ICCJ. Decizia nr. 1849/2010. Penal. Cerere de contopire a executării pedepselor (alte modificări de pedepse) (art.449 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1849/2010
Dosar nr. 1925/2/2010
Şedinţa publică din 10 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 87 din 30 martie 2010, pronunţată în dosarul nr. 1925/2/2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de condamnatul A.V. privind conversiunea pedepselor aplicate de către instanţele judiciare din Spania.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:
Prin sentinţa penală nr. 212 din 20 august 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, (rămasă definitivă prin nerecurare) a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, privind cererea de transferare a condamnatului A.V. pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România, au fost recunoscute efectele sentinţei nr. 411 din 29 aprilie 2004 a Tribunalului Provincial din Barcelona şi a fost transferată persoana condamnată în vederea continuării executării pedepsei de 20 de ani închisoare într-un penitenciar din România.
Ulterior transferării, petentul condamnat a solicitat contopirea pedepselor aplicate de către instanţa judecătorească spaniolă pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa, potrivit dispoziţiilor din legea penală română ce reglementează tratamentul sancţionat al concursului de infracţiuni [art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen.] susţinând că pedeapsa stabilită spre executare în străinătate, potrivit regulii cumulului aritmetic nu este conformă cu aceste dispoziţii.
Instanţa de fond a mai reţinut că, în speţă, pedeapsa de 20 de ani închisoare a fost aplicată pentru infracţiuni concurente judecate în aceeaşi cauză, pentru care s-a pronunţat o hotărâre unică de condamnare, fără ca, în faza de executare, ulterioară realizării transferului, să se constate existenţa vreunei hotărâri definitive distincte de condamnare pentru alte infracţiuni concurente, ceea ce face inaplicabile dispoziţiile art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. care reglementează „alte modificări de pedepse".
Totodată, instanţa de fond a mai reţinut că pedeapsa stabilită spre executare de către autorităţile spaniole nu este incompatibilă cu legislaţia română, că art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen. prevede o pedeapsă de acelaşi fel cu cea aplicată în Spania, respectiv închisoarea, iar pedeapsa rezultantă (pentru săvârşirea infracţiunilor de proxenetism, lipsire de libertate în mod ilegal, viol, fals material în înscrisuri oficiale) este posibilă şi conform legii penale române.
Ca atare, instanţa de fond a constatat că atât felul pedepsei dispuse în străinătate, cât şi durata acesteia sunt compatibile cu legislaţia română, ceea ce exclude eventuala conversiune a condamnării, potrivit art.1 46 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, persoana condamnată a declarat recurs prin care a reiterat motivele invocate în cererea introductivă şi a solicitat aplicarea legii române, contopirea pedepselor aplicate de autorităţile spaniole, astfel încât în final pedeapsa ce se va executa este de 12 ani închisoare şi nu cea de 20 de ani închisoare.
Recursul nu este fondat.
Aşa cum rezultă din actele aflate la dosar, A.V. a fost condamnat de Tribunalul Provincial din Barcelona la următoarele pedepse: 12 ani închisoare pentru săvârşirea a două delicte de agresiune sexuală, la 2 ani închisoare pentru comiterea unui delict de fals în documente oficiale, la 8 ani închisoare pentru săvârşirea a două delicte de proxenetism în concurs ideal cu un delict de detenţie ilegală, în final aplicându-se pedeapsa de 20 ani închisoare, prin sentinţa penală nr. 411 din 29 aprilie 2004, definitivă prin hotărârea nr. 6/2006 M din 20 ianuarie 2006, emisă de Tribunalul Provincial Barcelona.
Această sentinţă a fost recunoscută de instanţa competentă din România, s-a dispus transferarea condamnatului pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România şi s-a dedus din pedeapsa de 20 de ani închisoare pedeapsa deja executată, începând cu data de 24 septembrie 2002, la zi.
În cazul transferării unei persoane condamnate spre România, Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate şi legea internă stabilesc două proceduri alternative de executare, între care statul de executare va trebui să aleagă, şi anume continuarea executării condamnării imediate sau în baza unei hotărâri judecătoreşti, şi conversiunea condamnării printr-o hotărâre judecătorească.
În procedura de continuare a executării reglementată în art. 10 din Convenţie şi art. 145 din Legea nr. 302/2004 modificată, statul de executare continuă activitatea începută de statul de condamnare, succedându-i în totalitate, principiul fiind acela potrivit căruia statul de executare este continuatorul statului de condamnare.
Potrivit dispoziţiilor art. 10 din Convenţia europeană a transferării persoanelor condamnate, în caz de continuare a executării, statul de executare este legat de natura juridică şi durata sancţiunii, aşa cum rezultă ele din condamnare.
Această dispoziţie a fost transpusă şi în legislaţia română, fiind prevăzută în art. 145 din Legea nr. 302/2004 modificată, articol intitulat „continuarea executării" potrivit căruia în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzută în hotărârea de condamnare, prin durata pedepsei înţelegându-se că hotărârea de condamnare ce urmează a fi executată în statul de executare are durata condamnării aşa cum a fost fixată de statul de condamnare.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, în cauza dedusă judecăţii fiind stabilită, ca modalitate de transferare, continuarea executării pedepsei, în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu poate modifica durata pedepsei atâta vreme cât, conform legii române pentru infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (2) C. pen., pedeapsa închisorii este de 18 ani, la care se putea adăuga un spor de până la 5 ani închisoare, potrivit art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., având în vedere săvârşirea acestei infracţiuni în concurs real cu alte infracţiuni, de acelaşi fel.
Durata pedepsei aplicate într-un alt stat este incompatibilă cu legislaţia română doar în situaţia în care pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea de condamnate pentru un concurs de infracţiuni depăşeşte limita maximă a pedepsei rezultante admisă de legea penală română, ceea ce nu este cazul în speţă.
În raport de considerentele expuse, recursul formulat de condamnat nu este fondat şi va fi respins, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Conform art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul condamnat va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de condamnatul A.V. împotriva sentinţei penale nr. 87 din 30 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 520 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 10 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1802/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 1856/2010. Penal → |
|---|
