ICCJ. Decizia nr. 3372/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.3372/200.
Dosar nr. 3165/2/200.
Şedinţa publică din 21 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
A. 1. Prin rezoluţia din data de 9 martie 2009, adoptată în dosarul nr. 512/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus, în baza art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul U.M.Z., judecător, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 246 şi art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)
Din actele de urmărire penală a rezultat că, prin sentinţa civilă nr. 668 din 23 februarie 2006 emisă în dosarul nr. 608/2005 al Judecătoriei Giurgiu, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul R.D.R. împotriva Comisiei locale de Aplicare a Legii nr. 18/1991 Călugăreni, a Comisiei judeţene de Aplicare a Legii nr. 18/1991 Giurgiu cât şi a numiţilor D.I., M.M. şi D.N.
În legătură cu această sentinţă petentul a considerat că a fost dispusă în mod abuziv, considerând că magistratul judecător se face vinovat de abuz în serviciu.
2. Plângerea formulată de către petent împotriva soluţiei procurorului a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluţia nr. 607/II-2/2009 din 27 aprilie 2009 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, apreciindu-se că nu sunt indicii cu privire la săvârşirea de către magistratul judecător a infracţiunii de abuz în serviciu.
3. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la 2 aprilie 2009, sub nr. 3165/2/2009, petentul R.D.R. a formulat plângere întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., criticând soluţia procurorului, apreciind că aceasta nu a avut în vedere toate înscrisurile cauzei şi a solicitat efectuarea de verificări faţă de numiţii D.N., S.G. şi B.I., cât şi faţă de judecătorul U.M.Z., pentru faptul că primii refuză să restituie terenurile ce îi revin petentului în calitate de moştenitor, iar judecătorul a pronunţat o soluţie pe care o consideră nelegală
Prin sentinţa penală nr. 170 din 18 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul R.R. împotriva rezoluţiei nr. 512/P/2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, intimată fiind U.M.Z., fiind obligat petentul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
în baza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, prima instanţă a reţinut că petentul R.D.R. este moştenitorul defunctului R.D. şi al defunctului D.M.I., împreună cu numiţii S.M. şi D.R.I., ambii din comuna Călugăreni, judeţul Giurgiu, pe o suprafaţă totală de 3,57 ha teren situat atât în intravilanul cât şi extravilanul comunei Călugăreni, ca şi o suprafaţă de 0,77 ha teren.
La data de 19 decembrie 1994, între aceşti moştenitori s-a încheiat o convenţie, la nivelul Primăriei Călugăreni, prin care s-a stabilit ca fiecare să primească suprafeţele de teren, conform actelor existente.
Pentru întreaga suprafaţă de teren au fost emise titlurile de proprietate nr. 109704 şi, respectiv, 109705 din 14 februarie 2005 pe numele defuncţilor, dar moştenitorii nu au procedat la dezbaterea succesiunii, deşi numitul R.D.R., conform unei înţelegeri tacite, a dat în arendă către SC A. SRL Călugăreni suprafaţa de 2,5 ha teren, prin contractul de arendă nr. 1954 din 17 ianuarie 2005, primind în schimb produse agricole şi bani.
Din declaraţiile celorlalţi moştenitori, S.M., respectiv D.R.I., a rezultat că, de fiecare dată, Comisia locală de fond funciar a întocmit documentaţia necesară emiterii titlurilor de proprietate, dar comoştenitorul R.D.R. nu a dorit să se prezinte pentru a semna procesul-verbal de punere în posesie, iar când a fost prezent, a refuzat sistematic.
S-a mai precizat în declaraţiile părţilor că toate suprafeţele de teren solicitate de numitul R.D.R. au fost identificate, s-a întocmit procesul-verbal de punere în posesie, dar petentul nu se prezintă să semneze şi să ia la cunoştinţă despre documentaţia întocmită.
De precizat faptul că reclamantul R.D.R., pentru lămurirea tuturor aspectelor, a sesizat instanţa de judecată din cadrul Judecătoriei Giurgiu, solicitând anularea titlurilor de proprietate cu numărul 109704 din 14 februarie 2005 şi, respectiv, nr. 109705 emise pe numele defuncţilor M.D.A. şi D.I., acţiunea acestuia fiind respinsă aşa cum se precizează în sentinţa civilă nr. 668 din 23 februarie 2006, în dosarul nr. 708/2005 al Judecătoriei Giurgiu.
Petentul R.D.R. a fost nemulţumit de sentinţă, reclamând activitatea preşedintelui de complet, judecător U.M.Z.
Prin adresa nr. 144433 din 25 februarie 2007 s-a comunicat că, potrivit Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, petentului R.D.R. i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru trei poziţii de teren, dar pentru a 3-a a fost pus în posesie, acesta refuzând din nou semnarea procesului-verbal în vederea eliberării titlului de proprietate, aşa cum s-a procedat şi pentru primele două poziţii.
Având în vedere actele şi cercetările efectuate în cauză s-a constatat că faptei sesizate de petent în sarcina primelor trei persoane reclamate îi lipseşte cel puţin un element constitutiv pentru a putea reprezenta infracţiunea prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), respectiv intenţia, precum şi elementul material al laturii obiective a infracţiunii, care ar trebui să constea în neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu specifice pentru activitatea celor reclamaţi şi care, în speţă, nu se poate reţine, deoarece aceştia şi-au îndeplinit în cadrul comisiei specializate locale de fond funciar, iar imposibilitatea emiterii titlurilor de proprietate pentru toate suprafeţele de teren cuvenite petentului se datorează numai atitudinii constante a acestuia de a refuza semnarea proceselor-verbale de punere în posesie, pe baza cărora să se poată emite titlurile, această procedură fiind obligatorie, conform Legii nr. 18/1991, republicată.
Faţă de cele de mai sus şi ţinând cont de faptul că nimeni nu-şi poate invoca propria culpă în nerealizarea unui drept şi pentru a acuza alte persoane de această situaţie, în mod corect s-a constatat de către procuror (ordonanţa nr. 2885/P/2007 din 210 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu) incidenţa în cauză a cazului prev. de art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de numiţii D.N., S.G. şi B.I.
În ceea ce priveşte activitatea magistratului intimat U.M.Z., s-a reţinut că nemulţumirea petentului în legătură cu sentinţa pronunţată nu poate constitui prin ea însăşi o faptă care să atragă o responsabilitate penală, soluţia fiind urmarea cercetării judecătoreşti efectuate de magistrat cât şi propriei convingerii în legătură cu probele administrate.
Cu privire la susţinerea petentului în sensul că actele îndeplinite de judecător sunt nule, întrucât judecătorul U.M.Z. a fost numit în funcţie la data de 22 aprilie 2005, iar actele pe care Ie-a întocmit până atunci nu ar fi valabile, acestea nu se confirmă, dat fiind că numirea în funcţie s-a făcut în conformitate cu art. 30 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, după validarea examenului de capacitate, dată până la care aceasta a fost judecător stagiar.
Nici susţinerea referitoare la existenţa unor încheieri de şedinţă nesemnate nu atrag răspunderea penală a magistratului judecător, ci doar cel mult nulitatea respectivului act şi numai dacă ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă, a căror verificare excede prezentei cauze.
În concluzie, prima instanţă, în baza propriului examen, a constatat că nu rezultă existenţa faptei reclamate de către petent în sarcina intimatei, deoarece acesta şi-a exercitat atribuţiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale.
B. împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs petentul R.D.R., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, reiterând criticile din plângerea penală şi plângerea adresată instanţei în baza art. 278/1 C. proc. pen.
Examinând recursul declarat de petent sub toate aspectele, conform art. 385/6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat.
Instanţa de fond a constatat că situaţia de fapt reţinută de procuror corespunde actelor premergătoare administrate în prezenta cauză şi că acesta a apreciat în mod corect că activităţile desfăşurate de intimată nu întrunesc elemente constitutive ale infracţiunilor reclamată prin plângerea penală. Din actele premergătoare efectuate de procuror nu rezultă nici un indiciu în legătură cu exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu de către intimata judecător U.M.Z., în scopul prejudicierii intereselor procesuale ale petentului, cu ocazia instrumentării dosarului civil nr. nr. 708/P2005 al Judecătoriei Giurgiu şi pronunţării sentinţei civile nr. 668 din 23 februarie 2006, prin care s-a respins acţiunea formulată de reclamantul R.R.R. împotriva pârâţilor Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Călugăreni, Comisia Judeţeană de aplicare a Legii nr. 18/1991 Giurgiu, D.I., M.M. şi D.N.. în legătură cu pronunţarea acesteia sentinţe, Curtea reţine că magistraţii nu pot fi traşi la răspundere, de principiu, în legătură cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti considerate greşite de una dintre părţi, deoarece aceste activităţi prevăzute în codul de procedură civilă au la bază principiul liberei aprecieri a probelor iar hotărârile judecătoreşti nu pot fi desfiinţate sau modificate decât prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.
Totodată, nemulţumirea petentului faţă de soluţia adoptată prin sentinţa civilă mai sus menţionată, nu poate conduce la concluzia că s-a săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu de către intimată, pronunţarea unei soluţii în cadrul activităţii de judecată prin evaluarea şi interpretarea materialului probator şi a normelor legale apreciate aplicabile unei cauze, în lipsa unor elemente de natură a pune la îndoială buna credinţă, neputând constitui temei pentru începerea urmăririi penale.
Ca atare, pentru aceste considerente, constatând că atât rezoluţia procurorului cât şi sentinţa pronunţată în cauză sunt legale şi temeinice, văzând şi dispoziţiile art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat iar în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod va obliga recurentul la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul R.R., împotriva sentinţei penale nr. 170 din 18 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3370/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3378/2009. Penal → |
|---|
