ICCJ. Decizia nr. 265/2009. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.265/2009
Dosar nr. 571/1/2009
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 13 ianuarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a menţinut starea de arest a inculpatului I.G.C.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a constatat că, în raport de dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., se menţin temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Astfel, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, derivând din natura şi gravitatea faptelor săvârşite de acesta, ca şi din urmarea lor socialmente periculoasă.
S-a constatat că inculpatul a fost deja condamnat în fond pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată.
Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Se susţine în recursul declarat că măsura arestării preventive este nulă absolut, dat fiind că inculpatul a luat cunoştinţă de minuta hotărârii pronunţate la data de 26 martie 2008, abia la data de 8 aprilie 2008, şi a declarat recurs în termen de 24 ore, conform dispoziţiilor legale, la data de 9 aprilie 2008.
Deşi recursul declarat nu s-a judecat nici până în prezent, la dosarul cauzei apare menţiunea „stare de arest definitivă prin nerecurare".
Inculpatul arată în continuare că nu i-a fost adus la cunoştinţă termenul în care poate formula recurs, conform art. 357 alin. (4) şi art. 358 alin. (2) C. proc. pen., iar la data de 26 martie 2008, nu s-a consemnat în hotărâre că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, împrejurare care atrage nulitatea absolută a hotărârii.
Inculpatul solicită a se constata că au încetat temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, respectiv faptul că, fiind arestat de un an şi jumătate nu mai este un consumator de droguri, deci nu mai prezintă pericol social concret pentru ordinea publică.
Se solicită revocarea măsurii arestării preventive şi înlocuirea ei cu o altă măsură, pentru ca inculpatul să poată beneficia în acest fel de prezumţia de nevinovăţie.
Examinând hotărârea prin prisma criticilor recurentului, ca şi sub toate aspectele de fapt şi de drept conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
Potrivit art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., pe tot parcursul judecăţii, instanţa este datoare să verifice legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului, iar atunci când constată nelegalitatea măsurii ori că temeiurile care au determinat privarea de libertate au încetat şi nu există temeiuri noi care să impună menţinerea măsurii, este datoare să procedeze la revocarea măsurii procesuale şi la punerea în libertate de îndată a inculpatului.
Dacă, dimpotrivă, se constată că temeiurile de fapt şi de drept care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate ori că există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, instanţa va menţine măsura prin încheiere motivată.
Conformându-se acestor dispoziţii legale, curtea de apel a dispus în mod justificat menţinerea arestării preventive a inculpatului.
S-a avut în vedere faptul că inculpatul a fost condamnat pentru infracţiuni deosebit de grave, respectiv trafic de droguri de mare risc, în varianta incriminată de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi deţinere de droguri de mare risc pentru consum propriu, prevăzută de art. 4 din aceeaşi lege, cu reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie.
Presupunerea rezonabilă privind existenţa infracţiunilor este confirmată şi de hotărârea Tribunalului Bucureşti, care a dispus condamnarea inculpatului la pedepse privative de libertate, stabilind ca după contopire, să se execute 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
Pericolul concret pentru ordinea publică este confirmat de gravitatea faptelor reţinute în sarcina inculpatului, de perseverenţa infracţională a acestuia, de frecvenţa genului de infracţiuni, dar mai ales, de contribuţia inculpatului la proliferarea consumului de droguri în rândul colectivităţii.
O parte din criticile recurentului se referă la temeinicia hotărârii, respectiv la aspecte ce ţin de fondul cauzei, împrejurări care pot constitui obiectul criticilor supuse dezbaterii în procedura de soluţionare a apelului inculpatului.
În legătură cu aspectele de nelegalitate, se invocă de către recurent în mod nejustificat neregularităţi privind calea de atac şi menţinerea arestării preventive, invocându-se nemenţionarea termenului de recurs pentru măsura arestării, definitivarea privării de libertate.
Cercetând sub acest aspect conţinutul hotărârii pronunţate de prima instanţă, este de observat că s-a indicat calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia, respectiv termenul de 10 zile, legea de procedură penală neprevăzând o cale separată de atac împotriva dispoziţiei referitoare la menţinerea măsurii arestării preventive.
Numai în situaţiile în care, anterior judecăţii, instanţa dispune cu privire la această măsură preventivă, încheierile pronunţate sunt supuse recursului în termen de 24 ore de la pronunţare, respectiv comunicare.
Inculpatul este în continuare supus măsurii procesuale a arestării preventive, astfel că periodic, instanţele de judecată sunt obligate ca până la pronunţarea unei hotărâri definitive, să procedeze la verificarea legalităţii şi temeiniciei acestei măsuri.
De aceea, trebuie arătat că privarea de libertate a unui inculpat poate căpăta un caracter definitiv doar în situaţia în care, printr-o hotărâre definitivă, se stabileşte vinovăţia acestuia şi se dispune condamnarea la o pedeapsă cu executare în regim privativ de libertate.
Invocarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor constituie o cauză de reducere a pedepsei, care poate fi avută în vedere în individualizarea judiciară a sancţiunii penale şi nicidecum în aprecierea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive. Pentru considerentele de mai sus, constatând că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.G.C. împotriva încheierii din 13 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarulnr. 6191/2/2008 (2210/2008).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 264/2009. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 268/2009. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
