ICCJ. Decizia nr. 4164/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4164/2009
Dosar nr. 960/59/2009
Şedinţa publică din 11decembrie 2009
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sesizarea înregistrată la 7 mai 2009, numitul M.D. a solicitat cercetarea numitului D.C. prim-procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Lugoj sub aspectul săvârşirii infracţiunii de favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.
In motivarea sesizării, M.D. a apreciat că primul procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj ar fi dat dispoziţii unor procurori din cadrul parchetului al cărui conducător este, precum şi lucrătorilor de poliţie care au efectuat acte de cercetare penală în mai multe dosare înregistrate la Parchetul de pe lângă Judecătoria Lugoj, anume dosarele 24/P/2008, 38/P/2008, 1209/P/2008, 2588/P/2008, în scopul de a-l ajuta pe numitul N.G., persoană care ar fi fost cercetată în aceste cauze penale.
Petiţionarul a arătat că magistratul a împiedicat conexarea unor dosare iar presupusa favorizare a lui N.G., a fost explicată de către autorul sesizării prin faptul că N. ar fi fost şi este şi în prezent informatorul procurorului.
Prin Rezoluţia din 12 iunie 2009, dată, în dosarul nr. 358/P/2009, de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, s-a dispus, în baza art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de intimatul D.C., prim procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.
Pentru a dispune astfel, s-au reţinut următoarele .
Între M.D. şi N.G.N. există o relaţie tensionată, generată de faptul că cele două părţi au formulat, una împotriva celeilalte, mai multe plângeri penale, ce au făcut obiectul unor dosare penale ce au fost soluţionate de către magistraţi procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj iar intimatul D.C. în calitate de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj a soluţionat plângerile împotriva actelor emise de către procurorii.
S-a arătat că în soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege, dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris, fiind obligatorii pentru procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală că, primul procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj nu putea să dispună, în exercitarea activităţii de repartizare a cauzelor penale la procurorii din componenţa parchetului. Altfel spus, procurorul care urma să dea soluţie în acel dosar era cel care avea obligaţia de strângere a probelor necesare aflării adevărului în cauză, independent de datele şi indiciile existente la momentul depunerii actului de sesizare, iar nu primul procuror, căruia legea nu îi permite să dea dispoziţii procurorului de caz prin care sa arate ce mijloace de probă trebuiesc a fi administrate într-un dosar sau să interzică administrarea lor.
Din actele premergătoare efectuate în cauză s-a constatat că nu poate fi reţinută în sarcina intimatului săvârşirea vreunei fapte penal.
Împotriva sus-identificatei rezoluţii, petiţionarul a formulat, în termen legal, plângere conform art. 278 C. proc. pen., plângere care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin Rezoluţia nr. 7493/II/2/2009 din 23 iulie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara .
Ca urmare, nemulţumit, petiţionarul s-a adresat cu plângere instanţei de judecată competente, în baza art. 2781 C. proc. pen.
Prin sentinţa penală nr. 259 PI din 21 decembrie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a respins ca nefondată plângerea formulată de petiţionar împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, cu motivarea că, în mod corect, în raport cu actele premergătoare efectuate în cauză, s-a reţinut inexistenţa infracţiuni reclamate de aceasta împotriva intimatului.
Împotriva sentinţei sus-menţionate, petiţionarul M.D. a declarat recursul de faţă, la judecarea căruia nu a fost prezent.
Recursul nu este fondat.
Procedând la examinarea sentinţei atacate în raport cu notele scrise de recurs precum şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, Înalta Curte constată că soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de intimatul D.C. adoptată de Parchet şi confirmată de prima instanţă , este temeinică şi legală, din moment ce nu au putut fi identificate elemente ale infracţiunii prevăzute de art. 264 C. pen., infracţiune ce ar fi fost săvârşită de acesta.
Înalta Curte constată că, din actele premergătoare efectuate în cauză, nu rezultă săvârşirea vreunei fapte penale de către magistratul intimat, iar simpla nemulţumire faţă de soluţia dată de acesta nu poate constitui un argument solid şi serios pentru a declanşa urmărirea penală împotriva sa.
Împrejurarea că petiţionarul este nemulţumit de soluţia adoptată în cauză nu poate conduce la concluzia întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii pe care aceasta a indicat-o în plângerea sa.
Împotriva unor acte ale procurorului sau a unor hotărâri considerate nelegale şi netemeinice dispoziţiile legale prevăd posibilitatea exercitării căilor de atac, tocmai pentru ca, în cazul unor greşeli, acestea să poată fi îndreptate, ceea ce exclude, de plano, posibilitatea ca pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti sau a unei soluţii de către procuror să poată fi considerată, prin ea însăşi, infracţiune.
Dacă s-ar admite ca împotriva magistraţilor care au pronunţat o hotărâre judecătorească sau care au dispus o anume soluţie să se poată face plângeri penale, ar însemna că s-ar institui noi căi de atac, neprevăzute de lege, ceea ce este inadmisibil.
Soluţionând cauza în care petiţionarul a fost parte şi pronunţând o soluţie, întâmplător, defovorabilă acestuia - intimatul nu au făcut altceva decât să îndeplinească activităţi şi acte atribuite în competenţa sa prin lege, motiv pentru care în sarcina acestuia nu se poate reţine vreo faptă penală.
Faţă de cele expuse, în cauză neconstatându-se motive care să justifice casarea sentinţei instanţei de fond şi, în consecinţă, desfiinţarea rezoluţiei procurorului, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de petiţionarul M.D.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petiţionar va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul M.D. împotriva sentinţei penale nr. 259 PI din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4179/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4168/2009. Penal → |
|---|
