ICCJ. Decizia nr. 3854/2009. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3854/2009
Dosar nr. 2215/116/2008
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 5 din data de 20 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia penală, s-au dispus următoarele:
Au fost respinse cererile de achitare formulate de inculpatul N.N., prin apărător.
În baza art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul N.N. la 6 luni închisoare.
A făcut aplicarea art. 71 şi 64 lit. a) şi b) C. pen.
A făcut aplicarea art. 81 - 82 C. pen., pe o durată de 2 ani şi 6 luni, ce constituie termen de încercare.
A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
A obligat pe inculpat la plata sumei de 300 RON către stat, ce constituie cheltuieli judiciare.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:
Fapta inculpatului N.N., care a promis agentului de poliţie T.G. suma de 300 de euro, solicitându-i acestuia să distrugă dosarul penal înregistrat pe numele său, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită prev. de art. 255 C. pen., raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.
Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul N.N.
În motivele de apel, sentinţa a fost criticată sub următoarele aspecte:
Condamnarea greşită a inculpatului trebuind să fie achitat conform dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., deoarece discuţia cuprinsă în procesul-verbal de transcriere, cât şi declaraţia din 24 februarie 2008, nu sunt serioase.
În subsidiar, aplicarea dispoziţiilor art. 181 C. pen., fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Prin Decizia penală nr. 111 din data de 11 mai 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a dispus următoarele:
A admis apelul declarat de inculpatul N.N. împotriva Sentinţei penale nr. 5 din 20 ianuarie 2009 a Tribunalului Călăraşi, secţia penală, în Dosarul nr. 2215/116/2008.
A desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi, în fond, rejudecând:
A făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Cheltuielile judiciare în apel au rămas în sarcina statului.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Instanţa de fond a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prev. de art. 71 şi art. 64 lit. a) şi b) C. pen., când în mod legal trebuia să-i fie interzis doar dreptul prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a. Aceasta întrucât nu-i poate fi aplicată inculpatului o decădere din exerciţiul unui drept (dreptul de a alege), al cărui conţinut nu este afectat de comiterea infracţiunii.
Un alt motiv de nelegalitate se referă la faptul că deşi s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei principale potrivit art. 81 - 82 C. pen., instanţa a omis să suspende şi executarea pedepsei accesorii, aşa cum impune obligatoriu art. 71 alin. (5) C. pen.
Inculpatul N.N., în termen legal a formulat recurs, împotriva Deciziei penale nr. 111 din 11 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Recurentul critică soluţia instanţei de apel ca fiind nelegală şi netemeinică, invocând cazul de casare, prevăzut de dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. (s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare).
În susţinerea acestui motiv de casare se susţine că recurentul-inculpat nu a avut intenţia de a oferi vreo sumă de bani pentru obţinerea unei soluţii favorabile. Se arată că lipsa unui proces-verbal de consemnare a refuzului de a preda permisul de conducere, demonstrează că recurentul nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de dare de mită.
În subsidiar, se solicită reducerea pedepsei avându-se în vedere datele personale favorabile acestuia.
Examinând legalitatea şi temeinicia soluţiei instanţei de apel, din punct de vedere al motivelor de recurs - dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că recursul formulat nu este fondat.
Pe baza probelor administrate, în cauză a fost stabilită corect situaţia de fapt şi încadrată corect în drept.
Pentru a fi reţinută „eroare gravă de fapt” trebuie să se constate că această eroare a influenţat hotărâtor soluţia dată în cauză, adică greşita stabilire a situaţiei de fapt să fi determinat o esenţială eroare în legătură cu condamnarea inculpatului recurent.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauză nu a fost comisă o gravă eroare de fapt.
Din probele administrate în cauză, dar şi din declaraţia inculpatului din apel se constată că apărările sale, în sensul lipsei intenţiei de a mitui pe poliţist, se bazează pe o interpretare personală a împrejurărilor faptice, fără a produce vreo dovadă care să-i susţină apărarea.
În această situaţie se constată că prima instanţă corect a cenzurat apărările inculpatului şi a reţinut temeinic existenţa infracţiunii de dare de mită, cum şi a vinovăţiei inculpatului.
Acesta a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de dare de mită prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. în formă calificată cerută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că a promis agentului de poliţie T.G. suma de 300 euro pentru ca acesta să distrugă dosarul penal, înregistrat pe numele inculpatului pentru o infracţiune la regimul circulaţiei rutiere.
Elementul material al acestei infracţiuni se săvârşeşte anterior efectuării actului de serviciu, iar sub aspect subiectiv fapta este comisă cu intenţie directă, ori indirectă, scopul urmărit pentru comiterea faptei fiind un element indispensabil pentru stabilirea vinovăţiei.
În cauză inculpatul a fost depistat în noaptea de 23/24 februarie 2008 de poliţistul T.G. conducând pe drumul public autoturismul marca D., constatându-se în urma analizei toxicologice că inculpatul avea o alcoolemie de 1,60 gr. ‰, dar şi că avea permisul de conducere auto reţinut, tot pentru săvârşirea unei abateri la regimul circulaţiei rutiere.
Scopul urmărit de inculpat era acela de a nu fi tras la răspundere penală pentru fapta comisă, solicitând poliţistului în schimbul sumei oferite distrugerea dosarului, care fusese deja înregistrat în evidenţele poliţiei.
Demersul inculpatului în sensul oferirii sumei de bani a avut loc mult ulterior datei de 23/24 februarie 2008, respectiv la 15 iulie 2008, urmat de un altul la 18 iulie 2008, ceea ce arată că inculpatul a realizat împrejurările în care acţionează, forma vinovăţiei fiind cea a intenţiei directe.
Din nicio dovadă nu rezultă că poliţistul ar fi avut iniţiativa distrugerii dosarul ori că i-ar fi cerut bani inculpatului. Dacă ar fi existat o asemenea ipoteză, poliţistul nu ar mai fi înregistrat dosarul, dar acesta în urma insistenţelor inculpatului şi al refuzului acestuia de a se prezenta pentru predarea permisului la 21 iulie 2008 a formulat un denunţ împotriva inculpatului, obţinându-se apoi de la Tribunalul Călăraşi autorizarea înregistrării convorbirii dintre poliţist şi inculpat.
Din procesul-verbal din 06 august 2008 de redare a acestei convorbiri rezultă clar, expres şi direct că inculpatul este cel care a oferit poliţistului o sumă de bani (îţi dau şi eu dreptul cât zici matale; să nu mă bagi la dare de mită; îţi dau şi eu două trei sute de euro .. şi dosarul..; ca să văd eu că dispare dosarul; îi dăm foc .. îi dăm foc .. amândoi ne găsim şi mergem la Argeş .. peste două trei ore eu vin cu banii, mata cu dosarul .. cu bricheta .. îi dai foc .. şi .. am plecat; nu te cunosc, nu mă cunoşti), pentru distrugerea dosarului deja înregistrat. A pretinde că un asemenea demers (cum este redat în derulare) nu a fost făcut cu intenţie directă, echivalează nu doar cu negarea evidenţei, dar şi cu negarea propriilor susţineri. Mai mult, în declaraţia din apel inculpatul arată că şi această convorbire înregistrată a fost în sensul ca poliţistul să-i determine să-i dea o sumă de bani, deşi nici nu a invocat şi nici nu rezultă că asupra inculpatului s-au exercitat presiuni psihice ori fizice.
Instanţa de apel a constatat la inculpat un demers nu doar îndrăzneţ, dar reflectând un mod obişnuit de a-şi rezolva problemele litigioase aşa încât nu poate fi primită solicitarea în sensul lipsei intenţiei, aceasta fiind sub forma intenţiei directe.
Astfel că cererea de achitare pe temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. nu poate fi primită.
Nici solicitarea de achitare pe temeiul prev. de art. 10 lit. b1) C. proc. pen. nu poate fi acceptată. De altfel, se poate observa că între cele două solicitări există o contradicţie evidentă şi nu se poate aprecia că faptei îi lipseşte gradul de pericol social corespunzător unei infracţiuni.
Inculpatul a acţionat cu intenţie directă, demersurile sale au avut o durată în timp, au fost îndreptate împotriva unui funcţionar ce exercită autoritatea de stat şi urmărea nu doar zdruncinarea încrederii în autoritatea statului, dar şi distrugerea unor dovezi ce-l incriminau pentru o faptă penală.
În aceste împrejurări nu se poate reţine lipsa unui pericol social al faptei scăzut, valorile sociale ocrotite şi încrederea în funcţionarii ce exercită autoritatea statului nefiind lipsită de importanţă.
Pentru toate aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. să se respingă ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.N.
Conform dispoziţiilor art. 192 C. proc. pen. urmează a obliga pe recurent la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.N. împotriva Deciziei penale nr. 111 din 11 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3853/2009. Penal. Luare de mită (art. 254... | ICCJ. Decizia nr. 1894/2009. Penal → |
|---|
