ICCJ. Decizia nr. 3274/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3274/2009
Dosar nr. 3514/2/2009
Şedinţa publică din 15 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 141 din data de 19 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală s-au dispus următoarele:
A respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul F.D. împotriva Rezoluţiei nr. 393/II-2/2009 din 01 aprilie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
A menţinut rezoluţia atacată.
A obligat petentul la 150 RON cheltuieli judiciare statului.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la 14 aprilie 2009 pe rolul acestei instanţe, petentul F.D. a formulat plângere împotriva Rezoluţiei din data de 01 aprilie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti prin care s-a respins plângerea împotriva Rezoluţiei din 19 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti prin care s-a dispus neînceperea urmării penale faţă de avocat C.L.E. şi faţă de C.P.P. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 290 şi 291 C. pen.
În motivarea plângerii, petentul a învederat că nu au fost făcute nici un fel de verificări cu privire la existenţa şi legătura unor documente cu imobilul din str. ";X";.
Procurorul de caz a înlăturat în mod nejustificat susţinerile pe care petentul le-a făcut în legătură cu existenţa unei notificări în baza Legii nr. 112/1995 şi s-a limitat la a compara numărul înscris în ştampila dreptunghiulară de pe xerox cu eventualul original.
Nici în ceea ce priveşte înscrisul olograf nu s-au făcut verificări, deşi la o analiză minoră s-ar fi putut constata că a fost făcut pro causa, iar argumentul dat în rezoluţia atacată că nu sunt elemente care să conducă la producerea de consecinţe juridice este lipsit de valoare juridică, întrucât logic că dacă nu ar fi putut conduce fie măcar la o simplă opinie, ele nu ar fi fost depuse.
Analizând actele şi probele dosarului prin prisma plângerii formulate cât şi Rezoluţia din data de 1 aprilie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi având în vedere şi Adresa nr. 22880 din 16 decembrie 2008 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, Administraţia Fondului Imobiliar, Înalta Curte, constată următoarele:
La data de 09 decembrie 2008, petentul F.D. formulează o plângere adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi înregistrată cu numărul de mai sus împotriva numitei C.L.E., avocat în cadrul Baroului Bucureşti şi a lui C.P.P. prin care solicită cercetarea acestora sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 290 şi art. 291 Cod. pen.
Starea de fapt reclamată este aceea că avocata C.L.E. ar fi depus în Dosarul civil nr. 13892/299/2007 două înscrisuri xerocopie şi certificate cu menţiunea conform cu originalul, pe care petentul le considera false.
În urma cercetărilor efectuate în cauză a reieşit următoarea stare de fapt:
În calitate de avocat ales al lui C.P.P., avocata C.L.E. a formulat în anul 2003 o primă cerere împotriva lui F.D. şi alţii într-un proces civil având ca obiect contestarea unei dispoziţii de restituire a unui imobil naţionalizat, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.
Întrucât această cerere a fost respinsă, în anul 2007 s-au promovat de către acelaşi avocat trei acţiuni în revendicare la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti împotriva celor trei chiriaşi, cumpărători de la stat ai imobilului din str. ";X";, printre care şi petentul F.D., întemeiate toate trei pe aceleaşi înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate.
În prezent, din cele trei acţiuni promovate, două sunt soluţionate în mod irevocabil, a treia fiind în etapa procesuală a recursului.
Printre înscrisurile care se pretinde că ar fi fost falsificate se numără „bonul de înregistrare” cu numărul 1558 din 17 iulie 1996, folosit în cursul procedurii de notificare depuse în baza Legii nr. 112/1995, precum şi un înscris olograf întocmit în anul 1960 de tatăl lui C.P., care era avocat (C.S.), în numele socrului său, C.P.
Ambele înscrisuri au fost folosite în cadrul acţiunii în revendicare, cel dintâi fiind folosit în cursul cererii de restituire a imobilului, (proprietarii formulând cereri de restituire în baza Legii nr. 112/1995), demers în cadrul căruia s-a emis Dispoziţia 1369 din 24 aprilie 1998, de care au luat în mod firesc la cunoştinţă şi reclamanţii, prin care au fost stabilite despăgubiri băneşti în favoarea proprietarilor. Avocata C.L.E. a declarat că le-a văzut în original şi are convingerea că sunt autentice, declaraţie care se coroborează cu cea a lui C.P.P., care arată că posedă documentele în original.
Ambele au fost depuse pentru a arăta instanţei demersurile efectuate în vederea recuperării imobilelor, fără a avea o forţă probantă în dovedirea titlurilor de proprietate, hotărârea instanţei fiind dată în mod firesc în baza titlurilor de proprietate.
În raport de cele arătate, în mod corect nu s-a reţinut în sarcina avocatei C.L.E. săvârşirea vreunei fapte penale, deoarece aceasta doar a depus la dosar actele pe care le deţinea clientul său C.P.P. cu privire la imobilul în cauză, activitatea circumscriindu-se atribuţiilor de avocat.
De asemenea, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de C.P.P., întrucât pe de o parte nu au reieşit indicii că ar fi falsificat cele două documente incriminate, iar pe de altă parte aceste documente nu reprezentau documente care să justifice calitatea de proprietar într-o acţiune în revendicare.
Astfel, bonul de înregistrare vizat şi înscrisul olograf întocmit de tatăl lui C.P. nu au putere probantă într-o acţiune reală imobiliară în lipsa unor titluri de proprietate translative de proprietate, folosirea lor neputând să aibă consecinţe juridice sub aspectul dovedirii calităţii de proprietar şi realizării dreptului de proprietate.
De altfel, hotărârea instanţei se bazează numai pe titlu de proprietate cu privire la imobilul în cauză, fiind de atributul instanţei civile de a aprecia cu ocazia soluţionării cauzei forţa şi relevanţa actelor depuse în dovedirea unor pretenţii şi de a stabili proprietarii şi drepturile ce se cuvin acestora.
De fapt, petentul urmărea prin promovarea plângerii penale, realizarea dreptului său asupra imobilului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că petentul nu a contestat titlurile de proprietate pe baza cărora instanţa s-a pronunţat, ci nişte înscrisuri fără relevanţă probatorie în cadrul unei acţiuni în revendicare. Pe cale de consecinţă aceste înscrisuri nu au aptitudini de a produce efecte juridice sub aspectul realizării dreptului de proprietate pentru a putea fi îndeplinite condiţiile obiective şi subiective ale infracţiunii prevăzute de art. 290 şi 291 C. pen.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul formulat de petentul F.D. împotriva Sentinţei penale nr. 141 din 19 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia penală.
Va obliga conform art. 192 C. proc. pen., petentul recurent la plata cheltuielilor de judecată către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul F.D. împotriva Sentinţei penale nr. 141 din 19 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 600 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3269/2009. Penal. Traficul de influenţă... | ICCJ. Decizia nr. 1186/2009. Penal → |
|---|
