ICCJ. Decizia nr. 203/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 203/2010
Dosar nr. 430/1/2010
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 12 ianuarie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, investită cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj şi printre alţii, de către recurenţii inculpaţi, a dispus, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor T.C.A. şi J. (fost R.) F.A.
S-au reţinut, în esenţă, următoarele:
În urma verificării din oficiu a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpaţilor, instanţa a constatat că aceasta s-a dispus în conformitate cu dispoziţiile legale în materie, iar temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri continuă să fie incidente, respectiv inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni deosebit de grave, şi anume: constituire de grup infracţional organizat, trafic de persoane, şantaj, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii publice, tentativă şi omor calificat, infracţiuni sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii în limite ridicate, iar lăsarea lor în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, neexistând nici un argument de fapt sau de drept pentru a se dispune cercetarea inculpaţilor în stare de libertate, cu atât mai mult cu cât aceştia au fost găsiţi vinovaţi în primă instanţă, de faptele care constituie obiectul prezentei cauze.
În acest sens, s-a arătat că pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpaţilor trebuie înţeles şi apreciat în sens larg, prin raportare nu doar la elemente ce ţin strict de persoana inculpaţilor sau de instrumentarea cauzei penale. Astfel, pericolul social concret pentru ordinea publică trebuie apreciat şi prin prisma naturii infracţiunilor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, unele îndreptate contra vieţii persoanelor, astfel că reacţia societăţii trebuie să fie de natură a descuraja orice alte posibile acţiuni similare.
Or, faptele inculpaţilor se încadrează în categoria infracţiunilor cu un grad ridicat de pericol social, iar pericolul concret pentru ordinea publică rezidă tocmai în sentimentul ce s-ar naşte în comunităţile locale, de insecuritate şi de neputinţă a autorităţilor publice în combaterea unui fenomen ce tinde să ia amploare.
Împotriva încheierii sus-menţionate, au declarat recurs inculpaţii T.C.A. şi J. (fost R.) F.A., pentru motivele expuse în partea introductivă a hotărârii şi în scris la dosar.
Recursurile nu sunt fondate.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor se menţin, aşa cum a reţinut în mod corect prima instanţă şi există temeiuri noi care justifică şi impun în continuare privarea de libertate.
Potrivit Codului nostru de procedură penală, similar reglementărilor din majoritatea legislaţiilor europene, menţinerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
În cauză, se constată că temeiul care a stat la baza luării şi menţinerii măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă şi în prezent, fiind îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de textul de lege: inculpaţii au săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Referitor la acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menţinerea detenţiei este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unei noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura şi gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor de constituire şi aderare la un grup infracţional organizat, în scopul comiterii infracţiunilor de şantaj, al cărei lider era inculpatul T., iar în lipsa acestuia, inculpatul J., de tentativă la omor calificat pentru inculpatul T.C.A. şi, respectiv, omor calificat pentru inculpatul J. (fost R.) F.A., săvârşite în concurs cu alte infracţiuni contra autorităţii sau care aduc atingere relaţiilor privind convieţuirea socială, pentru săvârşirea cărora au fost condamnaţi de prima instanţă la pedepsele rezultante de 8 şi, respectiv, 16 ani închisoare, lăsarea inculpaţilor în libertate ar putea crea atât riscul de a zădărnici aflarea adevărului, precum şi ca aceştia să repete asemenea fapte.
Pe de altă parte, natura, amploarea şi modalitatea de comitere a infracţiunilor sus-menţionate (în calitate de lideri ai unui grup format cu alţi 8 inculpaţi, prin constrângere şi agresiuni asupra patronilor unor baruri şi personalului din acestea, au perceput în mod indirect adevărate "taxe de protecţie", fapte dovedite prin coroborarea declaraţiilor coinculpaţilor cu celelalte mijloace de probă; inculpatul J.F. a săvârşit infracţiunea de omor calificat aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice şi a substanţelor psihotrope, iar inculpatul T. a comis tentativa la omor calificat, aplicând o lovitură cu sabia spre zona capului părţii vătămate, creând panică, frică şi indignare în rândul personalului, a pacienţilor şi a persoanelor aflate în curtea spitalului) şi antecedentele inculpaţilor, ambii săvârşind faptele în stare de recidivă postcondamnatorie, respectiv, postexecutorie, relevă nu doar o periculozitate infracţională dată şi de perseverenţa acestora, dar şi una socială care impun o reacţie fermă, deoarece lăsarea în libertate ar putea crea riscul ca aceştia să repete asemenea fapte şi ar induce un sentiment de insecuritate în ordinea publică.
În ce priveşte rezonanţa socială deosebit de puternică generată de faptele şi atitudinea inculpaţilor, membri ai grupului T.J., fac dovadă deplină declaraţiile martorilor ascultaţi în cursul urmăririi penale, la filele 168 - 230, care i-au perceput ca persoane foarte periculoase, cu un comportament violent şi care au creat o stare de insecuritate, de natură să intimideze participarea acestora în cadrul procesului penal.
Aşa fiind, temeiurile care au stat iniţial la baza luării măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, neimpunându-se înlocuirea măsurii preventive cu o alta, restrictivă de libertate, iar condamnarea acestora în primă instanţă, chiar dacă nu înlătură prezumţia de nevinovăţie, care subzistă în favoarea inculpaţilor, oferă indicii cu privire la vinovăţia acestora şi constituie un temei care justifică în continuare privarea de libertate.
Pe de altă parte, în raport de momentul procesual şi de complexitatea cauzei, dată de natura infracţiunilor de o gravitate sporită, de numărul mare al inculpaţilor care au acţionat ca o structură organizată, precum şi de numărul mare de părţi, simpla trecere a unei perioade mai mari de timp, nu este de natură să încalce principiul rezonabilităţii măsurii arestării preventive, în accepţiunea C.E.D.O., întrucât aceasta se apreciază în concret, în raport cu atitudinea procesuală a părţilor şi durata procedurilor în faţa instanţei.
Aşa fiind, menţinerea măsurii arestării preventive se impune în continuare, întrucât prin lăsarea inculpaţilor în libertate s-ar crea un pericol pentru buna desfăşurare a procesului penal.
Pentru aceste considerente, urmează ca recursurile declarate de inculpaţii T.C.A. şi J. (fost R.) F.A. împotriva încheierii din 12 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosar nr. 2844/54/2009 să fie respinse, ca nefondate, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii inculpaţi T.C.A. şi J. (fost R.) F.A. împotriva încheierii din 12 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosar nr. 2844/54/2009.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1993/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4194/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie... → |
|---|
