ICCJ. Decizia nr. 3963/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3963/2009
Dosar nr. 1634/44/2009
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 219/ F din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală, s-a respins, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul T.S.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin încheierea de şedinţă din data de 6 noiembrie 2009, Curtea de Apel Galaţi a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului T.S. pe o durată de 28 de zile cu începere de la 6 noiembrie 2009 la 4 decembrie 2009 .
Inculpatul T.S. a formulat în faza de urmărire penală, în baza art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., cerere de liberare provizorie sub control judiciar, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
În esenţă, inculpatul prin apărător a solicitat să se constate că nu sunt indicii din care să rezulte săvârşirea faptei pentru care s-a dispus arestarea preventivă, că nu sunt indicii din care să rezulte că lăsat în libertate ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, în condiţiile în care apreciază că urmărirea penală ar fi finalizată şi că, având în vedere faptul că este avocat, are o familie închegată, cu trei copii minori în întreţinere, lăsarea sa în libertate sub control judiciar nu ar prezenta nici un pericol atât pentru comunitate, cât şi pentru bunul mers al procesului penal, inculpatul asumându-şi îndeplinirea tuturor măsurilor ce se vor dispune de către instanţa de judecată, fiind conştient de sancţiunea revocării, în cazul nerespectării acestor măsuri.
Analizând cererea, instanţa de fond a constatat că M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Galaţi a solicitat luarea măsurii arestării preventive a inculpatului T.S., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 247 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, în sarcina acestuia reţinându-se că, în calitate de avocat în cadrul Baroului Bucureşti, a pretins sume de bani de la martora denunţătoare C.G., pentru a interveni pe lângă judecătorii care soluţionează Dosarul penal nr. 1012/121/2008 al Curţii de Apel Galaţi, în care martora denunţătoare are calitatea de inculpată, în scopul obţinerii liberării sale din starea de arest preventiv.
Inculpatul a primit în două tranşe sumele de 1000 RON şi 500 euro de la investigatorul sub acoperire P.N., în scopul mai sus menţionat. Ulterior, prin intermediul numitei B.I.A. a pretins de la martora denunţătoare C.G. suma de 30.000 euro, în acelaşi scop. Astfel, inculpatul T.S. a pretins direct de la martora denunţătoare suma de 5 000 euro, cerându-i ca suma de 10.000 euro să o aibă pregătită pentru momentul când va fi liberată.
La data de 5 noiembrie 2009 inculpatul T.S. a fost prins în flagrant, în momentul în care a primit suma de 5000 euro de la investigatorul sub acoperire P.N. În raport de această situaţie de fapt, s-a apreciat că la dosarul de urmărire penală sunt probe şi indicii temeinice, din care rezultă că inculpatul a săvârşit infracţiunea de trafic de influenţă şi pe cale de consecinţă a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Instanţa de fond a constatat că sunt îndeplinite condiţiile liberării prev. de art. 1602 pct. 1 C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prev. de lege pentru infracţiunea inculpatului nu depăşeşte 18 ani, situaţie în care a analizat pe fond cererea formulată de inculpat, reţinând următoarele:
Liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură facultativă, aşa cum rezultă din sintagma „se poate acorda", folosită atât în art. 1602 cât şi în art. 1604 C. proc. pen.
Aceasta înseamnă că cererea de liberare provizorie poate fi respinsă nu numai atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea liberării, ci şi în cazul în care cererea de liberare provizorie este neîntemeiată, organul judiciar apreciind ca nepotrivită (neoportună) lăsarea în libertate a celui în cauză - deşi, formal, nu există interdicţii la acordarea liberării.
Beneficiul liberării provizorii nu este, aşadar, un drept al condamnatului, ci doar o vocaţie a acestuia. Organul judiciar este cel care - după ce constată îndeplinirea condiţiilor - apreciază, în fiecare caz în parte, dacă este sau nu oportună acordarea acesteia.
Cât priveşte criteriile ce urmează să stea la baza aprecierii sale, legea nu le indică, dar nici nu le limitează. Ele pot fi atât externe faptei inculpatului (de exemplu, inculpatul s-a ascuns multă vreme anterior arestării, încercând să se sustragă tragerii la răspundere penală), dar şi strâns legate de faptă, caracterizând gradul ei de pericol social concret, şi de persoana inculpatului.
Luarea în considerare a unor asemenea criterii nu numai că nu adaugă la lege - atâta vreme cât legea nu prevede limitări, dar, dimpotrivă, serveşte la corecta aplicare a legii, în litera şi spiritul ei.
Deci, instanţa de judecată analizează cererea formulată de inculpat în lumina celor mai sus-menţionate şi nu numai în baza dispoziţiilor art. 1602 pct. 2 C. proc. pen., în care se prevede că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului şi, în consecinţă, va analiza cererea formulată de inculpat şi în raport de oportunitatea ei în acest stadiu procesual, precum şi în raport de gradul de pericol social al faptelor reţinute în sarcina inculpatului.
În acest context, instanţa de fond a constatat că infracţiunea reţinută în acest moment în sarcina inculpatului prezintă un grad ridicat de pericol social, în special raportat la calitatea de care s-a folosit inculpatul - avocat.
S-a apreciat că pericolul social ridicat al faptei reţinute în sarcina inculpatului mai rezultă şi din faptul că această faptă a adus atingere credibilităţii de care trebuie să se bucure organele de urmărire penală şi de justiţie, precum şi credibilităţii de care trebuie să se bucure corpul avocaţilor, în calitatea lor de participanţi activi la înfăptuirea actului de justiţie.
Instanţa de fond a constatat că, mai concret, prin fapta sa, inculpatul a adus un „blam" atât asupra corpului magistraţilor judecători, asupra obiectivitătii lor în soluţionarea diferitelor cauze, cât şi asupra avocaţilor, onestităţii şi îndeplinirii profesiei de avocat, cu bună credinţă.
Prin definiţie, conform jurisprudenţei în materie, pericolul concret pentru ordinea publică este înţeles ca o „reacţie colectivă faţă de infracţiunea săvârşită care, prin rezonanţa ei, afectează echilibrul social firesc, creează o stare de indignare, de dezaprobare, de temere şi de insecuritate socială, stimulează temerea că justiţia nu acţionează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de accentuat pericol social şi poate încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare".
Datele ce caracterizează persoana inculpatului: fără antecedente penale, cu o familie integrată în societate, ar putea duce la concluzia că lăsarea lui în libertate nu ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică dar, din datele ce caracterizează faptele reţinute în acest moment în sarcina inculpatului, aşa cum au fost expuse în situaţia de fapt menţionată mai sus, rezultă că lăsarea inculpatului în libertate creează o stare de pericol, de insecuritate pentru cetăţeni.
Mai concret, în rândul societăţii, prin admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, s-ar crea un sentiment de neîncredere în actul de justiţie, în sensul că s-ar induce falsa impresie că anumite categorii socio-profesionale (în speţă, calitatea de avocat) ar putea săvârşi diferite fapte de natură penală, deoarece legea sau instanţa de judecată ar da dovadă de mai multă clemenţă faţă de această categorie socio-profesională, în raport de alte persoane care ar săvârşi fapte similare şi pentru care s-ar menţine starea de arest.
Astfel, s-ar crea falsa impresie că simpla calitate de avocat sau altă funcţie care are legătură cu înfăptuirea actului de justiţie, ar fi o acoperire pentru o persoană care în acest fel ar putea să săvârşească diferite fapte penale, conştient fiind că datorită calităţii sale s-ar da dovadă de clementă în luarea unor măsuri coercitive, cum este cazul arestării preventive.
Fapta reţinută în sarcina inculpatului, de a căuta obţinerea de foloase materiale prin traficarea influenţei pe care a lăsat să se înţeleagă că o are asupra completului de judecată, pentru a îl determina să pronunţe o hotărâre favorabilă martorei denunţătoare, constituie o faptă cu un grad ridicat de pericol social, care impune menţinerea stării de arest a inculpatului.
Cu privire la oportunitatea unei asemenea măsuri, instanţa de fond a analizat-o în raport de momentul procesual şi de impactul asupra participanţilor la procesul penal, constatând următoarele:
Nu este oportună liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului la acest moment procesual, când cauza se găseşte în faza de urmărire penală, ancheta urmând a fi finalizată, nu din perspectiva posibilităţii ca inculpatul, lăsat în libertate, să încerce denaturarea adevărului, ci din prisma persoanelor, părţilor implicate în această cauză. Mai concret, ce idee şi-ar face despre actul de justiţie martorul denunţător, care a trecut în final peste orice temere şi a hotărât să denunţe activitatea infracţională a inculpatului, dacă ar afla că acesta a fost pus în libertate.
Chiar dacă nu sunt la acest moment indicii că inculpatul ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, dar numai simpla punere în libertate a acestuia ar însemna pentru martora denunţătoare o stare de temere, de panică şi neîncredere în actul de justiţie, chiar dacă instanţa, cu ocazia punerii inculpatului în libertate sub control judiciar, ar interzice ca acesta să ia legătura cu anumite persoane.
S-a reţinut că celelalte motive invocate de inculpat prin apărător referitoare la nevinovăţia sa şi la faptul că urmărirea penală ar fi finalizată, exced cadrului procesual, deoarece există o hotărâre de arestare preventivă care a analizat aceste indicii, vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului neputând fi analizate cu ocazia soluţionării cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, în termen legal a declarat recurs inculpatul, solicitând casarea sentinţei şi pe fond admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, susţinând în esenţă că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale.
Examinând hotărârea instanţei de fond, sub aspectul motivelor de recurs invocate şi din oficiu sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, hotărârea instanţei de fond fiind legală şi temeinică.
Potrivit art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani, iar în baza alin. (2) al aceluiaşi text, liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea sau distrugerea unor mijloace de probă sau prin alte asemenea fapte.
Liberarea provizorie este unul din mijloacele de realizare a scopului măsurilor preventive, care constă în asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal ori împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei (art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.).
Acordarea liberării provizorii este facultativă, este atributul instanţei şi lăsată la aprecierea acesteia, ceea ce înseamnă că cererea poate fi respinsă nu numai în situaţia în care se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, ci şi în situaţia în care instanţa apreciază că punerea inculpatului în libertate nu este oportună. Faptul că cererea îndeplineşte formal condiţiile de admisibilitate în principiu nu conferă inculpatului un drept absolut de a fi liberat provizoriu, ci doar o vocaţie la aceasta.
Astfel, procedura liberării provizorii presupune mai multe etape de verificare, instanţa urmând a se pronunţa în final asupra temeiniciei cererii, temeinicie care trebuie analizată în raport cu motivul pentru care inculpatul a fost privat de libertate.
În prezenta cauză, Înalta Curte constată că mod corect instanţa de fond a respins cererea de liberare provizorie a inculpatului, având în vedere că starea de arest preventiv corespunde în cea mai mare măsură realizării scopului procesului penal, astfel cum prevăd şi dispoziţiile art. 136 C. proc. pen., iar lăsarea inculpatului în stare de libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, în raport de natura şi gradul de pericol social al infracţiunii pretins săvârşite, ce nu poate fi disociat de rezonanţa negativă a unor astfel de fapte în rândul comunităţii, căreia i se poate induce convingerea că există posibilitatea eludării unei sancţiuni penale, în schimbul oferirii de avantaje patrimoniale celor direct implicaţi în înfăptuirea justiţiei.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.S. împotriva sentinţei penale nr. 219/ F din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.S. împotriva sentinţei penale nr. 219/ F din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3948/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3968/2009. Penal. Infracţiuni privind... → |
|---|
