ICCJ. Decizia nr. 1161/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1161/2010
Dosar nr. 2668/104/2008
Şedinţa publică din 25 martie 201.
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin sentinţa penală nr. 115 din 13 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Olt, secţia penală, în dosarul cu nr. 2668/104/2008, s-a dispus, în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. – art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a), b), c) şi art. 76 lit. b) C. pen., condamnarea inculpatului B.M. la pedeapsa de 5 ani închisoare.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) C. pen., în condiţiile prevăzute de art. 66 C. pen., pe o durată de 2 ani.
În baza art. 71 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 8 din CEDO şi cauzei Sabău şi Pîrcălab împotriva României, s-a aplicat inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) C. pen.
În baza art. 14 C. proc. pen. şi art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998-999 C. civ., a fost obligat inculpatul la 10.000 lei despăgubiri civile, către partea civilă C.C.
A fost obligat inculpatul la 3930,90 lei despăgubiri civile, plus dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a debitului, către partea civilă Spitalul Municipal Caracal.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la 1.000 lei cheltuieli judiciare statului, din care, suma 100 lei reprezentând onorariu avocat oficiu, avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt nr. 126/P/2008, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B.M. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. – art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.
Analizând probele administrate în cauză, instanţa de fond a reţinut în fapt că partea vătămată C.C. locuia împreună cu soţia sa şi cu cei trei minori într-un imobil situat pe raza oraşului Drăgăneşti-Olt. Inculpatul B.M. locuia pe aceeaşi stradă cu partea vătămată, iar în cursul lunii octombrie 2007 a avut un incident cu vecinul său, în momentul când acesta din urmă a dat drumul unui cal priponit de inculpat pe o suprafaţă de teren proprietatea sa.
În după-amiaza zilei de 02 decembrie 2007, orele 17,00, partea vătămată C.C. împreună cu un nepot - B.P. - a mers la un local din apropierea locuinţei, pentru a consuma câte o bere. În local se afla şi inculpatul B.M., care i-a reproşat părţii vătămate faptul incidentului petrecut în luna octombrie 2007, provocând scandal, împrejurare ce a determinat pe patronul localului C.D. să-l îndepărteze pe inculpat din incintă, ocazie cu care acesta a ieşit afară, luând cu el şi halba de bere.
Partea vătămată C.C. a întârziat în local şi, după aproximativ 20 de minute, însoţit de nepotul său, au plecat către domiciliu. După parcurgerea a circa 10-15 metri, în drum spre casă, partea vătămată a fost lovită pe la spate de inculpatul B.M. cu o halbă de bere, în zona capului, de 2-3 ori, încetând agresiunea numai la intervenţia nepotului părţii vătămate şi a numitei C.L.
În continuare, atât nepotul părţii vătămate cât şi martora C.L. au condus partea vătămată până în faţa barului şi, de aici, a fost transportată la Spitalul din Drăgăneşti Olt, apoi la cel din Caracal, unde a fost internată până pe data de 17 decembrie 2007.
După externare, partea vătămată C.C. s-a prezentat la Serviciul Judeţean de Medicină Legală Olt la data de 19 decembrie 2007 şi, în urma examinării, i-a fost eliberat certificatul medico-legal nr. 155/C, care a concluzionat faptul că a prezentat leziuni traumatice care au putut fi produse la data de 2 decembrie 2007 cu corpuri tăietoare şi au necesitat 16-18 zile îngrijiri medicale de la data producerii leziunilor.
La data de 17 ianuarie 2008, s-a procedat la reexaminarea atât a părţii vătămate, cât şi a actelor medicale şi medico-legale depuse de aceasta, concluzionându-se faptul că leziunile prezentate de partea vătămată i-au pus viaţa în primejdie, concluzii ce au fost consemnate în raportul de expertiză medico-legală nr. 61/C/2008.
Având în vedere că cele două acte medico-legale eliberate părţii vătămate conţineau concluzii contradictorii, cu adresa din 28 mai 2008 s-a solicitat Institutului de Medicină Legală Craiova examinarea acestora, iar cu avizul nr. A9 din 9 iunie 2008, s-au aprobat ambele acte medico-legale, cu menţiunea că „leziunile prezentate de partea vătămată i-au pus viaţa în primejdie".
Astfel, instanţa de fond a constatat că fapta săvârşită de inculpatul B.M. - de a lovi în mod repetat cu halba de bere în cap pe partea vătămată C.C. într-un loc public - întruneşte în drept elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat faptă prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. – 175 alin. (1) lit. i) C. pen.
Vinovăţia inculpatului a fost dovedită cu declaraţia acestuia, dată în faza de urmărire penală, cât şi în faţa instanţei de judecată, care s-a coroborat cu rapoartele de constatare medico-legale avizate de IML Craiova cu avizul nr. A9 din 9 iunie 2008 şi cu declaraţiile martorilor audiaţi nemijlocit de instanţa de fond şi a planşelor fotografice.
Cu privire la solicitarea apărătorului desemnat din oficiu de a se reţine în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă a scuzei provocării prev. de art. 73 lit. b) C. pen., constând în aceea că partea vătămată l-ar fi insultat şi ar fi provocat scandalul, s-a apreciat că aceasta nu poate fi echivalată cu o provocare care să fi determinat săvârşirea infracţiunii de către inculpat sub imperiul unei puternice tulburări sau ameninţări, în sensul prevăzut de textul de lege şi care să justifice acţiunea violentă a inculpatului.
La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 52 şi art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv dispoziţiile părţii generale a codului penal, limitele de pedeapsă fixate de partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana inculpatului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Ţinând seama că inculpatul B.M. a avut o comportare sinceră în cursul procesului penal, nu are antecedente penale, a regretat fapta săvârşită şi a fost de acord să achite despăgubirile civile în totalitate către părţile civile, instanţa de fond a apreciat că aceste elemente pot constitui circumstanţe atenuante conform art. 74 lit. a), b) şi c) C. pen. şi prin raportare la dispoz. art. 76 lit. b) C. pen. pedeapsa aplicată inculpatului fiind, astfel, coborâtă sub minimul special prevăzut de lege, însă cu executare prin privare de libertate, urmărindu-se astfel o mai bună reeducare şi îndreptare a inculpatului.
Faţă de inculpat, în baza dispoz. art. 65 alin. (2) C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II-a şi lit. b) C. pen., respectiv de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice cât şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat în condiţiile prev. de art. 66 C. pen. după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 C. pen. cu referire la art. 8 din CEDO şi a cauzei Sabău şi Pârcălab împotriva României, s-a aplicat şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II-a şi lit. b) C. pen., pedeapsă ce se va executa potrivit art. 71 alin. (2) C. pen. pe durata executării pedepsei principale, respectiv de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie de executare a pedepsei.
Sub aspectul laturii civile, instanţa de fond a constatat că partea civilă C.C. a solicitat despăgubiri civile în cuantum de 10.000 lei reprezentând cheltuieli cu vindecarea sa, inculpatul fiind de acord cu achitarea acestei sume, conform declaraţiei date, context în care, potrivit dispoziţiilor art. 14 C. proc. pen. şi art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998-999 C. civ., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 10.000 lei cu titlul de despăgubiri civile, către partea civilă C.C.
Din adresa nr. 10300 din 5 august 2008 eliberată de partea civilă Spitalul municipal Caracal şi depusă la dosarul cauzei, a rezultat că această unitate spitalicească, conform Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii cu modificările şi completările ulterioare, s-a constituit parte civilă cu suma de 3930,90 lei despăgubiri civile, reprezentând cheltuielile efectuate pe durata internării părţii vătămate C.C. în Secţia de Chirurgie, pe perioada 2 decembrie 2007 – 17 decembrie 2007, astfel că s-a dispus obligarea inculpatului la plata acestei sume către partea civilă menţionată anterior, la care se vor adăuga şi dobânzile legale de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a debitului.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel - în termen legal - atât Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, cât şi inculpatul B.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În apelul scris depus la dosar, Parchetul a criticat sentinţa pentru netemeinicie sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, susţinându-se că fapta săvârşită de inculpat prezintă un grad ridicat de pericol social, iar instanţa, în mod nejustificat a reţinut în beneficiul inculpatului circumstanţe legale atenuante, cu consecinţa aplicării unei pedepse sub minimul special.
Suplimentar, cu ocazia dezbaterilor, s-a invocat un motiv de nelegalitate în legătură cu omisiunea instanţei de fond de a indica alineatul corespunzător prevederilor art. 74 şi art. 76 C. pen., care au fost inserate în mod generic.
Concluzionând, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei, înlăturarea dispoziţiilor art. 74 şi art. 76 C. pen. şi aplicarea unei pedepse temeinice, cu reţinerea circumstanţelor în care s-a săvârşit infracţiunea, precum şi a circumstanţelor personale ale inculpatului.
În apelul declarat de inculpat se critică sentinţa instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie, atât în ceea ce priveşte soluţionarea laturii penale, cât şi a laturii civile.
Sub aspectul laturii penale s-au formulat critici în ceea ce priveşte încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare a instanţei şi reţinut şi de instanţa de fond, iar sub aspectul laturii civile se critică sentinţa în sensul că a fost admisă integral cererea de despăgubiri civile fără a se administra probe, inculpatul fiind obligat la plata sumei de 10.000 lei, pentru daune materiale.
Cu privire la latura penală, s-a susţinut, într-o primă teză, că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., aşa cum a reţinut instanţa de fond, în sensul că lipseşte elementul intenţional, inculpatul neurmărind suprimarea vieţii victimei prin acţiunea violentă exercitată împotriva acesteia.
În consecinţă, a susţinut că încadrarea juridică legală este cea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.
De asemenea, inculpatul a arătat că incidentul a fost promovat şi întreţinut de intimatul – parte vătămată care l-a înjurat şi l-a bruscat, astfel că în mod nelegal nu s-a reţinut faptul că a acţionat sub imperiul unei provocări exercitată de intimat, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen.
Critica privind netemeinicia sentinţei vizează modalitatea de executare a pedepsei, solicitându-se schimbarea acesteia cu una din modalităţile prevăzute de art. 861 C. pen. sau art. 81 C. pen., după coborârea cuantumului pedepsei în mod corespunzător, cu aplicaţia art. 73 lit. b) C. pen. şi art. 74 lit. a), c) C. pen. şi art. 76 lit. b) C. pen.
Prin Decizia penală nr. 110 din 20 mai 2009 Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt împotriva sentinţei penale nr. 115 de la 13 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Olt, secţia penală, în dosarul cu nr. 2668/104/2008.
A desfiinţat sentinţa.
A înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a), b), c) C. pen. şi art. 76 lit. b) C. pen.
A majorat pedeapsa principală aplicată inculpatului, la 7 ani şi 6 luni închisoare.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A respins apelul declarat de inculpatul B.M. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
A obligat pe inculpat la 230 lei cheltuieli judiciare statului, din care, suma de 200 lei reprezentând onorariu de avocat din oficiu, va fi achitată din fondurile Ministerului Justiţiei.
Instanţa de control judiciar a constatat că situaţia de fapt a fost corect reţinută în raport de probele administrate în cauză, fapta inculpatului fiind pe deplin dovedită, acesta a acţionat cu intenţie directă, folosind un corp dur, apt că provoace decesul, iar lovitura a vizat o zonă vitală, astfel încât fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor.
Scuza provocării nu a putut fi reţinută, deoarece inculpatul a aşteptat victima o perioadă de timp cu halba de bere asupra sa, la o distanţă apreciabilă de localul respectiv.
Totodată s-a reţinut că se impune în raport de fapta şi persoana inculpatului majorarea cuantumului pedepsei principale, iar scopul pedepsei s-a considerat că poate fi atins numai prin privarea de libertate a inculpatului.
În ceea ce priveşte latura civilă s-a considerat că inculpatul a fost de acord că despăgubească partea civilă, fiind obligat la plata sumei de 10.000 lei.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, inculpatul B.M., criticând hotărârea prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 6 C. proc. pen., art. 3859 alin. (1) pct. 10, art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. şi art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.
În dezvoltarea motivelor de recurs inculpatul a învederat că în cursul urmăririi penale nu i s-a asigurat exercitarea efectivă a apărării, fiind audiaţi nepotul şi soţia părţii vătămate, inculpatului nu i s-a dat posibilitatea să propună probe (art. 3859 pct. 6 C. proc. pen.).
De asemenea în faza de cercetare judecătorească, deşi i s-a încuviinţat proba cu un martor în circumstanţiere, audierea martorului D.B. nu a mai avut loc, deşi nu se renunţase la administrarea acestei probe (art. 3859 pct. 10 C. proc. pen. şi art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.).
Recurentul inculpat a arătat că deşi instanţa a fost sesizată cu infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., cât şi cu infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. instanţele s-au pronunţat doar cu privire la infracţiunea principală omiţând să se pronunţe şi cu privire la această ultimă infracţiune.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei se impune reţinerea în sarcina sa a infracţiunii prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., deoarece inculpatul nu a avut intenţia de a omorî victima, ci lovitura a fost produsă pe fondul unei reacţii fireşti de apărare (art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.).
Inculpatul a solicitat reţinerea scuzei provocării, a circumstanţelor atenuante, şi ca urmare reducerea cuantumului pedepsei aplicate cu suspendarea executării pedepsei (art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.).
Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate (art. 3859 pct. 6, 10, 17, 18, 14 C. proc. pen., cât şi din oficiu în conformitate cu art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul declarat de inculpatul B.M., nefondat pentru următoarele considerente.
Conform art. 1 C. proc. pen. român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfe1 că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii.
Pentru aceasta, procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.
În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.
Legea obligă organele de urmărire penală şi instanţele de judecată să aibă rol activ şi pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi, în procesul penal, obligaţie respectată în prezenta cauză conform speţei (Dănilă contra României).
Orice persoană, bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale, printr-o hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.
Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat a rezultat că în mod corect instanţa de apel şi-a însuşit argumentele primei instanţe, iar la rândul ei, în baza propriului examen în mod judicios şi motivat a stabilit vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., în raport cu situaţia de fapt reţinută.
Înalta Curte consideră că în cauză prima instanţă de control judiciar a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor stabilind că fapta inculpatului B.M. care i-a aplicat părţii vătămate C.C. lovituri repetate cu halba de bere în zona capului, provocându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 16-18 zile îngrijiri medicale, leziuni care i-au pus în primejdie viaţa, întruneşte elementele constitutive, sub aspect obiectiv şi subiectiv ale infracţiunii de tentativă de omor.
Din mijloacele de probă administrate, atât în cursul urmăririi penale, în faza cercetării judecătoreşti, la instanţa de fond, cât şi în apel au rezultat împrejurările în care victima a fost lovită de către inculpat.
Analizând recursul declarat de inculpatul B.M. prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 6 C. proc. pen. (omisiunea de a acorda inculpatului asistenţă juridică obligatorie în cursul urmăririi penale), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că nu există o încălcare a dreptului la apărare a inculpatului, deoarece în cauză nu există nici una din situaţiile prevăzute în art. 171 alin. (2) C. proc. pen., iar în declaraţia dată în faza de urmărire penală (fila 33 dosar urmărire penală), după ce i s-a adus la cunoştinţă faptul că poate fi asistat de un apărător ales, în mod expres a prevăzut că nu solicită acest lucru. Totodată i s-au prezentat probele dosarului, însă inculpatul nu a propus nici o probă în apărarea sa, nu a formulat nici o cerere, aşa cum rezultă şi din procesul verbal de prezentare a urmăririi penale.
Inculpatului i s-au respectat astfel dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalităţii de arme, promovat de CEDO. Astfel, cu privire la acest principiu, CEDO precizează că „exigenţa egalităţii armelor, în sensul unui echilibru just între părţi, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza, inclusiv probele, în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său. Obligaţia de a veghea în fiecare caz la respectarea condiţiilor unui proces echitabil revine autorităţilor naţionale" (a se vedea hotărârea nr. 27 din octombrie 1993 Dombo Beheer Bv versus Olanda).
Mai mult, aceeaşi Curte, a statuat obligativitatea comunicării pieselor dosarului, „în măsura în care presupune un proces echitabil şi în contradictorialitate" (hotărârea din 24 februarie 1994 Bendenoun versus Franţa). De asemenea, „respectarea dreptului la un proces echitabil, presupune dreptul de a avea acces la toate dovezile strânse de procuror" (a se vedea hotărârea CEDO Edwards versus Marea Britanie din 16 decembrie 1992).
Ca atare, garanţiile cu privire la un proces echitabil au fost respectate, atât din perspectiva dreptului intern cât şi al dispoziţiilor art. 5 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reţine vreo cauză de nulitate absolută, dintre cele prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
În motivele de recurs, inculpatul învederează că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate, asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze dreptul lor şi să influenţeze soluţia procesului (art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.) în sensul că, deşi i s-a încuviinţat audierea martorului în circumstanţiere D.B., nu s-au luat măsuri pentru ca această probă să fie administrată, deşi inculpatul nu a renunţat la audierea martorului, instanţa a soluţionat cauza fără să-l audieze pe acest martor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că dispoziţiile art. 3859 pct. 10 C. proc. pen. se referă la un motiv de netemeinicie a hotărârii recurate, întrucât omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unor probe administrate implică examinarea situaţiei de fapt, iar pentru a fi operant acest motiv de casare, textul impune îndeplinirea cumulativă a două condiţii.
- omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unor probe administrate;
- probele administrate să fie de natură să garanteze drepturile şi să fie hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, în sensul influenţării soluţiei date cauzei, respectiv din condamnare în achitare ori invers.
Or, din analiza actelor dosarului rezultă că la termenul din 15 septembrie 2008 (fila 26 dosar instanţă), instanţa de fond (Tribunalul Olt) a încuviinţat proba cu un martor în circumstanţiere, în persoana numitului D.B., apărătorul inculpatului obligându-se să depună în timp util adresa acestuia.
La următorul termen de judecată din 29 septembrie 2008 (fila 35 dosar instanţă) apărătorul inculpatului a învederat instanţei că nu mai insistă în audierea acestui martor, totuşi faţă de această poziţie procesuală i-a pus în vedere să precizeze adresa la care poate fi citat martorul.
La termenul de judecată din 13 octombrie 2008, inculpatul, prin apărător, a învederat că nu mai are alte cereri de formulat, şi nici nu a depus adresa la care trebuia citat.
Faţă de această atitudine a inculpatului, instanţei de fond nu i se poate reproşa lipsa de rol activ în administrarea probatoriului, aceasta a citat şi audiat martorii din rechizitoriu) însă inculpatul, deşi iniţial s-a obligat să depună adresa martorului în circumstanţiere ulterior a renunţat la aceasta.
În cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru a fi operant. Astfel nu se poate susţine că instanţa nu s-a pronunţat asupra unei probe administrate, atâta timp cât inculpatul a renunţat la administrarea acestora, iar martorul propus era un martor în circumstanţiere astfel încât depoziţia acestuia nu privea situaţia de fapt, astfel încât să fie hotărâtoare pentru dezlegarea cauzei, în sensul influenţării soluţiei.
Inculpatul în susţinerea aceluiaşi motiv de recurs arată că deşi instanţa a fost sesizată cu infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., cât şi cu infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., s-a pronunţat doar cu privire la infracţiunea principală [art.174 alin. (1)], susţinere de altfel nefondată, având în vedere că inculpatul a fost trimis în judecată pentru o singură infracţiune şi anume, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. – art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., pentru care a fost condamnat şi nu pentru două infracţiuni, aşa cum în mod greşit susţine inculpatul.
Criticile inculpatului referitoare la încadrarea juridică dată faptei nu sunt fondate (caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen. Inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. – art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen., solicitare care nu poate fi primită, având în vedere faptul că inculpatul a acţionat cu intenţie directă, a folosit un corp dur, apt să provoace decesul, cu care a lovit în mod repetat victima, într-o zonă vitală, acesta acceptând posibilitatea rezultatului letal, fapta sa încadrându-se în dispoziţiile art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. – art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.
Recursul inculpatului se întemeiază şi pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., solicitându-se reducerea pedepsei prin reţinerea circumstanţei atenuante a provocării, iar în subsidiar a circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a), b), c) cu aplicarea art. 81 C. pen. sau 861 C. pen., în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază ca neîntemeiate criticile inculpatului referitoare la greşita nereţinere în favoarea sa a circumstanţei atenuante a provocării prevăzută în art. 73 lit. b) C. pen.
Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanţă atenuantă „săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă."
Existenţa tulburării sau emoţiei, în sensul art. 73 lit. b) C. pen. şi intensitatea acestora nu se pot reţine de organul judiciar pe baza unei prezumţii legale, ci trebuie stabilite în mod concret, pe bază de probe, în principal prin utilizarea unor criterii subiective, însă fără absolutizarea acestora şi fără a exclude total ipoteza utilizării unor criterii obiective.
Astfel, întrucât dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen. presupun atât examinarea unor împrejurări exterioare care influenţează starea psihică a făptuitorului, cât şi examinarea semnificaţiei acestora asupra comportamentului făptuitorului, pe fondul inexistenţei unor criterii cu valoare absolută (şi totodată, nesusceptibile de relativizare) referitoare la procesele psihice (criterii exacte pentru a se stabili dacă o anumită tulburare şi-a avut sau nu sorgintea într-un impuls exterior determinant), nu se poate renunţa total la criteriile obiective în aprecierea existenţei sau inexistenţei „stării de provocare."
Pentru reţinerea „stării de provocare", în sensul art. 73 lit. b) C. pen., nu se poate face abstracţie de unele criterii obiective, cum ar fi compararea reacţiei făptuitorului cu reacţia „omului mediu" supus unei provocări similare, cerinţa unei anumite proporţii între actul provocator şi reacţia făptuitorului, inclusiv prin observarea consecinţelor faptei săvârşite ca urmare a actului provocator etc.
În prezenta cauză, însă, nu se poate reţine „starea de provocare", în sensul art. 73 lit. b) C. pen., nici prin utilizarea criteriilor subiective, şi nici a celor obiective, deoarece.
- inculpatul a fost cel care i-a reproşat părţii vătămate că i-ar fi dat drumul la cal şi de aici au apărut discuţiile contradictorii;
- deşi inculpatul a fost îndepărtat din bar, nu s-a dus acasă, ci a aşteptat ca partea vătămată să iasă din bar (după aproximativ 20 minute).
- a lovit partea vătămată în timp ce aceasta se îndrepta spre casă.
Din modul în care s-au desfăşurat evenimentele, conflictul dintre inculpat şi victimă nu poate avea semnificaţia unei provocări, care potrivit art. 73 lit. b) C. pen., presupune o anumită spontaneitate, o surprindere a făptuitorului de natură a-l determina să acţioneze sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii.
În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată aceasta a fost corect individualizată în raport cu criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinându-se cont de gradul de pericol social al faptei comise agravat de circumstanţele reale ale săvârşirii ei, dar şi de circumstanţele personale ale inculpatului (nu e cunoscut cu antecedente penale, a avut o atitudine sinceră), instanţa de prim control judiciar orientându-se spre minimul special prevăzut de lege.
Inculpatul trebuia să ştie că pe lângă drepturi are şi o serie de datorii, obligaţii, răspunderi care caracterizează comportamentul său în faţa societăţii.
Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.
Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie al făptuitorului.
Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în Codul penal român, art. 52 alin. (1), potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni".
Fapta inculpatului este gravă, astfel că în operaţia complexă a individualizării tratamentului penal s-a ţinut seama că acţiunea violentă a inculpatului a avut drept consecinţă punerea în primejdie a vieţii părţii vătămate, astfel încât resocializarea sa viitoare pozitivă nu este posibilă decât prin aplicarea unei pedepse ferme, care să fie în deplin acord cu dispoziţiile art. 1 C. pen., ce prevăd ca „legea penală apără ... persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept".
Examinând recursul inculpatului şi prin prisma cazurilor de casare care se iau în considerare din oficiu [art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.] constată că nu este incident nici unul din acestea.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M. împotriva deciziei penale nr. 110 din 20 mai 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1075 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 75 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4490/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 1161/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
