ICCJ. Decizia nr. 1890/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1890/2010
Dosar nr. 59/42/2010
Şedinţa publică din 12 mai 2010
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 31 din 10 martie 2010 Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondată plângerea formulată de petentii T.V., T.A., T.F. şi T.T.C., toţi domiciliaţi în Târgovişte, judeţ Dâmboviţa, privitor la rezoluţia nr. 692/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi nr. 1421/11/2/2009 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
A obligat petentii la plata sumei de câte 50 lei fiecare cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele.
Prin plângerea înregistrată pe rolul instanţei sub nr. 59/42/2010, petiţionarii T.V., T.A., T.F. şi T.T.C. au solicitat desfiinţarea rezoluţiei nr. 692/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Ploieşti, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de infracţiunile prev. de art. 217 alin. (1) C. pen. şi art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
În motivarea plângerii, petentii au arătat că nu se poate invoca termenul decădere de 2 luni necesar pentru formularea plângerii prealabile deoarece între părţi ar fi existat o judecată continuă referitoare la modalitatea executării silite, organul cercetare penală ar fi trebuit să verifice dosarul de evacuare şi executare silită în care se află depus procesul verbal de evacuare, în care sunt enumerate pe 9 pagini toate bunurile scoase din casa petenţilor şi distruse prin neglijenţa executorul judecătoresc D.M.
De asemenea s-a mai arătat că executorul nu trebuia să ceară vânzarea apartamentului la licitaţie publică, în urma căreia s-a obţinut o sumă derizorie de 146.000.000 lei, pentru a recupera o creanţă de 3.038.500 lei deoarece în casă ar fi existat mai multe bunuri mobile care se puteau vinde pentru a recupera pretinsa creanţă.
Din oficiu s-a ataşat la dosarul cauzei, Dosarul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti 692/P/2009 în care s-a dispus rezoluţia contestată cât şi Dosarul nr. 520/P/2007 de asemenea al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Din rezoluţia contestată se reţine că petenţii au formulat plângere în data de 12 noiembrie 2009 împotriva executorului judecătoresc D.M. precizând că acesta în data de 13 mai 2005, cu ocazia punerii în executare silită a unui titlul executoriu le-ar fi distrus mai multe bunuri mobile.
În ce priveşte această infracţiune de distrugere procurorul a arătat că punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea plângerii penale prealabile, în termen de 2 luni, de la data când persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul, ori în speţa de faţă, persoanele vătămate au cunoscut acest lucru însă nu s-au încadrat în termenul imperativ impus de lege.
S-a mai arătat că prin rezoluţia nr. 520/P/2007 din 27 februarie 2008, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de acelaşi executor judecătoresc pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), soluţie împotriva căreia aceleaşi persoane au formulat plângere înregistrată la Curtea de Apel Ploieşti sub nr. 509/42/2008, plângere care a fost respinsă de către judecător, ca nefondată.
Cu privire la nerespectarea termenului de 2 luni prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. pen., soluţia procurorului a fost considerată corectă.
Astfel, acest articol menţionează că în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă (aşa cum arată art. 217 alin. (6) C. pen.) aceasta trebuie să fie introdusă în termen de 2 luni din momentul în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul.
Din prezenta plângere a rezultat că petenţii ar fi cunoscut încă din ziua de 13 mai 2005 că o parte din bunurile mobile din apartamentul din care aceştia au fost evacuaţi ar fi fost „distruse prin neglijenţa executorului judecătoresc D.M.".
Practica judiciară dar şi doctrina a stabilit că acest termen este unul de decădere şi neformularea unei plângeri prealabile exprese pentru infracţiunea respectivă în interiorul acestei perioade îl decade pe petent de a putea solicita ulterior tragereala răspunderea penală a pretinsului făptuitor.
S-a invocat faptul că petenţii au formulat mai multe reclamaţii de-a lungul timpului, motiv pentru care ar fi adus la cunoştinţă organelor judiciare despre comiterea acestei infracţiuni de către executorul judecătoresc D.M.
Aşa cum s-a menţionat anterior la dosarul cauzei a fost depus şi Dosarul de urmărire penală nr. 520/P/2007, în care de asemenea s-au efectuat cercetări penale împotriva aceluiaşi executor D.M. însă, din plângerea din această cauză sau din celelalte declaraţii date de către petenţi nu a rezultat că aceştia l-ar fi învinuit pe executor de comiterea infracţiunii de distrugere, fiind numai nemulţumiţi de faptul că a dus la capăt o executare silită prin vânzarea la licitaţie a apartamentului în care aceştia locuiau. Referitor la infracţiunea de abuz în serviciu, petenţii au formulat mai multe plângeri sub acest aspect împotriva executorului judecătoresc, una dintre acestea atinsa formând obiectul Dosarului nr. 520/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, care prin rezoluţia cu acelaşi număr din 27 februarie 2008 a dispus neînceperea Airtea urmăririi penale faţă de D.M., menţionând că fapta nu există. Plângerea formulată de aceeaşi petenţi împotriva acestei rezoluţii a fost respinsă, ca nefondată, prin sentinţa penală nr. 108 din 11 august 2008 ce a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 3403 din 24 octombrie 2008 a I.C.C.J. ce a respins recursul petentei T.V., ca nefondat. Altă hotărâre judecătorească prin care s-a respins o plângere a petenţilor este şi sentinţa penală nr. 126 din 2 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care s-a respins ca nefondată plângerea împotriva rezoluţiei dispusă în Dosarul nr. 31/P/2006 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Astfel, de la data pronunţării sentinţei nr. 108 din 11 august 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, ce a rezultat din prezenta plângere plângere formulată de petenţi nu s-au mai descoperit şi alte fapte sau înscrisuri noi care să impună o nouă cercetare asupra executorului judecătoresc, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), aşa cum în mod justificat a arătat procurorul în rezoluţia contestată.
Din acest motiv, în prezent, instanţa de judecată nu a putut da o nouă interpretare asupra aspectelor învederate de către petenţi. În caz contrar ar fi însemnat că nu se ţine cont de faptul că sub aspectul unor fapte şi probe deja existente s-a pronunţat o soluţie definitivă de către o instanţă de judecată.
Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea, în temeiul art. 278 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petenţii T.V., T.A., T.F. şi T.T.C. împotriva rezoluţiei nr. 692/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi nr. 1421/11/2/2009 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Împotriva acestei sentinţe în termen legal au declarat recurs petiţionarii T.V., T.A., T.F. şi T.T.C.
La termenul de astăzi 12 mai 2010, au susţinut recursul astfel cum a fost depus şi în scris la dosarul cauzei.
Prin motivele depuse în scris au arătat că Plângerea a vizat insuficienta analiza a motivelor de fapt şi de drept a organelor de urmărire penala în ceea ce priveşte modalitatea evacuării familiei T. din apartamentul proprietatea lor, că aşa cum au arătat, bunurile din casă au fost distruse prin executarea silita abuziva dispusa de B.E.J. D.M. În mod firesc, se impunea analizarea în concret a procedurii executării şi daca au fost respectate dispoziţiile legale, aceasta solicitare fiind menţionata în plângerea iniţiala formulata pentru art. 217 C. pen. Prezentul recurs se referă, în esenţă, la lipsa verificării dosarului de executare întocmit de B.E.J. D.M., dacă modul de recuperare a aşa -zisului debit a respectat întrutotul dispoziţiile legale.
Au mai menţionat că aşa cum au explicat în fiecare plângere, punerea în executare a hotărârii de evacuare s-a făcut abuziv, deoarece nu exista nici un debit al familiei T. către persoane fizice sau juridice. Totuşi exista posibilitatea recuperării aşa -zisei datorii prin poprire pe venituri sau prin vânzarea unor bunuri mobile, nefiind necesară punerea în vânzare prin licitaţie publică a apartamentului proprietatea lor.
Valoarea apartamentului cu care s-a vândut 146.000 lei este mult mai mare decât aşa -zisul debit de 3.038.500 lei, fără a mai spune că un apartament cu 3 camere, decomandat, valora mult mai mult pe pia|a imobiliară în anul 2005.
Cu ocazia executării efectuate de executorul D.M. a distrus bunurile mobile aflate în apartament, în sensul că au fost deteriorate şi nu le-au mai putut folosi, adică au fost rupte şi transportate cu maşina de gunoi.
În apartament existau multe bunuri mobile, toate acestea fiind menţionate în procesul verbal de evacuare.
Pe o listă în nr. de 9 pagini întocmită cu acea ocazie, au fost enumerate lucrurile găsite în apartamentul proprietatea lor - frigider, televizor, maşină de spălat, mobilă în fiecare dintre cele trei camere, mobilă de bucătărie, etc.
Aceste bunuri se puteau vinde pentru a se recupera pretinsa creanţă. Este clar că nu era nevoie vânzarea apartamentului cu o sumă derizorie de 146.000.000 lei.
Cu toate acestea, executorul judecătoresc D.M. a găsit de cuviinţă să ceară vânzarea apartamentului la licitaţie publică pentru a recupera o sumă de 3.038.500 lei, având în vedere că debitorii beneficiau de venituri (salariu şi pensie).
Toate lucrurile din casă s-au stricat, deoarece nu au avut unde să le depoziteze, motiv pentru care au solicitat sancţionarea executorului judecătoresc pentru distrugerea acestora, determinată de lipsa de diligentă şi de executarea silită abuzivă.
Faţa de toate aceste aspecte, au considerat că evacuarea din casa proprietatea acestora a fost făcută peste lege.
Au mai arătat că, bunurile din casă nu se mai pot recupera, fiind degradate şi distruse cu ocazia evacuării forţate, menţionând că au fost aruncaţi în stradă, fără nici o milă, în timp ce nepotul lor T.T.C. avea doar 5 ani, iar ei nu mai aveam nici o altă locuinţă în care să poată sta.
Prejudiciul suferit este extrem de mare, atât prejudiciul material, deoarece au rămas fără casă şi bunuri pentru care au muncit o viaţă, dar şi prejudiciul moral, care a determinat degradarea stării de sănătate a tuturor, dar mai ales a nepotului T., care este în permanenţă sub tratament, aşa cum vor face dovada. Faţă de toate aceste aspecte, au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei nr. 31 din 10 martie 2010 şi pe fond sancţionarea penală a executorului judecătoresc D.M. şi obligarea la restituirea contravalorii bunurilor distruse cu ocazia evacuării familiei T., au mai solicitat să fie ataşat la dosarul de faţă, copii certificate de pe actele de executare, inclusiv procesul verbal de evacuare şi lista bunurilor găsite în apartament, pentru a putea verifica legalitatea actelor de evacuare, precum şi legalitatea actelor de vânzare la licitaţie publică a apartamentului, proprietatea acestora.
Examinând recursurile declarate de petiţionari sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acestea sunt nefondate.
Cu privire la infracţiunea de distrugere, Înalta Curte, a constatat că petiţionarii nu au depus plângere în termen de două luni, astfel că în mod corect plângerea a fost respinsă ca tardivă.
Înalta Curte, a reţinut că, instanţa de fond, în mod corect în baza materialului probator aflat la dosarul cauzei a constatat că nu se putea da o nouă interpretare asupra aspectelor învederate de către petenţi, în cauză operând principiul autorităţii de lucru judecat. în caz contrar ar fi însemnat a nu se ţine cont de faptul că sub aspectul unor fapte şi probe deja existente s-a pronunţat o soluţie definitivă de către o instanţă de judecată.
Aşadar, Înalta Curte, a constatat că plângerea formulată de aceeaşi petenţi împotriva primei rezoluţii a fost respinsă, ca nefondată, prin sentinţa penală nr. 108 din 11 august 2008 ce a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 3403 din 24 octombrie 2008 a I.C.C.J. prin care s-a respins recursul petentei T.V., ca nefondat. Altă hotărâre judecătorească prin care s-a respins o plângere a petenţilor este şi sentinţa penală nr. 126 din 2 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care s-a respins ca nefondată plângerea împotriva rezoluţiei dispusă în Dosarul nr. 31/P/2006 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
De altfel, criticile recurenţilor petiţionari reiau în esenţă aspectele invocate în plângerea penală adresată primei instanţe şi au făcut obiectul analizei acestei, după cum s-a şi demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală, a recursului nu s-au dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei instanţe.
Aşadar, pentru toate aceste considerente, apreciind că soluţia pronunţată în cauză este legală, temeinică şi corect motivată în fapt şi în drept, văzând dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte, va respinge recursurile ca nefondate, iar în baza art. 192 alin. (3) din acelaşi cod va obliga recurenţii petiţionari la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de petiţionarii T.V., T.A., T.F. şi T.T.C. împotriva sentinţei penale nr. 31 din 10 martie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenţii petiţionari la plata sumelor de câte 50 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 188/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1952/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
