşurarea normală a procesului penal, ceea ce nu echivalează în nici un caz cu arătarea motivelor care justifică prelungirea măsurii preventive şi nu satisface exigenţele art. 145¹ raportat la art. 145 alin. (2) C. proc. pen.

De asemenea, instanţa de fond a mai arătat în considerentele hotărârii faptul că, în raport de actele de urmărire penală care se susţine că urmează a fi efectuate (audierea a 70 de martori, membri ai Senatului Universităţii, finalizarea rapoartelor de constatare dispuse) parchetul ar fi trebuit se arate, faţă de circumstanţele cauzei şi datele ce caracterizează persoana inculpatului, care sunt motivele pentru care buna desfăşurarea a procesului penal nu poate avea loc decât în condiţiile prelungirii măsurii obligării de a nu părăsi ţara, sau, care sunt riscurile pe care le presupune cercetarea inculpatului fără ca asupra acestuia să mai existe o restrângere a libertăţii de mişcare. S-a mai arătat că, modul în care s-a procedat conduce practic la imposibilitatea efectuării unui control din partea instanţei, întrucât, chiar dacă parchetul a avut în vedere anumite aspecte, atâta timp cât ele nu au fost expuse în ordonanţa atacată, nu pot fi analizate şi cenzurate.

Totodată, prima instanţă a mai arătat că, din verificarea actelor dosarului, a constatat că, nu se identifică astfel de motive care să justifice prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara, în condiţiile în care aceasta reprezintă o măsură restrictivă de libertate, cu caracter de excepţie, constatarea că în cauză există indicii care conduc la presupunerea rezonabilă că inculpatul ar fi comis faptele pentru care este cercetat nu este suficientă şi nu justifică prin ea însăşi prelungirea măsurii.

Prima instanţă a apreciat că, măsura obligării de a nu părăsi ţara, constituind o atingere adusă dreptului la liberă circulaţie, trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit, această condiţie decurgând din cea a necesităţii şi presupune, în scopul garantării libertăţii de circulaţie a persoanei şi evitării arbitrarului, existenţa unei proporţionalităţi, a unui just echilibru între restricţia libertăţii de circulaţie şi scopul urmărit.

S-a mai reţinut că, în ceea ce priveşte scopul avut în vedere de către parchet, constând în buna desfăşurare a procesului penal, acesta vizează asigurarea prezenţei inculpatului la desfăşurarea procedurilor şi soluţionarea cu celeritate a cauzei. Or, sub acest aspect, din examinarea celor 21 de volume de urmărire penală rezultă că ultimul act de urmărire penală efectuat în cauză îl reprezintă declaraţia martorului C.C.C. din data de 21 mai 2009 (dosar urmărire penală). Chiar reţinând susţinerile apărătorilor inculpatului în sensul că, după această dată, la 04 iunie 2009 ar mai fi fost audiaţi doi martori, ale căror declaraţii nu se regăsesc însă la dosar (acestea fiind singurele acte efectuate în perioada pentru care anterior s-a dispus prelungirea).

Totodată, prima instanţă a mai constatat că, în cauză, urmărirea penală nu se efectuează cu diligenta impusă de existenţa în cauză a unor măsuri restrictive de libertate si nu poate accepta justificarea oferită de parchet, în sensul imposibilităţii efectuării de acte de urmărire penală, faţă de împrejurarea că, în toată această perioadă dosarul a fost înaintat la instanţă în vederea soluţionării plângerilor formulate de către inculpaţi, în condiţiile în care aceştia au exercitat un drept prevăzut de lege.

Faţă de aspectele expuse, prima instanţă a apreciat că, prelungirea măsurii preventive nu se mai justifică, nemaiexistând un just echilibru între restrângerea dreptului la liberă circulaţie a inculpatului (cunoscut om de afaceri pentru care libertatea de circulaţie este esenţială în derularea normală a activităţii, mai ales în actualul context economic global) şi scopul urmărit prin atingerea adusă acestui drept. Aceasta cu atât mai mult cu cât datele care caracterizează persoana inculpatului şi conduita procesuală a acestuia anterior datei de 26 martie2009 când a fost dispusă măsura, de a se prezenta la toate chemările organului judiciar, în condiţiile în care în cauză se efectuează cercetări de la începutul anului 2006, constituie garanţii suficiente că cercetarea sa poate continua fără să mai existe o restrângere a libertăţii de-mişcare, buna desfăşurare, a procesului penal nefiind influenţată în nici un fel, împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. solicitând admiterea acestuia, casarea încheierii atacate şi în rejudecare, respingerea, ca nefondată, a plângerii formulată de inculpatul P.A.G. împotriva ordonanţei 206/P/2006 din 18 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. şi menţinerea acesteia ca fiind legală şi temeinică.

În motivarea recursului parchetul a susţinut că, hotărârea instanţei de fond prin care s-a dispus admiterea plângerii formulate de inculpat şi revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, este neîntemeiată în raport de datele şi împrejurările cauzei şi de prevederile legale în materie. în acest sens a arătat că, raportat la argumentele expuse de instanţa de fond, care se concentrează pe persoana inculpatului şi pe modul de derulare a urmăririi penale, apreciem că acestea nu sunt suficiente pentru constatarea caracterului ilegal sau nejustificat.

S-a mai învederat că, în mod greşit instanţa de fond a reţinut, astfel, în motivarea hotărârii, că ordonanţa procurorului nu respectă prevederile art. 145¹ raportat la art. 145 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că nu cuprinde considerentele care conduc la concluzia necesităţii prelungirii acestei măsuri preventive. Pe de altă parte, din analiza datelor dosarului, instanţa a reţinut greşit că, nu a identificat astfel de motive, suficiente în sensul aplicării dispoziţiile legale menţionate, precum şi faptul că, urmărirea penală nu se efectuează cu diligenta impusă de existenţa în cauză a unor măsuri preventive, iar libertatea de circulaţie este esenţială în derularea normală a activităţii inculpatului, acesta fiind un cunoscut om de afaceri.

S-a mai arătat în motivarea recursului că, referitor la aspectele de nelegalitate invocate în plângerea formulată, instanţa de fond a reţinut, întemeiat, că lipsa semnăturii, de pe ordonanţa atacată, a unuia din procurorii desemnaţi să efectueze urmărirea penală, nu poate atrage nulitatea acesteia, având în vedere principiile care guvernează activitatea Ministerului Public, distincte de cele care reglementează activitatea completelor de judecată şi care nu pot fi interpretate prin analogie.

Parchetul a mai susţinut că, referitor la condiţia ca măsura preventivă să fie necesară şi justificată, instanţa de fond a ignorat o serie de aspecte relevante în cauză şi care ar fi impus o soluţie contrară, de respingere a plângerii formulate. în acest sens a arătat că, trebuia remarcată, astfel, complexitatea deosebită a cauzei de faţă, care necesită un volum de activitate crescut, pentru lămurirea tuturor aspectelor faptice, a participaţiei tuturor inculpaţilor, activitatea infracţională a acestora desfăşurându-se în conexitate cu instituţii importante ale statului.

Parchetul a mai precizat că, în cuprinsul ordonanţei, procurorul a făcut precizările necesare cu privire la probele care urmează a fi administrate, respectiv obţinerea relaţiilor solicitate de la S.R.I. şi D.G.I.P.I., finalizarea rapoartelor de constatare dispuse în cauză, rezultate în funcţie de care urmează a fi audiaţi o serie de martori (70) şi, în cazul în care se va impune, efectuarea de confruntări între martori şi inculpaţi, toate acestea demonstrând continuitatea în desfăşurarea urmăririi penale, iar reproşul formulat de instanţă cu privire la pasivitatea organului de urmărire penală, în sensul că ultimul act de urmărire penală datează din 21 mai 2009, nu este fondat, cauza nefiind lăsată în nelucrare.

Totodată, parchetul a mai învederat că, strategia de anchetă este atributul procurorului şi poate impune, în funcţie de specificul fiecărei cauze, o anumită succesiune în administrarea probelor, astfel încât critica cu privire la lipsa de celeritate în soluţionarea dosarului este total nejustificată.

De asemenea, parchetul a arătat că, apreciază că, restrângerea în cauză a dreptului la libera circulaţie a fost dispusă în acord cu prevederile art. 2 par. 3 şi 4 al Protocolului nr. 4 la Convenţia Europeană şi cu jurisprudenţa Curţii Europene, care statuează că această măsură este posibilă cu condiţia ca limitarea să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară şi proporţională cu scopul urmărit.

S-a mai arătat în motivarea recursului că, în cauză, scopul legitim este reprezentat de necesitatea prevenirii unor fapte penale, menţinerea ordinii de drept şi protejarea interesului public, având în vedere implicaţiile pe care activitatea infracţională a inculpaţilor le-au produs asupra unor instituţii de interes public şi nu se poate susţine că întinderea pe o durată de 3 luni a măsurii preventive de obligare de a nu părăsi ţara (de altfel cea mai largă şi mai puţin restrictivă dintre măsurile preventive prevăzute în legislaţia noastră), în cazul unei urmăriri penale complexe, aşa cum este cazul în speţa de faţă, ar încălca condiţia de proporţionalitate cu scopul legitim urmărit.

Parchetul a mai învederat că, proporţionalitatea necesară între interesul general al desfăşurării procedurilor şi interesul personal al inculpatului, de a se bucura de libertatea de mişcare, a fost analizată de C.E.D.O. în cauza A. contra Ucrainei (hotărârea din 22 noiembrie 2005), inclusiv prin prisma solicitărilor formulate de inculpat de acordare a permisiunii de a părăsi ţara şi a acordării acesteia atunci când s-a impus. Este relevant, în speţa de faţă, că inculpatul P.G. nu a solicitat în nici o situaţie încuviinţarea părăsirii ţării, deşi a susţinut permanent (fără să facă dovada), că interese personale majore reclamă prezenţa sa în străinătate iar relaţiile sale de afaceri pot fi grav afectate, astfel încât nu se poate reproşa organului de urmărire penală neacordarea acestei permisiuni.

Totodată, parchetul a mai arătat că, instanţa de fond nu a avut în vedere, la pronunţarea soluţiei, nici efectele pe care le-ar produce în cauză revocarea măsurii preventive, fiind de anticipat că în condiţiile în care inculpatul insistă asupra necesităţii de deplasare frecventă în afara ţării, acesta, în lipsa unei obligaţii legale, nu se va prezenta la solicitările organului de urmărire penală, ceea ce ar conduce într-adevăr la întârzierea soluţionării cauzei.

S-a mai precizat că, nu în ultimul rând este de menţionat şi aspectul că soluţia pronunţată în cauză contravine practicii recente, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, în cazul plângerii formulate de acelaşi inculpat împotriva ordonanţei procurorului din 19 mai 2009, a dispus respingerea, acesteia ca nefondate (dosar nr. 4688/2/2009), în condiţiile în care până la acest moment nu a intervenit nici o modificare a temeiurilor avute în vedere de instanţa supremă la pronunţarea soluţiei, se impunea şi din acest motiv, respingerea plângerii formulate.

Examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. în raport de motivele invocate şi de actele dosarului, precum şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează. Prin încheierea din 29 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis plângerea formulată de inculpatul P.A.G. împotriva ordonanţei 206/P/2006 din 18 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A., dispunând revocarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara cu privire la acest inculpat.

Potrivit dispoziţiilor art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., atunci când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere.

Inexistenţa vreunui temei care să justifice menţinerea în continuare a măsurii preventive este supusă aprecierii instanţei care are îndatorirea de a constata dispariţia temeiului pentru care a fost luată măsura preventivă.

În speţă, revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, dispusă faţă de inculpat pe considerentul îndeplinirii condiţiilor prevăzute în art. 139 alin. (2) teza a ll-a raportat la art. 145¹ C. proc. pen., trebuie examinată, însă, şi în raport cu dispoziţiile art. 5 din C.E.D.O., dar şi a art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la convenţia menţionată.

Conform art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la C.A.D.O.L.F., care prevede, în paragrafele 2 şi 3, că orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa, iar exercitarea acestui drept nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Instanţa dispune revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, dacă, în urma acestei examinări, constată că măsura preventivă nu mai poate fi considerată necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia, cum este cazul în care inculpatul a respectat întocmai, pe durata pentru care măsura preventivă a fost luată şi menţinută, obligaţiile dispuse de instanţa de judecate, s-a prezentat la fiecare termen de judecată şi a fost audiat cu privire la infracţiunile reţinute prin rechizitoriu.

Paragraful 3 al aceluiaşi articol statuează că „exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."

În sistemul european de protecţie a drepturilor omului, conceptul de libertate are două componente: primul este cel prevăzut în art. 5 din Convenţie care garantează libertatea şi siguranţa persoanei, acestea privind libertatea sa fizică, şi anume dreptul oricărei persoane de a nu fi reţinută sau arestată în mod abuziv; cel de-al doilea priveşte restricţiile la libertatea de circulaţie, care intră în domeniul de aplicare al art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie. Dreptul la liberă circulaţie atât în interiorul unui stat, cât şi între state nu este absolut, exercitarea acestuia putând face obiectul unor restrângeri, astfel cum sunt prevăzute în art. 2 paragraful 3 din Protocolul nr. 4.

Cât priveşte necesitatea menţinerii măsurii preventive într-o societate democratică, instanţa europeană a statuat că prevederile aplicabile într-un stat trebuie să respecte pe cât posibil valorile unei societăţi democratice, în special preeminenţa dreptului. Pe de altă parte, autorităţile judiciare naţionale pot dispune restrângerea libertăţii de mişcare a unei persoane cu respectarea necesităţii proporţionalităţii măsurii şi a scopului pentru care aceasta a fost aplicată.

Înalta Curte constată că, în mod corect instanţa de fond a apreciat că, în cauză, nu mai există temeiuri care să justifice prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara, în condiţiile în care aceasta reprezintă o măsură restrictivă de libertate, cu caracter de excepţie, iar constatarea că în cauză există indicii care conduc la presupunerea rezonabilă că inculpatul ar fi comis faptele pentru care este cercetat nu este suficientă şi nu justifică prin ea însăşi prelungirea măsurii.

Totodată, din examinarea dosarului de urmărire penală, rezultă că ultimul act de urmărire penală efectuat în cauză a fost efectuat la data de 21 mai 2009 când a fost audiat unul dintre martori, motiv pentru care menţinerea unei măsuri restrictive de libertate faţă de inculpatul P.G. nu mai este justificată.

Pe de altă parte, prin încheierea din 26 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 2803/2/2009 s-a dispus măsura obligării de a nu părăsi ţara pe o perioadă de 29 de zile de la data de 26 martie 2009 la 23 aprilie 2009 între alţii şi faţă de inculpatul P.G.A., fiind obligat să respecte dispoziţiile impuse de art. 145 alin. (2) C. proc. pen.

Având în vedere conduita procesuală a inculpatului înainte de a se dispune faţă de el măsura preventivă, dar şi ulterior, acesta prezentându-se la toate chemările organului de urmărire penală respectând întocmai dispoziţiile acestuia precum şi a obligaţiilor dispuse de instanţa de judecată, în condiţiile în care în cauză se efectuează cercetări de ia începutul anului 2006, constituie garanţii suficiente căşuna desfăşurare a _: procesului penal nu va fi impietată în nici un fel, iar actele de cercetare penală pot fi efectuate în continuare şi fără a se dispune o restrângere a libertăţii de mişcare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, că prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de acesta nu mai poate fi privită ca fiind necesară, într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia.

Fată de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. împotriva încheierii din 29 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 5641/2/2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Cu majoritate de voturi:

Respinge recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. împotriva încheierii din 29 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 5641/2/2009, privind pe inculpatul P.A.G.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 iulie 2009.

← ICCJ. Decizia nr. 2926/2009. Penal. Infracţiuni privind...		ICCJ. Decizia nr. 2588/2009. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 2524/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 2528/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 254/2009. Penal ICCJ. Decizia nr. 2546/2009. Penal ICCJ. Decizia nr. 2588/2009. Penal ICCJ. Decizia nr. 2591/2009. Penal ICCJ. Decizia nr. 2603/2009. Penal. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). Recurs ICCJ. Decizia nr. 2605/2009. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs