ICCJ. Decizia nr. 3363/2009. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3363/2009
Dosar nr. 36865/3/2007
Şedinţa publică din 21 octombrie 2009
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 426 din 11 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 36865/3/2007 s-a dispus condamnarea inculpatului T.F. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000.
I-a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., în condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.
A menţinut starea de arest şi a dedus reţinerea şi arestarea preventivă de la 3 octombrie 2007 la zi.
În baza art. 257 alin. (2) C. pen. raportat la art. 256 alin. (2) C. pen., a dispus confiscarea specială de la inculpat, în folosul statului, a sumei de 1.500 Euro sau echivalentul acesteia în lei.
A obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în fapt, următoarele:
În cursul lunii mai 2007, inculpatul T.F., în timp ce se afla în autoturismul său, cu număr de înmatriculare a primit de la denunţătorul T.G.I. suma de 1.500 Euro pentru a interveni, în calitatea sa de poliţist, în obţinerea unei soluţii favorabile în dosarul nr. 4679/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu, pentru ca fratele denunţătorului să nu suporte consecinţele săvârşirii infracţiunii de conducere fără permis.
Instanţa de fond reţine că denunţătorul, după ce a aflat că fratele său, T.J., a condus fără permis, s-a hotărât să ia legătura cu inculpatul T.F., aspect cunoscut şi confirmat de martorul T.G.I.
De asemenea, prima instanţă a reţinut că inculpatul s-a deplasat la locuinţa familiei T.N. - un alt frate al conducătorului motocicletei implicate în accident - purtând discuţii privind accidentul de circulaţie.
Probele testimoniale administrate au fost coroborate cu procesele-verbale de redare a înregistrărilor convorbirilor telefonice, instanţa de fond reţinând astfel că, fapta inculpatului T.F. realizează elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen.
În raport de această încadrare juridică, instanţa de fond a apreciat că se impune aplicarea unei pedepse cu închisoarea, în limitele prevăzute în norma de incriminare, cu executare în regim privativ de libertate.
Împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă a declarat apel inculpatul T.F. invocând aspecte de nelegalitate şi de netemeinicie.
Astfel, a invocat, sub un prim aspect, nulitatea absolută a hotărârii, considerând că au fost încălcate dispoziţiile art. 300 alin. (1) C. proc. pen., instanţa neverificând regularitatea actului de sesizare.
De asemenea, a apreciat că probele nu conduc la concluzia vinovăţiei inculpatului, impunându-se achitarea acestuia, iar în subsidiar, aplicarea unei pedepsei neprivativă de libertate.
Prin Decizia penală nr.16/A din 25 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, s-a dispus respingerea apelului declarat de inculpat ca fiind nefondat.
A obligat apelantul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Instanţa de apel reţine, în esenţă, că a fost verificată regularitatea actului de sesizare, iar omisiunea consemnării în încheiere nu constituie o nulitate absolută.
Sub aspectul probaţiunii, instanţa de apel reţine că vinovăţia inculpatului a fost dovedită astfel încât critica sa, sub acest aspect, este neîntemeiată.
Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul T.F. invocând cazurile de casare circumscrise dispoziţiilor art. 3859 pct. 3, 18, 14 C. proc. pen.
În motivele scrise (f.27-35 d.u.p.) şi în susţinerea orală, recurentul inculpat, prin apărător ales, a arătat că recursul priveşte şi încheierea pronunţată de instanţa de apel la data de 10 decembrie 2008, încheiere prin care s-a dispus respingerea cererii de recuzare.
Recurentul inculpat susţine, sub acest aspect, că judecătorii cauzei pronunţându-se cu privire la menţinerea măsurii arestării preventive – făcând trimitere la probe – nu puteau să judece şi fondul apelului, întrucât erau incompatibili, fiind aplicabile prevederile art. 47 alin. (2) C. pen.
Se invocă, de asemenea, încălcarea dispoziţiilor art. 300 alin. (1) C. proc. pen., neverificarea actului de sesizare atrăgând, în opinia recurentului inculpat, nulitatea absolută a hotărârilor pronunţate.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, se arată că inculpatului nu i s-a asigurat dreptul la un proces echitabil în condiţiile în care instanţa de fond şi cea de apel nu au manifestat imparţialitate în administrarea probelor.
Concret, se reţine că, la termenul de judecată din 24 ianuarie 2008, instanţa de fond a procedat la audierea martorilor S.I., Z.E., T.G.I. şi P.S.
În timpul audierii martorului T.G., reprezentantul Ministerului Public a precizat că formulează plângere împotriva acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.
În aceeaşi zi, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a dispus reţinerea învinuitului T.G. şi a formulat propunere de arestare preventivă a acestuia.
Instanţa competentă, respectiv Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a constatat că măsura reţinerii a încetat de drept, dispunându-se punerea în libertate a învinuitului T.G.I.
În fine, recurentul inculpat susţine că probele administrate nu dovedesc vinovăţia sa, impunându-se, pe cale de consecinţă, casarea ambelor hotărâri şi achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, consideră că executarea pedepsei în regim privativ de libertate este excesivă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând hotărârile atacate prin prisma motivelor de recurs invocate dar şi din oficiu ambele hotărâri, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpatul T.F. este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Prin încheierea din 10 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – ca instanţă de apel (f.104) – s-a dispus respingerea cererii de recuzare formulată de inculpatul T.F. împotriva membrilor completului de judecată compus din judecătorii M.A. şi T.G.S.
Din cuprinsul acesteia rezultă că prin încheierea din 2 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. 36865/3/2007, instanţa a constatat, conform art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. pen., legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului T.F., aspect care nu atrage incompatibilitatea judecătorului, nefiind incidente nici dispoziţiile art. 47 C. proc. pen. şi nici dispoziţiile art. 48 C. proc. pen.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 47 alin. (2) C. proc. pen., nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză.
Exprimarea părerii, în sensul dispoziţiilor legale invocate, trebuie să se refere la „soluţia care ar putea fi dată în acea cauză", ceea ce înseamnă, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, admiterea sau respingerea căilor de atac.
Nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 47 alin. (2) C. proc. pen., atunci când judecătorul se pronunţă asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive în cursul judecăţii în apel, deoarece analiza priveşte în exclusivitate starea de detenţie provizorie şi nu soluţionarea nemijlocită a cauzei, în sensul admiterii sau respingerii căii de atac.
Trimiterea în cuprinsul încheierii din 2 septembrie 2009 la noţiunea de „probe" nu reprezintă o analiză pe fondul cauzei ci doar o referire la acele indicii temeinice prevăzute de art. 143 C. proc. pen. şi art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Ca atare, cum probele au fost analizate din perspectiva pericolului concret pentru ordinea publică, critica recurentului inculpat sub acest aspect nu este fondată.
2.Potrivit dispoziţiilor art. 300 alin. (1) C. proc. pen., instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare.
Legea procesual penală, obligă astfel instanţa să procedeze, în prealabil, la verificarea actului de sesizare, dacă a fost emis în condiţiile legii.
În ipoteza în care, instanţa constată că actul de sesizare al instanţei – în speţă, rechizitoriul procurorului – nu este legal întocmit, se dispune înlăturarea lipsurilor fie de îndată dacă este posibil, fie acordându-se un termen în acest scop.
Critica recurentului inculpat se impune a fi analizată din două perspective: prima este aceea a indicării în concret a neregularităţilor actului de sesizare al instanţei; al doilea aspect vizează felul nulităţii care poate opera în cauză şi consecinţele acesteia.
Sub primul aspect, Înalta Curte constată că recurentul inculpat invocă numai omisiunea instanţei de a consemna – în mod explicit – în încheierea de şedinţă la primul termen de judecată, verificarea actului de sesizare fără a indica în concret care ar fi neregularităţile acestuia.
Din actele dosarului, rezultă că instanţa de fond, la data de 29 noiembrie 2007 (f.17, dos.fond) constatând că nu mai sunt excepţii şi nici cereri de formulat – inculpatul fiind asistat de apărător ales – a trecut la citirea actului de sesizare şi la audierea inculpatului T.F.
Sub cel de-al doilea aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că nulităţile absolute sunt prevăzute în mod expres în dispoziţiile art. 197 alin. (2) C. pen., care se referă la competenţa după materie şi după calitatea persoanei; compunerea instanţei de judecată; publicitatea şedinţei de judecată; participarea procurorului, când este obligatorie potrivit legii, prezenţa învinuitului sau inculpatului, când este obligatorie potrivit legii; efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori.
Toate celelalte dispoziţii care reglementează desfăşurarea procesului penal, atrag, în cazul încălcării lor, nulitatea relativă. Pentru nulităţile relative se cere îndeplinirea a trei condiţii, şi anume: încălcarea unei dispoziţii legale de procedură care nu se încadrează în art. 197 alin. (2) C. proc. pen., producerea unei vătămări, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului.
Rezultă că nulităţile relative pot fi acoperite prin voinţa părţilor, că ele trebuiesc invocate într-o anumită stare a procesului – depăşirea acestui moment atrage tardivitatea excepţiei de nulitate şi validează actul – şi că pot fi invocate numai de partea care a suferit vătămarea prin încălcarea legii.
Având în vedere condiţiile în care operează nulităţile absolute, precum şi particularităţile nulităţii relative, Înalta Curte constată că omisiunea primei instanţe de a consemna, în mod expres, la primul termen de judecată, verificarea regularităţii actului de sesizare (aceasta făcând însă referire la cereri şi excepţii) nu constituie o nulitate absolută, ci o nulitate relativă circumscrisă dispoziţiilor art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen.
Fiind o nulitate relativă, nefiind invocată în termenul prevăzut de lege - inculpatul putea să o invoce în cursul efectuării actului, fiind prezent şi asistat de apărător ales - şi nefiind dovedită vătămarea, se impune a se constata valabilitatea actului încheiat.
3.Cu privire la cazul de casare circumscris dispoziţiilor art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că nici această critică nu este fondată.
Instanţa de fond a stabilit corect starea de fapt – reţinând că inculpatul T.F., în cursul lunii mai 2007, a primit de la denunţătorul T.G.I. suma de 1.500 Euro dându-i de înţeles că, în calitatea sa de agent de poliţie la Postul Domneşti va interveni pentru soluţionarea favorabilă a dosarului nr. 4679/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu, pentru ca fratele său T.J. să nu fie tras la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice, fără să posede permis – încadrarea juridică a faptei, precum şi vinovăţia inculpatului.
Relativ la aprecierea probelor se impune a se reţine că aceasta este operaţiunea finală a activităţii de probaţiune, care permite instanţei de judecată să determine măsura în care probele reflectă adevărul. Prin aprecierea tuturor probelor administrate, în ansamblul lor, instanţa îşi formează convingerea cu privire la temeinicia sau netemeinicia învinuirii, cu privire la măsura în care prezumţia de nevinovăţie a fost sau nu înlăturată prin probe certe de vinovăţie, dacă se impune sau nu achitarea inculpatului pentru fapta dedusă judecăţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
În virtutea acestor dispoziţii, orice infracţiune poate fi dovedită prin orice mijloace de probă prevăzute de lege dacă organul judiciar şi-a format convingerea că a aflat adevărul în cauza dedusă judecăţii.
Pe de altă parte, prezumţia de nevinovăţie, astfel cum este reglementată şi în dispoziţiile art. 6 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului produce, în principal, două categorii de consecinţe:
a) în privinţa organelor judiciare care trebuie să manifeste prudenţă în examinarea actului de trimitere în judecată şi să analizeze, în mod obiectiv, argumentele în favoarea şi în defavoarea inculpatului;
b) în privinţa inculpatului, prezumţia de nevinovăţie implică dreptul acestuia de a propune probe în apărarea sa şi acela de a nu depune mărturie contra lui însuşi.
În sistemul nostru de drept, prezumţia de nevinovăţie – astfel cum este reglementată prin dispoziţiile art. 52 C. proc. pen. şi art. 66 alin. (1) C. proc. pen. – îmbracă două coordonate: administrarea probelor şi interpretarea acestora. În ceea ce priveşte interpretarea probelor, pentru a putea fi înlăturată prezumţia de nevinovăţie este necesar ca instanţa să înlăture eventualitatea, bănuielile, suspiciunile, aproximaţiile pentru ca atunci când infracţiunea nu este dovedită cu certitudine, prezumţia de nevinovăţie împiedică pronunţarea unei hotărâri de condamnare.
În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că prezumţia de nevinovăţie a fost înlăturată, probele administrate de organele judiciare, demonstrând, fără echivoc, vinovăţia inculpatului.
Din probele administrate rezultă că, în data de 9 mai 2007, pe raza comunei Domneşti, judeţul Ilfov, a avut loc un accident de circulaţie în care au fost implicate autoutilitara Dacia Pick-up cu număr de înmatriculare, condusă de martorul S.I. şi motocicleta KAWASAKI, înmatriculată în Italia, condusă de martorul T.J., fratele denunţătorului T.G.I.
Din conţinutul procesului-verbal încheiat de organele de poliţie rezultă că fratele denunţătorului nu posedă permis de conducere.
În aceste împrejurări, pentru a evita tragerea la răspundere penală a fratelui său, denunţătorul T.G.I. a luat hotărârea de a se întâlni cu inculpatul, cunoscând că acesta este agent de poliţie la Postul de Poliţie Domneşti.
A doua zi, după producerea accidentului l-a sunat pe inculpat, stabilind să se întâlnească ulterior pentru a-i da toate detaliile.
În virtutea acestei înţelegeri, inculpatul s-a întâlnit cu denunţătorul în cursul lunii mai 2007, pretinzând, în schimbul ajutorului – în sensul de a influenţa modul de soluţionare al dosarului nr. 4679/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu – suma de 1.500 Euro.
Relevant este faptul că, după prima discuţie telefonică cu inculpatul, acesta s-a deplasat la domiciliul martorului T.N., aspect confirmat de denunţător, dar şi de martorul Z.E., care ştia că inculpatul urma să-l ajute pe denunţător pentru rezolvarea situaţiei juridice a fratelui acestuia.
De asemenea, martorul S.I. - conducătorul autoutilitarei implicată în accident – a arătat, în declaraţiile date, că la 2-3 zile de la accident, a fost sunat de denunţător, s-a întâlnit cu acesta, care i-a confirmat faptul că a găsit pe cineva care să-l ajute pe fratele său şi că această persoană i-a cerut suma de 1.500 Euro.
Acelaşi martor a arătat că i-a dat denunţătorului suma de 400 Euro şi că a rămas cu acesta până când a venit inculpatul T.F. Denunţătorul şi inculpatul au plecat cu autoturismul proprietatea personală a acestuia din urmă, cerându-i să lase suma de 1.500 Euro în torpedoul autoturismului.
În aceeaşi zi, denunţătorul l-a sunat pe martorul S.I., spunându-i că problema s-a rezolvat.
Aceleaşi împrejurări au fost prezentate de martori şi în cursul cercetării judecătoreşti, probele testimoniale coroborându-se cu celelalte probe administrate, din analiza, în ansamblu a acestora, rezultând, fără dubiu, vinovăţia inculpatului.
În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei, Înalta Curte reţine că, potrivit principiului individualizării pedepsei, aceasta trebuie stabilită în raport cu pericolul social concret al faptei săvârşite şi în raport de individualitatea infractorului.
Indicarea criteriilor generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), nu reprezintă o simplă recomandare, ci are un caracter obligatoriu pentru instanţă, fiind necesar a releva în considerentele hotărârii aspecte care susţin pedeapsa aplicată, atât în ceea ce priveşte cuantumul dar şi sub aspectul modalităţii de executare a acesteia.
Sub aspectul gravităţii faptei, Înalta Curte constată că aceasta prezintă un grad de pericol social ridicat, relevat de împrejurările comiterii infracţiunii.
Astfel, inculpatul avea obligaţia să respecte legea, să impună şi celorlalte persoane aceeaşi obligaţie. Contrar însă, inculpatul a încălcat-o, folosindu-se de calitatea sa de agent de poliţie, calitate care i-a permis să-l convingă pe denunţător că va interveni în rezolvarea favorabilă a unui dosar penal în care fratele denunţătorului era cercetat.
După consumarea infracţiunii, inculpatul a negat constant fapta, încercând să denatureze adevărul şi să obţină o soluţie de achitare.
Ca atare, nu se justifică nici reducerea pedepsei şi nici schimbarea modalităţii de executare a acesteia.
Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul T.F.
Va obliga inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.F. împotriva deciziei penale nr. 16/A din 25 februarie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Constată că inculpatul a fost arestat preventiv de la data de 03 octombrie 2007 la 20 septembrie 2008.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuielile judiciare către stat din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3356/2009. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 3376/2009. Penal. Contestaţie la executare... → |
|---|
