ICCJ. Decizia nr. 2906/2009. Penal. Propunere de arestare preventivă a inculpatului (art. 149 ind 1. C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2906/2009
Dosar nr. 6865/1/2009
Şedinţa publică din 2 septembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 24 august 2009, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în Dosarul nr. 1254/44/2009 s-a admis propunerea de arestare preventivă a inculpatului A.N., zis B., născut la 5 august 1976 în Galaţi, fiul lui C. şi A., formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Galaţi.
În baza prevederilor art. 136 C. proc. pen., art. 143, art. 146, art. 148 lit. a) şi f), art. 151, art. 160a alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă pe o durată de 30 zile, cu începere de la 24 august 2009 şi până la 22 septembrie 2009, inclusiv, a inculpatului Alexandru Nicu, cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la luare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) cu referire la art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 şi 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Pentru continuarea cercetării judecătoreşti s-a acordat termen la 9 septembrie 2009.
Pentru a pronunţa soluţia de arestare a inculpatului, instanţa – analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi concluziile părţilor – a apreciat că măsura este legală şi temeinică, la dosar existând probe şi indicii temeinice, în sensul art. 681 C. proc. pen., de natură să conducă la presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis cu intenţie, o faptă prevăzută de legea penală, pedepsită cu închisoarea mai mare de 4 ani.
S-a mai reţinut că, măsura arestării se dovedeşte oportună şi în raport de faptul că, în cursul urmăririi penale, după cum rezultă din procesele verbale aflate la filele 349-367, vol. II, dosar. urm. pen., inculpatul a încercat şi să se sustragă urmăririi penale, fiind necesară aducerea lui cu mandat de aducere.
În termen legal, împotriva acestei soluţii a declarat recurs inculpatul A.N.
Oral, cât şi prin motivele scrise, s-au susţinut, în esenţă, de apărători, următoarele critici:
- arestarea preventivă a inculpatului este nelegală, pe de o parte, pentru că, s-a dispus anterior verificării regularităţii actului de sesizare a instanţei, deci anterior începerii cercetării judecătoreşti, iar pe de altă parte, pentru că în mod greşit s-a admis o propunere de arestare preventivă şi s-a emis un mandat de arestare preventivă pentru o perioadă determinată în condiţiile art. 160a C. proc. pen. care reglementează instituţia luării măsurii preventive în cursul judecăţii, ceea ce nu era cazul în speţă;
- măsura dispusă este nelegală şi netemeinică, pentru că nu există în sensul legii, nici elemente de sustragere de la urmărire de către inculpat, nici de existenţa unui pericol concret asupra ordinii publice, având în vedere stadiul procesual al cauzei la acest moment, iar pe de altă parte, conjunctura în care a avut loc săvârşirea infracţiunii şi care este de natură a circumstanţia gradul de pericol concret al faptei;
- şi, în fine, s-a apreciat că în cauză subzistă şi cazul de casare înscris în art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., prin aceea că încheierea atacată încalcă şi prevederile art. 1609 alin. (1) C. proc. pen. care prevede explicit că instanţa se pronunţă pe baza unei încheieri motivate în fapt şi în drept, instanţa mulţumindu-se să indice doar temeiurile arestării.
Mai mult, osebit de motivele arătate, s-a susţinut că măsura preventivă dispusă nu se susţine nici prin aceia că, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, de dreptul de libertate individuală, prevăzut de art. 23 din Constituţie şi art. 6 pct. 2 C.E.D.O.
Examinând încheierea atacată în raport de totalitatea criticilor şi susţinerilor formulate, de dispoziţiile art. 3856 C. proc. pen., art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., cât şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se constată pentru cele ce urmează că recursul este nefondat.
Atât încheierea atacată cât şi măsura preventivă dispusă pe această cale sunt emise în temeiul şi respectarea deplină a legii.
Cum potrivit art. 264 alin. (1) C. proc. pen., rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei, este evident că acest act marchează în desfăşurarea procesului penal, mai întâi finalizarea urmăririi penale şi trimiterea în judecată a unei persoane, iar pe de altă parte, sesizarea instanţei cu soluţionarea unei cauze penale, în primă instanţă.
Măsura arestării preventive a inculpatului dispusă de instanţa de fond la 24 august 2009 a intervenit după sesizarea instanţei, deci în cursul judecăţii, situaţie în care, aşa cum corect a procedat şi prima instanţă, temeiul juridic al arestării îl constituie dispoziţiile art. 160a alin. (1) C. proc. pen., chiar dacă propunerea de luare a măsurii arestării preventive fusese formulată de procuror în temeiul art. 267 C. proc. pen., prin rechizitoriu.
De altfel, art. 267 alin. (1) C. proc. pen. instituie posibilitatea legală a procurorului de a propune arestarea preventivă a inculpatului la întocmirea rechizitoriului, iar a instanţei competente de a soluţiona prin încheiere propunerea.
În această din urmă situaţie, atât rechizitoriul cât şi propunerea de arestare preventivă se înaintează instanţei competente în termen de 24 ore.
Conformându-se acestor dispoziţii atât procurorul de caz a făcut propunerea de arestare şi a înaintat rechizitoriul în termen, cât şi instanţa a soluţionat cu celeritatea impusă de natura măsurii preventive dispuse propunerea de luare a acestei măsuri, pronunţându-se printr-o încheiere legală.
Cât priveşte temeinicia măsurii preventive dispuse se poate observa că aceasta este motivată, atât în fapt, cât şi în drept, neconstatându-se, sub acest aspect, nici incidenţa cazului de casare invocat.
Astfel, nu se constată nici existenţa unor referiri globale şi nici existenţa unor contradicţii între motivare şi dispozitivul încheierii de natură a atrage casarea încheierii şi trimiterea spre rejudecare a cauzei, ca o consecinţă a lipsei de motivare, sau a unei contradicţii.
Atât propunerea de arestare cât şi încheierea instanţei prin care s-a dispus luarea arestării preventive au fost făcute prin raportare la textele de lege privind buna desfăşurare a procesului penal, la existenţa noţiunii de indicii temeinice în ce priveşte existenţa faptei dedusă judecăţii aşa cum sunt arătate prin art. 143 alin. (1) C. proc. pen., cât şi la condiţiile generale stabilite prin dispoziţiile art. 148 lit. a) şi f C. proc. pen. referitoare la luarea în concret a unei măsuri preventive privative de libertate.
Dacă în raport de argumentele legale prezentate de prima instanţă, nu se constată incidente dispoziţiile art. 148 lit. a) C. proc. pen., în schimb, măsura arestării preventive dispusă în cauză în ce priveşte pe inculpatul A.N. este pe deplin justificată de un alt temei juridic, respectiv, cel înscris în art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Împrejurarea că inculpatul a încercat să se sustragă prezentării materialului de urmărire penală la care, în final, a fost adus cu mandat de aducere nu este de esenţa art. 148 lit. b) C. proc. pen., pentru că încercările de sustragere la care se referă prima instanţă nu pot fi echivalente unor acţiuni consumate prin care s-a realizat efectiv o sustragere de la urmărirea penală desfăşurată în speţă, iar pe de altă parte, pentru că lipsa inculpatului de la prezentarea materialului de urmărire penală a fost justificată prin lipsa întâmplătoare din domiciliu sau, prin spitalizarea acestuia.
Dar dacă arestarea preventivă nu se justifică în ce priveşte temeiul înscris în art. 148 lit. a) C. proc. pen., sunt însă cert realizate condiţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., prin faptul că, din declaraţiile martorilor audiaţi, declaraţia martorului denunţător, a înregistrărilor ilegal efectuate în cauză şi chiar din declaraţiile inculpatului A.N. date în faza urmăririi penale rezultă probe şi indicii temeinice că inculpatul a comis o faptă de corupţie, sancţionată de lege cu o pedeapsă privativă mai mare de 4 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
Pericolul concret pentru ordinea publică rezultă din natura infracţiunilor, dar mai ales din modalitatea de concepere şi acţiune, din calitatea specială pe care o avea inculpatul D.G., inspector de poliţie şi pentru care lucra în calitate de informator, intermediar şi recuperator inculpatul N.A.
În fine, discutând despre pericolul pentru ordinea publică a faptelor deduse judecăţii este evident că acest gen de activităţi infracţionale, de legături între ofiţeri de poliţie şi persoane din lumea interlopă a unei comunităţi determină perturbări, la nivelul disciplinei publice şi mai ales al respectului pentru lege şi persoanele publice care aplică legea, creând în acelaşi timp temerea unei colectivităţi sau comunităţi că împotriva unei fapte şi persoane periculoase, nu se acţionează eficient de organele statului.
Aşa fiind, în lumina acestora considerente de fapt şi de drept, măsura preventivă a arestării este nu numai legală, dar şi oportună.
Şi desigur cu considerarea şi respectul datorat prezumţiei de nevinovăţie se poate afirma că nici dreptul de libertate individuală al inculpatului nu este încălcat atâta timp cât, privarea de libertate constituie o excepţie, atunci când există motive verosimile de a bănui că persoana lipsită de libertate a comis o infracţiune (a se vedea în acest sens art. 5 alin. (1) lit. c) din C.E.D.O.).
Pentru toate aceste considerente, criticile sunt nefondate, măsura preventivă legală şi temeinică, după cum şi încheierea atacată.
Drept urmare, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat se va respinge, ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.N. împotriva încheierii din 24 august 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1254/44/2009.
Obligă recurentul inculpat la 150 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 septembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 288/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2913/2009. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
