ICCJ. Decizia nr. 2937/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2937/2009
Dosar nr. 830/46/2009
Şedinţa publică din 10 septembrie 2009
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin adresa nr. 830/46/2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, înregistrată prin Registratura Generală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 3754 la 14 iulie 2007 şi pe rolul Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 830/46/2009 la 14 iulie 2009 prin care se menţionează înaintarea dosarului mai sus arătat împreună cu cererea formulată de R.V.A. prin care contestă Decizia nr. 295 din 29 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 3164/109/2007 spre competentă soluţionare.
Prin Decizia penală nr. 57/A de la 7 iulie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 830/46/2009 s-a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar cheltuielile judiciare avansate de stat, care nu includ şi onorariul avocatului din oficiu, au rămas în sarcina statului.
În considerentele deciziei mai sus menţionate, curtea de apel a reţinut că la data de 18 iunie 2009, R.V.A. a formulat contestaţie privind anularea deciziei penale nr. 295 din 29 ianuarie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea contestaţie s-a invocat nelegalitatea şi netemeinicia acestei decizii penale.
Analizând actele şi lucrările dosarului, curtea de apel a reţinut că prin sentinţa penală nr. 9/MF din 20 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Argeş, contestatorul a fost condamnat la pedeapsa de 12 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol, pedeapsa fiind redusă la 10 ani închisoare prin Decizia penală nr. 95/A-MF din 30 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti şi inculpatul, recursurile fiind respinse prin Decizia penală nr. 295 din 29 ianuarie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Nemulţumit de modul de soluţionare a recursului, contestatorul s-a adresat Curţii de Ape Piteşti pentru anularea deciziei penale date în recurs-hotărâre pe care acesta o consideră nelegală şi netemeinică.
În legătură cu competenţa de soluţionare a cauzei sunt aplicabile dispoziţiile art. 389 alin. (1) C. proc. pen.
Potrivit acestora, contestaţia în anulare se introduce la instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere.
În atare situaţie, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie i-a revenit competenţa soluţionării prezentei cauze, întrucât a pronunţat Decizia pe care contestatorul a apreciat-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
În altă ordine de idei, reţinând că obiectul criticii l-a constituit legalitatea şi temeinicia hotărârii date în recurs, critici ce pot fi invocate prin exercitarea căilor ordinare de atac, tot Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie revenindu-i competenţa judecării cauzei, indiferent dacă, aceasta i-ar fi reapreciată, drept una ordinară şi nu extraordinară cum este contestaţia în anulare.
Aşadar, în baza acestei argumentaţii a fost declinată competenţa soluţionării cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cheltuielile judiciare avansate de stat, care nu includ şi onorariu avocat oficiu au rămas în sarcina statului, conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
În contestaţia în anulare formulată aflată la filele 1-6 dosarul curţii de apel şi care face în prezent obiectul cauzei de faţă, prin învestirea instanţei supreme în condiţiile mai sus arătate, contestatorul R.V.A., aflat în stare de deţinere în Penitenciarul Colibaşi a arătat că dosarul său constituie o înscenare, care s-a finalizat prin condamnarea sa la 10 ani închisoare, solicitând anularea deciziei pe care o consideră nelegală şi netemeinică, dată cu încălcarea legii, că nu i-au fost puse în discuţie cererile pe care le-a formulat prealabil, nu i-a fost aprobată nicio expertiză, judecându-se fără citarea sau audierea părţii vătămate sau a vreunui martor, fără îndreptarea erorilor materiale, considerându-se nevinovat, că în cauza sa hotărârea de respingere a recursului său era luată cu mult înainte de începerea şedinţei de judecată, în urma traficului de influenţă şi demersurilor ilegale, exterioare cauzei judecate, efectuate asupra judecătorilor de procurorii şi judecătorii de la Tribunalul şi Curtea de Apel Piteşti, denunţaţi de el la D.N.A. şi majoritatea instituţiilor superioare din ţară şi străinătate.
Contestatorul consideră că recursul formulat de acesta nu putea fi respins, sub nicio formă, de nimeni, întrucât este o încălcare flagrantă a prevederilor legale, procedurale, fiind o cale ordinară de atac, este motivat, justificat, iar motivul ce primează în cauză şi care anulează din principiu respingerea recursului său ce s-a făcut ilegal constă în acela că fapta nu există şi nici nu avea cum să existe şi nici nu a fost săvârşită de el.
În prezenta cauză aflată pe rolul Înaltei Curţi a fost efectuat un referat la 8 septembrie 2009 de către Biroul Executări Penale, în care se menţionează că s-a luat legătura telefonic cu grefier S.D., din cadrul Biroului Executări Penale al Tribunalului Argeş, care a comunicat că în baza sentinţei penale nr. 9/MF din 20 mai 2008 privind pe inculpatul R.V.A. s-a emis M.E:P.Î. nr. 13/MF/2008 din 30 ianuarie 2009, iar Penitenciarul Rahova a comunicat că pedeapsa începe la 19 iulie 2007 şi expiră la 18 iulie 2017, referat aflat la fila 3 dosarul Înaltei Curţi.
La termenul de astăzi, s-a prezentat contestatorul condamnat R.V.A., aflat în stare de deţinere şi asistat de apărător desemnat din oficiu, avocat A.I.
Înalta Curte a pus în discuţie admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, în conformitate cu dispoziţiile art. 391 C. proc. pen.
Apărătorul contestatorului condamnat a lăsat soluţia la aprecierea instanţei, în raport cu solicitarea contestatorului de reducere a pedepsei.
Reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii de respingere a contestaţiei în anulare, ca inadmisibilă în principiu, întrucât apărările invocate nu se înscriu între cazurile expres prevăzute de textul de lege, iar, pe de altă parte, contestaţia nu a fost formulată de contestator, aflat în stare de arest, ci de R.V.P., astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 387 C. proc. pen.
Contestatorul condamnat având personal cuvântul a solicitat termen pentru introducerea contestaţiei în anulare, pe care a formulat-o în scris depunerea altor înscrisuri şi ataşarea dosarului în care s-a pronunţat Decizia contestată, arătând că are apărător ales şi depunând la dosarul cauzei contestaţia formulată în scris, la care a ataşat şi alte cereri olografe, aflate la filele 11-22 dosarul Înaltei Curţi.
În contestaţia în anulare pe care contestatorul condamnat R.V.A. a formulat-o în scris, aflată la fila 20 dosarul Înaltei Curţi, a invocat dispoziţiile art. 386 lit. a), c) şi e) C. proc. pen.
Contestatorul condamnat a arătat că procedura de citare a părţii vătămate şi a mamei acesteia nu a fost legal îndeplinită, apreciind că prezenţa acestora la judecarea recursului era obligatorie pentru a fi audiate, a răspunde la întrebări şi a da explicaţii, mai ales că a insistat verbal şi în scris, citarea obligatorie a acestora, însă acestea au lipsit totuşi la toate termenele de recurs şi apel, nemotivat, nejustificat şi la unele termene de fond.
De asemenea, contestatorul condamnat a mai precizat că în mod ilegal, abuziv nu a fost lăsat să pună întrebări utile, concludente pentru soluţionarea cauzei, părţii vătămate, mamei acesteia, martorilor şi nici judecătorul N.S. sau procurorul nu au pus, deşi au sesizat atât falsitatea actelor, procedurilor, declaraţiilor, mărturiilor, neconcordanţa dintre declaraţii, necoroborarea cu celelalte acte din dosar, dovedind clar infracţiunile şi ilegalităţile comise de toţi, împotriva sa în cauză.
Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat R.V.A., sub aspectul admisibilităţii în principiu, Înalta Curte apreciază ca fiind inadmisibilă contestaţia în anulare pentru considerentele ce se vor arăta.
Prin Decizia penală nr. 295 de la 29 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 3164/109/2007 au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti şi de recurentul inculpat R.V.A. împotriva deciziei penale nr. 95/A/MF din 30 octombrie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
S-a dedus din pedeapsa aplicată recurentului inculpat, durata reţinerii şi a arestării preventive de la 19 iulie 2007 la 29 ianuarie 2009.
A fost obligat recurentul inculpat la plata sumei de 650 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a decide astfel, instanţa supremă, ca instanţă de recurs a reţinut că prin sentinţa penală nr. 9/MF din 20 mai 2008, Tribunalul Argeş l-a condamnat pe inculpatul R.V.A. la pedepsele de 12 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) şi lit. b) C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen. a fost menţinută starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus durata reţinerii şi a arestării preventive de la 19 iulie 2007 la zi.
În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 C. civ. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 10.000 lei, cu titlu de daune morale către partea civilă P.G.G.
În esenţă, în fapt, prima instanţă a reţinut că la data de 18 iulie 2007, inculpatul R.V.A. a plecat cu un autoturism, aparţinând martorului P.F., împreună cu martorii minori N.A.I., B.C.A. şi B.M.G., spre comuna Stâlpeni, pentru a întreţine relaţii intime cu F.E.D. Pe drum, au hotărât, de comun acord, să meargă mai întâi la minorul P.M., unde, sub motivaţia că există posibilitatea ca martora F.E. să nu le răspundă, inculpatul le-a sugerat martorilor să o strige pe partea vătămată P.G.G. Aceasta din urmă s-a urcat în autoturism, cunoscându-i pe minorii P.M. şi B.M.G.
Deşi urmau să se deplaseze la domiciliul martorei F.E., la un moment dat, inculpatul, cu toate că aflase de la martori că partea vătămată este minoră, a schimbat direcţia de mers şi, oprindu-se pe un câmp în afara localităţii, le-a cerut martorilor, mai puţin lui B.M.G., să coboare din autoturism şi să meargă să o strige pe F.E. Ulterior, i-a cerut şi martorului B.M.G. să plece, ameninţându-l să coboare din autoturism, după care, profitând de vârsta fragedă a părţii vătămate, prin exercitare de violenţe, a întreţinut cu aceasta mai multe raporturi sexuale normale şi orale.
Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia penală nr. 95/A/MF din 30 octombrie 2008, admiţând apelul declarat de inculpat, a desfiinţat, în parte, sentinţa atacată şi a redus pedeapsa principală aplicată inculpatului de la 12 ani închisoare la 10 ani închisoare.
Totodată a menţinut starea de arest a inculpatului şi a dedus durata reţinerii şi a arestării preventive de la 19 iulie 2007 la zi.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Împotriva deciziei sus-menţionate au declarat recurs procurorul şi inculpatul.
Prin recursul declarat, parchetul a solicitat casarea deciziei şi, pe fond, menţinerea sentinţei, iar recurentul inculpat, prin apărător a solicitat casarea ambelor hotărâri atacate, în temeiul art. 3859 pct. 18, 17 şi 14 C. proc. pen. şi achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 198 alin. (2) C. pen. şi reducerea pedepsei aplicate pentru motivele arătate în partea introductivă a hotărârii.
Înalta Curte, ca instanţă de recurs a constatat că recursurile nu sunt fondate, reţinând că din examinarea lucrărilor dosarului a rezultat că instanţele au stabilit corect fapta şi vinovăţia inculpatului, i-au dat o încadrare juridică corespunzătoare dispoziţiilor legale şi au individualizat în mod just pedeapsa aplicată.
S-a menţionat că săvârşirea infracţiunii de viol de către inculpat prin obligarea minorei la mai multe raporturi sexuale în interiorul autoturismului, iar apoi şi în afara acestuia, deşi negată de inculpat a fost cert dovedită prin declaraţiile martorilor oculari P.M. (filele 166-169 dos. urm. pen. şi fila 35 dos. instanţă fond), N.A.I. (filele 179-181 dos. urm. pen. şi fila 34 dos. instanţă fond), B.M. (filele 192-193 dos. urm. pen. şi fila 33 dos. instanţă), ale căror relaţii se coroborează cu concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică biocriminalistică – ADN (filele 106-112 dos. urm. pen.) şi cu declaraţiile constante ale părţii vătămate care a explicat cu lux de amănunte cum a fost agresată şi obligată să întreţină cu acesta mai multe raporturi sexuale timp de circa 2 ore şi jumătate (filele 13-15 dos. urm. pen. şi fila 94 dos. instanţă).
Susţinerile inculpatului că partea vătămată întreţinea relaţii sexuale cu mai multe persoane şi că era de o moralitate îndoielnică sunt contrazise de concluziile expertizei medico-legale efectuată în cauză la 19 iulie 2007 a doua zi după săvârşirea violului, care atestă că aceasta „prezenta o deflorare completă recentă ce poate data din data de 18/19 iulie 2007" şi de relatările martorilor care confirmă susţinerile părţii vătămate.
Aşa fiind, nu se justifică nici achitarea şi nici schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 198 alin. (2) C. pen.
În raport de gradul ridicat de pericol social al infracţiunii săvârşite, reflectat de modul în care a conceput şi realizat violul, de atitudinea nesinceră a inculpatului şi de încercările de a intimida martorii şi de a-i determina să-şi schimbe declaraţiile date în faza de urmărire penală, nu se justifică nici reducerea pedepsei care a fost just individualizată.
S-a considerat ca fiind nefondat şi recursul parchetului.
La reindividualizarea pedepsei de către instanţa de apel au fost avute în vedere şi evaluate corect, atât gradul de pericol social al faptei, cât şi datele ce caracterizează persoana inculpatului în considerarea cărora a aplicat acestuia pedeapsa de 10 ani închisoare, just proporţionalizată, care nu se impune a fi majorată aşa cum a solicitat parchetul.
Neexistând nici alte temeiuri de casare care pot fi luate în considerare din oficiu, ambele recursuri au fost respinse, ca nefondate, cu obligarea inculpatului la cheltuieli judiciare.
Legiuitorul român a prevăzut în conţinutul dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, cazurile de contestaţie în anulare, statuând că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i1), cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1).
De asemenea, prevederile art. 387 alin. (1) din acelaşi cod stipulează titularii care pot exercita calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare şi anume „ (1) Contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, iar contestaţia pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. c) şi d), şi de procuror."
Totodată, dispoziţiile art. 388 C. proc. pen. evidenţiază în mod expres termenul de introducere astfel „ (1) Contestaţia în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a) - c) şi e) poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părţi, în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii a cărei anulare se cere. (2) Contestaţia pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d ) poate fi introdusă oricând."
De asemenea, în art. 391 C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut că „ (1) Instanţa examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie prevăzute în art. 386 lit. a) - c) şi e), fără citarea părţilor. (2) Instanţa constatând că cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute în art. 386 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate."
Înalta Curte, verificând contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat R.V.A. a constatat că în cauză aceasta a fost exercitată de contestatorul condamnat şi nu de tatăl acestuia, R.V.P., care doar a expediat contestaţia la Curtea de Apel Piteşti, deoarece chiar din conţinutul contestaţiei rezultă în mod indubitabil că aceasta a fost formulată chiar de contestatorul condamnat R.V.A., acesta având calitatea de inculpat, în recurs, îndeplinind calitatea procesuală de parte care îi conferea posibilitatea formulării unei contestaţii în anulare, fiind respectate dispoziţiile art. 387 alin. (1) C. proc. pen.
De altfel, Înalta Curte a fost investită printr-o decizie de declinare a competenţei soluţionării cauzei,şi anume Decizia penală nr. 57/A din 7 iulie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 830/46/2009, în ale cărei considerente a făcut referire expresă la titularul contestaţiei în anulare, respectiv R.V.A.
Înalta Curte, însă, verificând contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat R.V.A., aşa cum a fost completată la termenul de astăzi, prin indicarea cazurilor căii exercitate şi anume dispoziţiile art. 386 lit. a), c) şi e) C. proc. pen., prin prisma dispoziţiilor art. 391 alin. (2) C. proc. pen., consideră că aceasta a fost făcută cu depăşirea termenului de 10 zile stipulat de art. 388 alin. (1) C. proc. pen.
Termenul de 10 zile mai sus menţionat este un termen procedural ce se calculează în condiţiile art. 186 alin. (2) şi (4) C. proc. pen.
Astfel, „ art. 186 (2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte. (4) Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează."
Or, aşa cum rezultă din referatul întocmit de către Biroul Executări Penale şi aflat la fila 3 dosarul Înaltei Curţi, acesta a fost emis la 30 ianuarie 2009 în baza sentinţei penale nr. 9/MF din 20 mai 2008 a Tribunalului Argeş, mandatul de executare al pedepsei închisorii privind pe condamnatul R.V.A., iar Penitenciarul Rahova a comunicat că pedeapsa începe la 19 iulie 2007 şi expiră la 18 iulie 2017.
Astfel, de la data de 30 ianuarie 2009, curgea termenul de 10 zile prevăzut de art. 388 C. proc. pen., în care condamnatul R.V.A. putea formula contestaţie în anulare şi care expira la data de 10 februarie 2009 ( zi de marţi lucrătoare), contestaţia în anulare formulată de condamnat, a fost expediată, însă de către tatăl său R.V.P., potrivit menţiunii de pe plicul anexat, conform ştampilei poştei 15 iunie 2009 (fila 16 dosarul curţii de apel), înregistrarea la Curtea de Apel Piteşti fiind făcută la 18 iunie 2009, conform ştampilei de pe fila 1 din dosarul curţii de apel, aşa încât exercitarea căii extraordinare de atac de către contestatorul condamnat s-a făcut cu depăşirea termenului menţionat.
Mai mult, dacă ar fi fost apreciată ca o nouă contestaţie în anulare, completarea, pe care, contestatorul condamnat a depus-o astăzi, la dosarul prezentei cauze, aceasta era exercitată tot cu depăşirea termenului menţionat prevăzut la art. 388 alin. (1) C. proc. pen., depăşirea termenului fiind şi mai mare, deoarece dispoziţiile legale invocate prevăd, în mod expres, durata termenului şi momentul de la care acesta începe să curgă pentru exercitarea căii de atac a contestaţiei în anulare, aşa cum s-a mai menţionat.
Aşadar, în cauză nu este îndeplinită una din condiţiile prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen., respectiv aceea cu privire la formularea în termen a contestaţiei în anulare, condiţie a cărei examinare primează, în raport cu analiza motivelor de contestaţie în anulare invocate şi a cărei neîndeplinire, atrage inadmisibilitatea contestaţiei în anulare formulată de contestatorul condamnat R.V.A.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat R.V.A. împotriva deciziei penale nr. 295 din 29 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 3164/109/2007.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga contestatorul condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat R.V.A. împotriva deciziei penale nr. 295 din 29 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 3164/109/2007.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 500 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 10 septembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2928/2009. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2978/2009. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
