ICCJ. Decizia nr. 2003/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia penală nr. 2003/2010
Dosar nr.4209/1/2010
Şedinţa publică din 20 mai 2010
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată:
Prin Încheierea de şedinţă din 4 mai 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1707/109/2009 Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată împotriva inculpaţilor S.M.V., T.G. şi R.P.C., măsură pe care o menţine.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 4/MF din 9 martie 2010 a Tribunalului Argeş, secţia penală, cei trei inculpaţi au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea pentru săvârşirea a două infracţiuni de viol, prevăzute de art. 197 alin. (1), (3) C. pen.
Verificând din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive, conform art. 3002 C. proc. pen. instanţa de apel a constatat că măsura a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie şi se impune menţinerea ei, întrucât subzistă temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor este mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere gravitatea faptelor, rezonanţa socială pe care o generează săvârşirea unor astfel de fapte, ceea ce impune o reacţie promptă şi eficientă a organelor judiciare.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul R.P.C. care a susţinut că nu se mai menţin temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive şi, în consecinţă, în mod netemeinic instanţa de apel a dispus menţinerea acestei măsuri,impunându-se revocarea arestării.
Examinând încheierea recurată prin raportare la motivul invocat de către inculpat dar şi din oficiu, în condiţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Inculpatul R.P.C. a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă la o pedeapsă rezultantă de 11 ani închisoare pentru săvârşirea, în concurs real, a două infracţiuni de viol prevăzute de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., una în calitate de autor şi alta în calitate de complice.
În fapt, s-a reţinut că în noaptea zilei de 13/14 august 2008 inculpatul R.P.C., alături de coinculpaţii S.M.V. şi T.G., a întreţinut un raport sexual normal cu partea vătămată M.M.D., în vârstă de 14 ani, prin constrângere şi violenţe exercitate asupra acesteia.
S-a mai reţinut în sarcina inculpatului că în ziua de 25 noiembrie 2008, împreună cu inculpatul P.C. l-a ajutat pe inculpatul S.M.V. să întreţină un raport sexual normal cu aceeaşi parte vătămată minora, M.M.D., prin constrângere şi prin exercitarea de violenţe asupra acesteia.
În prezent cauza se află pe rolul Curţii de Apel Piteşti pentru soluţionarea apelurilor declarate de către inculpaţi.
Potrivit art. 3002 C. proc. pen. instanţa este datoare să verifice din oficiu, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului arestat şi potrivit art. 160b alin. (1) şi alin. (3) C. proc. pen când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea se menţin şi impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea stării de arest a inculpatului.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a apreciat că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 rap. la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., iar menţinerea duratei arestării preventive a inculpatului se impune, având în vedere că temeiurile care au determinat arestarea iniţială se menţin şi impun, în continuare, privarea de libertate a acestuia.
Astfel, probele administrate în cauză până în prezent nu fac să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care a fost trimis în judecată, ci, dimpotrivă, au confirmat aceste acuzaţii, împotriva inculpatului fiind pronunţată o hotărâre de condamnare în primă instanţă, chiar dacă aceasta nu este definitivă.
În acelaşi timp, subzistă cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului fiind mai mare de 4 ani şi existând probe că lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
În aprecierea acestei ultime condiţii, Înalta Curte are în vedere, ca şi instanţa de apel, natura şi gravitatea faptelor pentru care este cercetat inculpatul, împrejurările şi modalitatea în care se reţine că a acţionat - împreună cu alte persoane, în locaţii izolate pentru a nu fi depistaţi şi a crea o presiune suplimentară asupra părţii vătămate minore, prin exercitarea de violenţe şi ameninţări asupra acesteia, urmările produse (vătămări corporale dar şi experienţa traumatizantă a unei întreruperi de sarcină la vârsta de numai 14 ani prin care victima a fost nevoită să treacă, sarcina fiind generată de activitatea infracţională a inculpaţilor).
Fapte de natura celor de care este acuzat inculpatul - îndreptate împotriva unei valori sociale importante, şi anume, libertatea şi inviolabilitatea sexuală a unei persoane de sex feminin în perioada minorităţii împotriva faptelor care ar dăuna vieţii sexuale a minorei, periclitând dezvoltarea normală fizică şi morală a acesteia - prezintă, în concret, o gravitate sporită şi au o puternică rezonanţă socială negativă, presupun o stare de indignare, de dezaprobare publică iar judecarea inculpatului în stare de libertate ar crea un sentiment de insecuritate în rândul opiniei publice, cu urmări nefaste asupra încrederii şi stabilităţii de care trebuie să se bucure mediul social.
Corect a apreciat instanţa de apel că menţinerea măsurii arestării preventive se justifică şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, a arătat că motivele pentru a menţine o persoană arestată în detenţie preventive sunt „suficiente şi pertinente" atunci când interesul public al menţinerii ordinii în cauză trece înaintea dreptului persoanei de a fi judecată în libertate, în condiţiile în care ordinea publică rămâne realmente ameninţată raportat la persoana în cauză şi la natura infracţiunii, care produce o anumită tulburare socială.
Faţă de cele reţinute, apreciind că încheierea atacată este legală şi temeinică, menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului fiind necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de inculpat ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.P.C. împotriva Încheierii de şedinţă din 4 mai 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori de familie.
Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 20 mai 2010.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 2000/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2004/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie... → |
|---|
