ICCJ. Decizia nr. 4128/2009. Penal. înlocuirea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4128/2009
Dosar nr. 9534/1/2009
Şedinţa publică din 9 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele:
Prin încheierea din 2 decembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 11294/2/2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a dispus, în baza art. 136, art. 143 şi art. 1451 raportat la art. 145 C. proc. pen., luarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara faţă de patru inculpaţi, printre care şi inculpatul M.E. (fiul lui M. şi al E.).
În temeiul art. 1451 alin. (2) raportat la art. 145 alin. (1)1, (1)2 C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, în sarcina inculpatului s-a dispus respectarea următoarelor obligaţii:
- să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori sunt chemaţi;
- să se prezinte la organul de poliţie din localitatea de domiciliu, conform programului de supraveghere întocmit de acesta sau ori de câte ori sunt chemaţi;
- să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei de judecată;
- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme;
- să nu ia legătura şi să nu comunice în vreun fel, direct sau indirect cu ceilalţi inculpaţi şi martorii din prezenta cauză.
În temeiul art. 1451 alin. (2) raportat la art. 145 alin. (2)2 C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii preventive sau a obligaţiilor care le revin pe durata acesteia, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut prin rechizitoriul nr. 207/P/2009 din 26 noiembrie 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A., printre alţi inculpaţi, a fost trimis în judecată şi inculpatul M.E. pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (2) raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 constând în aceea că, în luna septembrie 2009, a remis inculpatului R.D., judecător în cadrul Tribunalului Prahova, prin intermediul inculpatei P.V.I., suma de 20.000 euro pentru a dispune punerea în libertate a inculpatului P.F.N., cercetat în stare de arest preventiv în Dosarul nr. 57/P/2008 al D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Ploieşti, aflat pe rolul Tribunalului Prahova pentru judecarea fondului cauzei.
Prin ordonanţa nr. 207 din 4 noiembrie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. a dispus faţă de inculpatul M.E. măsura obligării de a nu părăsi ţara pe o perioadă de 30 de zile, de la 4 noiembrie 2009 până la 3 decembrie 2009 inclusiv, pentru săvârşirea infracţiunii arătate mai sus şi pentru care a şi fost trimis în judecată prin rechizitoriul din 26 noiembrie 2009. Totodată, prin aceeaşi ordonanţă, inculpatului i-a fost impusă respectarea mai multor obligaţii pe durata măsurii preventive: prezentarea la organele de poliţie ori de câte ori este chemat şi conform programului de supraveghere, să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura, să nu deţină, să nu folosească, să nu poarte nici o categorie de arme, să nu ia legătura şi să nu comunice în vreun fel, direct sau indirect, cu ceilalţi învinuiţi şi cu martorii din dosar.
Investită cu judecarea cauzei, Curtea de Apel Bucureşti, din oficiu, a examinat măsura arestării preventive dispusă faţă de inculpat de către procuror şi a constatat că se impune luarea acestei măsuri şi de către instanţa de judecată.
Curtea a constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 136, 143 şi 1451 C. proc. pen. cu trimitere la art. 145 C. proc. pen., din probele administrate rezultând că există indicii temeinice care să facă rezonabilă presupunerea că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care este trimis în judecată (declaraţiile celorlalţi inculpaţi şi îndeosebi ale lui P.V.I. şi S.I., procesele-verbale de redare a înregistrărilor telefonice şi înregistrările audio-video în mediul ambiental, declaraţiile martorilor).
Curtea a apreciat că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara se impune a fi luată, fiind necesară şi oportună faţă de natura cauzei, de activitatea şi contribuţia inculpatului la săvârşirea infracţiunii.
Nu în ultimul rând, Curtea a apreciat că măsura obligării de a nu părăsi ţara corespunde în cea mai mare măsură realizării scopului procesului penal, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 136 C. proc. pen., reţinând că dată fiind şi faza de debut a cercetării judecătoreşti, când nu s-a administrat în faţa instanţei nici o probă, măsura se impune a fi luată şi pentru a nu se periclita buna desfăşurare a procesului penal.
Ca urmare, având în vedere aceste aspecte, textele de lege arătate şi Decizia nr. 76/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată într-un recurs în interesul legii, Curtea a dispus luarea faţă de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi ţara prevăzută de art. 1451 C. proc. pen.
În termen legal, împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul M.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul a arătat că în timpul urmăririi penale, faţă de el s-a dispus măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, astfel că, atâta timp cât această măsură nu se epuizase ca timp şi efecte, instanţa de judecată nu mai putea lua o altă măsură preventivă, prima dintre ele nefiind nici încetată, nici revocată, nici înlocuită cu altă măsură, la momentul dispunerii celei de a doua.
Potrivit dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei nr. 76/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 545 din 18 iulie 2008, pronunţată în recurs în interesul legii, ulterior sesizării instanţei, măsura preventivă prevăzută de art. 1451 C. proc. pen. nu poate fi menţinută sau prelungită. Rezultă de aici că încheierea Curţii de Apel Bucureşti este nelegală, întrucât luarea măsurii preventive de către această instanţă faţă de inculpat echivalează cu o menţinere sau prelungire a măsurii anterioare, dispoziţie interzisă prin Decizia în interesul legii arătată.
În ceea ce priveşte netemeinicia măsurii preventive dispuse, s-a susţinut că luarea acesteia nu se impune având în vedere stadiul procesual, faptul că inculpatul şi-a recunoscut fapta şi a avut o atitudine de regret faţă de comiterea acesteia, poziţia sa socială şi profesională, gradul ridicat de instruire, situaţia familială, precum şi faptul că în cauză au fost audiate toate părţile şi martorii, au fost administrate celelalte probatorii.
S-a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea încheierii atacate şi, pe fond, revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara dispusă faţă de inculpat.
Examinând recursul prin prisma dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat.
Instanţa de fond a dispus măsura preventivă a obligării inculpatului de a nu părăsi ţara cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.
Potrivit art. 145 C. proc. pen., această măsură preventivă poate fi dispusă atât de procuror, în faza urmăririi penale, cât şi de judecător, în cursul judecăţii.
În speţă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A., a dispus această măsură, prin ordonanţă, la data de 4 noiembrie 2009 faţă de învinuitul M.E., iar Curtea de Apel Bucureşti faţă de aceeaşi persoană, dar având calitatea de inculpat prin actul de trimitere în judecată întocmit de procuror la 26 noiembrie 2009, la data de 2 decembrie 2009, prin încheierea supusă recursului.
Instanţa era îndreptăţită legal să dispună măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, fiind vorba de o fază procesuală distinctă în cadrul căreia s-a apreciat asupra luării măsurii; măsura preventivă dispusă de parchet nu mai putea fi menţinută sau prelungită după momentul investirii instanţei prin rechizitoriu, astfel că, din oficiu, instanţa era obligată să se pronunţe cu privire la luarea ori nu a acesteia.
În cauză nu este vorba de existenţa a două măsuri preventive concomitente, ci de luarea unei alte măsuri de obligare de a nu părăsi ţara, la expirarea măsurii iniţiale, astfel că nu sunt încălcate prevederile art. 136 C. proc. pen.
Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti este conformă şi dispoziţiilor Deciziei nr. 76/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în interesul legii, astfel că instanţa supremă va respinge ca nefondate criticile aduse prin motivele de recurs cu privire la nelegalitatea încheierii atacate.
Cu privire la temeinicia acestei hotărâri, Înalta Curte constată că măsura preventivă dispusă de inculpatul M.E. este necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal, asigurării posibilităţii stabilirii adevărului în cauză, continuităţii şi celerităţii administrării probatoriului, cercetarea judecătorească aflându-se la debutul ei.
Măsura se dovedeşte a fi temeinică şi proporţională şi în raport de persoana inculpatului care îşi poate, astfel, îndeplini obligaţiile familiale, sociale şi profesionale. În consecinţă, vor fi respinse, ca neîntemeiate criticile formulate de recurent şi sub acest aspect.
Pentru aceste considerente, constatând că recursul inculpatului este nefondat, Înalta Curte îl va respinge ca atare şi va dispune obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Văzând dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.E. împotriva încheierii din 2 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 11294/2/2009.
Obligă recurentul inculpat la 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4125/2009. Penal. Cerere de transfer de... | ICCJ. Decizia nr. 4175/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
