ICCJ. Decizia nr. 1952/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1952/2010
Dosar nr. 4113/1/2010
Şedinţa publică din 17 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori, având pe rol, spre soluţionare apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de inculpatul S.D.C. (fiul lui I. şi al L.), împotriva sentinţei penale nr. 1053 din 21 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a penală, în Dosarul nr. 11231/3/2009, la termenul din 5 mai 2010, a luat în examinare, din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 3002 combinat cu art. 160b C. proc. pen., legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive faţă de inculpatul mai sus-menţionat, care a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de droguri de risc în formă continuată, prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi deţinere de droguri pentru consum propriu, prev. de art. 4 din Legea nr. 143/2000 toate cu aplicarea art. 75 lit. a) şi c) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen. şi comise în concurs real.
Prin încheierea din aceeaşi dată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori, printre altele, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului S.D.C., reţinând că, în mod legal şi temeinic atât prima instanţă cât şi instanţa de control judiciar au constatat că măsura arestării preventive dispusă anterior este legală şi temeinică, fiind luată cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, iar motivele care au stat la baza luării ei (art. 148 lit. f) C. proc. pen.), subzistă şi în prezent, neintervenind elemente noi care să determine adoptarea altei soluţii.
Prin aceeaşi încheiere, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori, a acordat nou termen pentru soluţionarea cauzei în apel, la 2 iunie 2010.
De asemenea, aceeaşi instanţă a mai constatat, având în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunile pentru care inculpatul a fost cercetat, dedus judecăţii şi condamnat în primă instanţă că, pe de o parte, infracţiunile respective sunt pedepsite de legea penală cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi, ţinând seama şi de modalitatea concretă în care se presupune că acesta şi-a desfăşurat activitatea infracţională, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, instanţa de prim control judiciar a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului, care nu este la primul conflict cu legea penală, prezintă pericol concret pentru ordinea publică şi a conchis, pe de altă parte, că în speţă, au fost îndeplinite şi condiţiile prevăzute de art. 143 cu referire la art. 148 lit. f) C. proc. pen. şi având în vedere şi dispoziţiile art. 136 C. proc. pen., a menţinut măsura arestării preventive faţă de inculpat.
Împotriva încheierii mai sus - menţionate, în termen legal, a formulat recurs inculpatul S.D.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeincie, pentru motivele detaliate în practicaua prezentei decizii, astfel cum au fost susţinute de apărătorul acestuia.
La termenul fixat pentru soluţionarea cauzei, recurentul inculpat, prin apărător, a solicitat, în esenţă, admiterea recursului, casarea în parte a încheierii atacate şi, pe fond, revocarea măsurii arestării preventive şi punerea sa de îndată în libertate, arătând că nu mai subzistă temeiurile ce au fost avute în vederea la luarea acestei măsuri fată de acesta.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 3856 şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpatul S.D.C. este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 160a alin. (1) C. proc. pen., în cursul judecăţii, instanţa, poate dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 şi există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
În speţa dedusă judecăţii, analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte, constată că, alături de alţii, inculpatul S.D.C. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T., emis la data de 18 martie 2009, sub nr. 503/D/P/2008, pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic ilicit de droguri de risc şi mare risc,precum şi pentru deţinerea de droguri pentru consum propriu, fapte prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi art. 4 din aceeaşi lege, toate în concurs real şi cu aplicarea art. 75 lit. a) şi c) şi art. 37 lit. a) C. pen.
În esenţă, s-a reţinut, că în fapt, în perioada mai-iunie a anului 2008, inculpatul împreună cu coinculpaţii H.P.S., V.C.E. şi K.T.N. a procurat şi deţinut, fără drept, diferite cantităţi de haşiş. De asemenea, în luna iunie 2008, inculpatul a furnizat numitului C.C. 10 comprimate ecstasy (MDMA), acesta din urmă vânzând apoi colaboratorului sub acoperire Ivan Ionel, la data de 11 iunie 2008, 5 comprimate şi alte 5 comprimate, aceluiaşi colaborator, la data 17 iunie 2008. S-a mai relevat că la data de 22 ianuarie 2009, cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare, asupra inculpatului s-a găsit cantitatea de 1,32 grame cannabis, pe care o deţinea pentru propriul consum.
Prin sentinţa penală nr. 1053 din 21 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a penală, printre altele, l-a condamnat pe inculpatul S.D.C. pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina sa, la o pedeapsă rezultantă de 10 ani închisoare, revocându-i beneficiul liberării condiţionate din pedeapsa de 4 ani şi 6 luni aplicată prin sentinţa penală nr. 1485/2005 a Tribunalului Bucureşti (rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 3379 din 22 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) şi contopindu-i restul de 335 de zile cu pedeapsa rezultantă din prezenta cauză, de 10 ani închisoare, stabilind astfel ca, în final, acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani.
De asemenea, se mai reţine că prima instanţă, corect şi justificat a constatat că, pe de o parte, faptele pentru care inculpatul a fost cercetat şi dedus judecăţii sunt grave şi întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina acestuia, iar pedepsele prevăzute de legea penală pentru infracţiunile reţinute în actul de inculpare sunt mai mari de 4 ani închisoare, iar pe de altă parte, că există motive verosimile de a bănui că apelantul inculpat se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost cercetat şi condamnat, în speţă, fiind îndeplinite cumulativ dispoziţiile art. 143 cu referire la art. 681 C. proc. pen.
Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar, corect, a apreciat că existenţa pericolului concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării inculpatului în libertate, s-a relevat urmare a modalităţii în care acesta a acţionat, alături de alţi inculpaţi, unul dintre aceştia fiind minor (H.P.S.) într-o perioadă relativ restrânsă de timp, traficând diferite cantităţi de drog de risc şi de mare risc, dar şi deţinând 1,32 grame cananbis pentru consum propriu, aducând astfel atingere unor valori importante ocrotite de legea penală: viaţa şi sănătatea cetăţenilor expuşi tentaţiei de a folosi sau trafica droguri.
Prin urmare, în speţă, justificat, s-a apreciat că sunt îndeplinite atât cerinţele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. cât şi cerinţele prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., dispunându-se, întemeiat, menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului S.D.C.
Înalta Curte mai constată că, deşi pericolul concret pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, nu se poate face abstracţie de natura şi gravitatea faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, (care nu se află la primul conflict cu legea penală, dovedind astfel perseverenţă infracţională), de împrejurările şi modalitatea în care a acţionat acesta, numărul de persoane implicate, unul dintre aceştia fiind minor, amploarea activităţii desfăşurate şi perioada infracţională de aproximativ o lună de zile.
Se mai reţine că, toate aceste împrejurări au reliefat periculozitatea inculpatului şi au avut ca rezultat o stare de temere şi nesiguranţă în rândul societăţii, aşa încât lăsarea acestuia în libertate creează un impact negativ la nivelul societăţii civile şi insecuritate socială.
De asemenea, Înalta Curte mai constată că măsura arestării preventive s-a impus a fi menţinută şi prin raportare la exigenţele art. 5 parag. 3 din C.E.D.O., câtă vreme s-a bazat pe motive pertinente şi suficiente a o justifica, mai ales că o detenţie preventivă de aproximativ 1 an şi 4 luni (inculpatul S.D.C. fiind reţinut la 22 ianuarie 2009 şi apoi arestat preventiv din 23 ianuarie 2009) nu depăşeşte un termen rezonabil în sensul art. 5 parag. 3 din C.E.D.O., având în vedere natura şi complexitatea cauzei, dată de împrejurarea că inculpatul nu a acţionat singur, ci împreună cu alţi inculpaţi, antrenând în activitatea infracţională şi minori.
Înalta Curte, în raport de modalitatea concretă de săvârşire a faptelor şi de gravitatea acestora, dar mai ales efectul negativ resimţit de societatea civilă în cazul lăsării acestuia în libertate, constată că instanţa de prim control judiciar a reţinut în mod corect incidenţa, dispoziţiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., cu atât mai mult cu cât cauza se află încă în faza soluţionării apelurilor în faţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori, cu termen fixat la 2 iunie 2010.
De asemenea şi condiţia existenţei pericolului social concret pentru ordinea publică este evident îndeplinită, întrucât infracţiunile pentru care a fost cercetat şi dedus judecăţii sunt, prin ele însele, fapte grave ce au adus atingere unor valori sociale importante ocrotite de lege: viaţa şi sănătatea persoanei.
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de apel a procedat corect atunci când, printre altele, a menţinut, justificat, măsura arestării preventive a inculpatului S.D.C., constatând motivat, că există indicii temeinice că acesta a săvârşit faptele deduse judecăţii, fapte care, prin modalitatea prin care s-au comis, conduc la concluzia existenţei pericolului concret pentru ordinea publică.
Totodată, Înalta Curte mai constată că, lăsarea în libertate a inculpatului S.D.C. exclude atingerea dezideratelor impuse de legea penală chemată să ocrotească adevăratele valori ale statului de drept, creându-se un climat de insecuritate socială şi de neîncredere al cetăţenilor oneşti în actul de justiţie.
Mai mult decât atât, manifestările nejustificate de clemenţă ale instanţei nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial şi să afecteze nivelul încrederii societăţii în instituţiile statului, chemate să vegheze la respectarea şi aplicarea legii, cu atât mai mult cu cât acest inculpat a recidivat, în dispreţul legii, de a cărei indulgenţă a beneficiat anterior.
De asemenea, Înalta Curte, în raport şi de prevederile art. 5 parag. 1 lit. c) din C.E.D.O. ratificată prin Legea nr. 30/1994, care stipulează că, se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia", constată, cu referire expresă la excepţia reprezentată de arestarea preventivă, că s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută de legislaţia fiecărui stat, conform convenţiei, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale.
Rezultă, aşadar, că dispunerea măsurii arestării preventive şi menţinerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.
În speţă, pericolul concret pentru ordinea publică, pe care-l reprezintă inculpatul S.D.C. este actual şi concomitent cu cel al posibilităţii influenţării probelor, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori, reţinând corect îndeplinirea cumulativă a dispoziţiilor art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen.
De altfel, legalitatea şi temeinicia acestei măsuri a fost succesiv verificată, constatându-se, de fiecare dată, că temeiurile ce au fost avute în vedere nu s-au schimbat, neputând fi reţinute susţinerile apărătorului desemnat din oficiu al recurentului inculpat S.D.C. că această măsură nu se mai impune a fi menţinută, urmând a fi revocată.
De asemenea, persistenţa şi suficienţa acestor motive se apreciază de către Înalta Curte în ansamblul circumstanţelor particulare ale cauzei şi prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., considerând că, pentru buna desfăşurare a procesului penal, se impune, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.
Pentru considerentele mai sus-enunţate şi constatând că judecarea cauzei cu inculpatul în stare de arest, cel puţin până la acest moment, va asigura celeritatea şi buna desfăşurare a procesului penal, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.D.C. împotriva încheierii din 5 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 11231/3/2009 (nr. 306/2010).
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte urmează a-l obliga pe recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, inclusiv a onorariului apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.D.C. împotriva încheierii din 5 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 11231/3/2009 (nr. 306/2010).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1890/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 4183/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
