ICCJ. Decizia nr. 632/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 632/2009
Dosar nr. 6149/30/2006
Şedinţa publică din 23 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 712 din 23 septembrie 2002, Tribunalul Timiş, secţia penală, a dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpaţilor G.A. şi P.F.I. pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 3 pct. 1 din Legea nr. 143/2000.
S-a dispus punerea de îndată a inculpaţilor, dacă nu sunt arestaţi în altă cauză şi, în temeiul art. 117 C. pen., expulzarea acestora din România.
În temeiul art. 17 din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea de la inculpatul P.F.I. a cantităţii de 191,51 grame de cannabis şi a autoturismului marca Citroen, şi restituirea celorlalte bunuri din autoturismul menţionat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 9 august 2002, în jurul orelor 21,30, inculpaţii s-au prezentat la Punctul de trecere a frontierei Stamora Moraviţa în scopul de a intra în România, iar la controlul vamal s-a constatat că aceştia aveauascunse în autoturismul cu care călătoreau, trei batoane conţinând rezină de cannabis, cu o greutate de 195 grame, despre care au afirmat că erau destinate consumului propriu.
Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, prin Decizia penală nr. 353/ A din 24 septembrie 2003, a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş împotriva sentinţei penale nr. 712 din 23 septembrie 2002 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia penală şi a trimis cauza spre rejudecare în fond.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că susţinerile parchetului, în sensul greşitei achitări a inculpaţilor, a confiscării autoturismului şi a expulzării acestora, sunt fondate.
Astfel, s-a reţinut că deşi potrivit rechizitoriului, inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, în acelaşi rechizitoriu s-a menţionat că inculpaţii deţineau droguri pentru consum propriu, faptă ce constituie infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. Cum în rechizitoriu, această faptă este descrisă, prima instanţă trebuia să verifice dacă infracţiunea respectivă există sau nu şi să se pronunţe explicit, deoarece sesizarea instanţei se face pentru faptele descrise în rechizitoriu, astfel încât s-a apreciat că instanţa nu a rezolvat fondul cauzei.
În rejudecarea cauzei, prin sentinţa penală nr. 442/ P din 1 iunie 2005 a Tribunalului Timiş, secţia penală au fost condamnaţi inculpaţii P.F.I. şi G.A. la pedepse rezultante de câte un an şi 6 luni închisoare cu executare în loc de detenţie pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 20 C. pen., raportat la art. 3 din Legea nr. 143/2000 şi de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 lit. c) şi art. 13 lit. a) C. pen.
În baza art. 17 din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea de la inculpaţi a cantităţii de 183, 78 grame de cannabis şi de la inculpatul P.F.I. a autoturismului marca Citroen, şi restituirea celorlalte bunuri din autoturismul menţionat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că inculpaţii au recunoscut comiterea celor două infracţiuni, dar necunoaşterea legii române, invocată de inculpaţi, nu este o cauză de exonerare a răspunderii penale, dar având în vedere persoana acestora, situaţia lor socio-profesională, s-au reţinut în favoarea lor circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. c) C. pen.
Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, prin Decizia penală nr. 372/ A din 27 noiembrie 2006, a respins, ca tardive, apelurile inculpaţilor P.F.I. şi G.A. împotriva sentinţei penale nr. 442 din 1 iunie 2005, reţinându-se că potrivit dovezilor procedurale, comunicările s-au făcut în anul 2005, iar apelurile au fost introduse, prin apărător, în anul 2006.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 754 din 9 februarie 2007, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii P.F.I. şi G.A. împotriva deciziei penale nr. 372/ A din 27 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, cu motivarea că inculpaţii, daţi în urmărire internaţională, au declarat apel peste termen la 2 noiembrie 2006, fără a fi făcut dovada, aşa cum cere art. 365 C. proc. pen., că au lipsit la toate termenele de judecată cât şi la pronunţare, încât, neexistând condiţiile cerute pentru un astfel de apel şi nici cele cerute pentru repunerea în termen, conform art. 364 C. proc. pen., în mod corect instanţa a respins apelurile ca tardiv declarate.
Împotriva sentinţei penale nr. 442/ PI din 1 iunie 2005, a formulat contestaţie în anulare condamnatul G.A. care, invocând dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., a susţinut că, după pronunţarea condamnării a plecat din România în Spania, unde nu a fost citat în fazele procesuale ulteriore, fiind judecat în lipsă şi privat de dreptul la apărare şi de dreptul la un proces echitabil.
Tribunalul Timiş, prin sentinţa penală nr. 505/ PI din 12 octombrie 2007, a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare, cu motivarea că această cale extraordinară de atac nu putea fi folosită împotriva sentinţei de condamnare.
Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, prin Decizia penală nr. 216/ A din 22 noiembrie 2007, a respins apelul declarat de condamnatul G.A., considerând nefondate criticile formulate, în sensul că se impunea admiterea contestaţiei în anulare, rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei soluţii de achitare ori a unei pedepse cu suspendarea condiţionată a executării ei.
Astfel, instanţa de control judiciar a apreciat că soluţia tribunalului de respingere a inadmisibilă a contestaţiei în anulare este corectă, întrucât această cale de atac putea fi exercitată numai în condiţiile prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 386 C. proc. pen.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs condamnatul G.A., care a susţinut că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, că nu a fost citat legal şi că astfel, contestaţia în anulare trebuia admisă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 626 din 25 februarie 2008, a admis recursul declarat de condamnatul G.A., a casat Decizia penală nr. 26 din 22 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală şi sentinţa penală nr. 505/ PI din 12 octombrie 2007 a Tribunalului Timiş şi a dispus rejudecarea cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fixând termen în vederea examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, fără citarea părţilor.
S-a reţinut că instanţa de apel şi cea de fond, neţinând seama de dispoziţiile imperative care reglementează competenţa după a materie a judecării contestaţiei în anulare, s-au considerat competente să soluţioneze în fond şi apel cauza, care era de competenţa exclusivă a instanţei de recurs.
Prin încheierea din 19 martie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu contestaţia în anulare formulată de contestatorul G.A. împotriva deciziei nr. 754 din 9 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi a fixat termen pentru judecarea contestaţiei în anulare cu citarea contestatorului.
S-a reţinut că cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul invocat în contestaţia în anulare este cazul prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen., iar la dosar există acte în susţinerea contestaţiei în anulare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 1978 din 3 iunie 2008, a admis contestaţia în anulare formulată de contestatorul G.A. împotriva deciziei penale nr. 754 din 9 februarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a desfiinţat Decizia atacată şi a fixat termen pentru judecarea recursului declarat de inculpatul G.A. împotriva deciziei penale nr. 372/ A din 27 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
S-a reţinut că procedura de citare a contestatorului G.A. pentru termenul din 9 februarie 2007, când s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, nu a fost îndeplinită conform legii.
Rejudecând recursul declarat de inculpat se reţine că în motivarea acestuia s-a susţinut că după pronunţarea sentinţei penale nr. 712 din 23 septembrie 2002 de Tribunalul Timiş, în primul ciclu procesual, a plecat din România în Spania, unde nu a fost citat în fazele procesuale ulteriore, fiind judecat în lipsă şi privat de dreptul la apărare şi de dreptul la un proces echitabil.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei penale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel care a respins ca tardiv apelul inculpatului, deşi acesta fusese formulat în termen.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că recursul declarat de inculpatul G.A. este fondat.
Critica formulată de inculpat referitoare la greşita citare a acestuia va fi analizată în raport de dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 21 C. proc. pen.
Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 21 C. proc. pen., este supusă casării hotărârea atacată cu recurs atunci când judecata în primă instanţă sau în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau care, legal citată a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această împrejurare.
Participarea părţilor la judecată în primă instanţă sau în apel constituie un drept procesual derivat din dreptul la apărare şi este garantată, între altele, de principiul contradictorialităţii şedinţei de judecată.
Drept urmare, când nu s-au respectat dispoziţiile legale privind asigurarea prezenţei părţilor la judecată intervine o nulitate relativă care poate atrage casarea hotărârii atacate.
Examinând actele dosarului, Curtea constată că în rejudecare, la instanţa de fond, inculpatul G.A. nu a fost prezent şi a fost citat la adresa indicată în timpul urmăririi penale şi anume: Spania, Bilbao, provincia Vizcaya, deşi la judecarea apelului, în primul ciclu procesual, la data de 16 septembrie 2003, a indicat un alt domiciliu, potrivit înscrisului aflat la dosarul instanţei de apel, şi anume: Spania, Bilobao, provincia Vizcaya, adresă unde nu a fost citat.
Cauza s-a amânat la termenele din 27 februarie 2004, 28 aprilie 2004, 12 mai 2004 şi 14 iunie 2004 pentru lipsa de procedură cu inculpatul, întrucât dovezile de îndeplinire a procedurilor de citare nu se aflau la dosar.
La data de 8 septembrie 2004, s-a consemnat că procedura de citare a fost legal îndeplinită, inculpatul fiind citat de această dată şi la Consiliul local Timişoara.
La data de 25 octombrie 2004, cauza s-a amânat pentru lipsa de procedură cu inculpatul, întrucât dovada de citare la domiciliul acestuia din Spania, Bilbao, provincia Vizcaya (vechea adresă din rechizitoriu) s-a întors cu menţiunea „destinatar necunoscut".
La termenul din 4 mai 2005, cauza a rămas în pronunţare, procedura fiind considerată legal îndeplinită, urmare a citării inculpatului şi la Consiliul local Stamora Moraviţa, iar prin sentinţa penală nr. 442/ PI din 1 iunie 2005 Tribunalul Timiş, secţia penală, în baza art. 20 raportat la art. 3 din Legea nr. 143/2000 a condamnat, între alţii, pe inculpatul G.A. la un an şi 6 luni închisoare, iar în baza art. 4 din Legea nr. 143/2000 la 2 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de un an şi 6 luni închisoare.
Pe tot parcursul rejudecării în fond a cauzei inculpatul a fost reprezentat de un apărător desemnat din oficiu şi nici nu a fost citat la noua adresă indicată: Spania, Bilobao, provincia Vizcaya.
Mai mult decât atât, deşi comunicarea hotărârii de condamnare către inculpat la vechea adresă s-a întors cu menţiunea „adresă insuficientă", la data de 29 august 2005 a fost emis mandatul de executare a pedepsei nr. 581, ca urmare a rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 442/ PI prin neapelare, iar inculpatul a fost dat în urmărire conform ordinului nr. 416307/05 al I.P.J. Timiş.
La data de 2 noiembrie 2006, inculpatul G.A., prin apărător ales, avocat G.C., a formulat o cerere de apel peste termen, precizând că nu a primit nici un fel de corespondenţă din partea autorităţilor române.
Într-adevăr, în cererea de apel peste termen este indicată adresa apărătorului ales G.C. din Timişoara, judeţul Timiş, dar nu este făcută nici o precizare referitoare la alegerea unui domiciliu procedural la acesta.
La fila X din acest dosar, apărătorul ales al inculpatului precizează, încă o dată faptul că inculpatul are domiciliul începând cu data de 8 august 2002 în Spania, Bilobao, provincia Vizcaya.
În rejudecarea cauzei în apel inculpatul a fost citat prin afişare la C.L. Stamora Moraviţa, la C.L. Timişoara, la adresa din Timişoara, judeţul Timiş şi la adresa din Spania, Bilbao, provincia Vizcaya, fără a se tine cont de noul domiciliu al acestuia indicat mai sus.
Prin decizie nr. 372/ A din 27 noiembrie, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a respins, ca tardiv, apelul formulat de inculpat, decizie care a fost comunicată doar la adresa din Timişoara, judeţul Timiş.
Prin urmare, procedând la rejudecarea cauzei în aceste condiţii, necintându-l pe inculpat la adresa corectă, în Spania, Bilobao, provincia Vizcaya, indicată în judecarea apelului în primul ciclu procesual sau citându-l la o adresă la care acesta nu mai locuia, instanţa de apel a încălcat nu numai dispoziţiile legale privind citarea părţilor ignorând şi împrejurarea că din actele dosarului rezultă că hotărârea pronunţată în primă instanţă nu a fost comunicată inculpatului.
Ca atare, Decizia pronunţată în cauză este supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 21 C. proc. pen., recursul inculpatului fiind fondat.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., recursul va fi admis, va fi casată Decizia penală nr. 372/ A din 27 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală şi se va trimite dosarul la Curtea de Apel Timişoara, în vederea rejudecării cauzei.
Procedând la rejudecarea cauzei, instanţa de trimitere va respecta dispoziţiile legale privind citarea inculpatului G.A., urmând ca acesta să fie citat la noile adrese indicate cu ocazia judecării acestui recurs: Nunes 3040, Capitala Federala Buenos Aires, Argentina: Argentina, Buenos Aires, Conesa 509, depto. A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul G.A. împotriva deciziei penale nr. 372/ A din 27 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Casează Decizia penală atacată şi trimite cauze spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 594/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 636/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
