ICCJ. Decizia nr. 2004/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2004/2010
Dosar nr.4212/1/2010
Şedinţa publică din 20 mai 2010
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele :
Prin Încheierea din 12 mai 2010 Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1585/2/2010, în baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, s-a constatat ca fiind inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate invocată de inculpatul T.S., respingându-se cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, în şedinţa publică din 12 mai 2010, inculpatul T.S. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie raportat prevederile art. 257 alin. (1) - (2) C. pen. privind traficul de influenţă cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
În susţinerea orală a excepţiei precum şi în notele depuse la dosarul cauzei, autorul acesteia a susţinut existenţa unei diferenţe între regimul sancţionator al traficantului de influenţă şi al cumpărătorului de influenţă (art. 6 din Legea nr. 78/2000), raportându-se şi la calitatea de avocat a presupusului traficant de influenţă.
Totodată, autorul excepţiei a susţinut că în alin. (1) al art. 61 din Legea nr. 78/2000 este reglementată infracţiunea de cumpărare de influenţă, iar cel care determină persoana să-şi exercite influenţa asupra unui funcţionar public sau funcţionar, promiţând, oferind sau dând bani în acest scop este considerat autor şi nu instigator al infracţiunii, împrejurare ce constituie o încălcarea a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) (egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi autorităţii publice), art. 124 alin. (2) (înfăptuirea justiţiei) şi art. 23 alin. (1) (libertatea individuală şi siguranţa persoanei) din Constituţia României.
Neconstituţionalitatea acestei prevederi trebuie privită şi prin prisma dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor care reglementează o nouă cauză de nepedepsire a cumpărătorului de influenţă şi constituie o nesocotire a dispoziţiilor art. 20 din Constituţie şi art. 6 din Convenţie şi tratate, dar şi din perspectiva dispoziţiilor art. 22 şi art. 30 C. pen.
Analizând cererea formulată, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, dar şi a dispoziţiilor legale în materie, instanţa de fond a constatat că excepţia ridicată nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
S-a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate de către una dintre părţi, de către procuror sau din oficiu în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acesteia.
Din economia dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că, prealabil sesizării Curţii Constituţionale, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată o excepţie de neconstituţionalitate are obligaţia de a verifica dacă excepţia este admisibilă, în raport de prevederile alin. (1) şi (2) anterior enunţate, precum şi faţă de condiţia expres prevăzută de alin. (3) al aceluiaşi text de lege, referitoare la constatarea neconstituţionalităţii prevederilor criticate printr-o decizie anterioară.
Instanţa a constatat că excepţia de neconstituţionalitate invocată de inculpatul T.S. nu are legătură cu prezenta cauză, întrucât acesta invocă neconstituţionalitatea unor texte de lege prin care se reglementează situaţia juridică a cumpărătorului de influenţă, faţă de care nu s-a dispus trimiterea în judecată.
Cât priveşte împrejurarea că textul art. 61 din Legea nr. 78/2000 reglementează infracţiunea de cumpărare de influenţă, în forma şi modalităţile reţinute de legiuitor şi nu este considerat instigator la trafic de influenţă cel care a determinat o persoană să-şi exercite influenţa asupra unui funcţionar public sau funcţionar, s-a reţinut că nu constituie un argument de neconstituţionalitate al dispoziţiei legale de care depinde soluţionarea prezentei cauze, ci sunt interpretări ale textelor de lege date de către autorul excepţiei.
Obiectul cauzei priveşte tragerea la răspundere penală a presupusului traficant de influenţă, care în cauza de faţă este inculpatul T.S. (excepţia deci nevizându-l pe acesta), precum şi a complicelui la infracţiunea de trafic de influenţă şi cumpărarea de influenţă, fapte reţinute prin rechizitoriu în sarcina inculpatei B.I.A., care nu a ridicat excepţia în cauză.
Ca urmare, soluţionarea acestei excepţii, chiar în sensul constatării admisibilităţii excepţiei invocate, nu ar influenţa în vreun fel soluţia care ar putea fi dispusă în cauză faţă de oricare dintre inculpaţi, situaţie care ar fi fost cu totul alta dacă s-ar fi dispus trimiterea în judecată a cumpărătorului de influenţă, pe care îl vizează toate aspectele invocate în susţinerea excepţiei.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, solicitând casarea încheierii şi admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, susţinând în esenţă că excepţia invocată are legătură cu soluţionarea cauzei.
Recursul este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia."
Întrucât sintagma acare are legătură cu soluţionarea cauzei nu a fost definită de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, revine instanţelor de judecată de a aprecia, exercitându-şi rolul de filtru, înainte de sesizarea Curţii Constituţionale, dacă norma legală criticată este relevantă sau nu în cauză.
Prevederile art. 61 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 a căror constituţionalitate este contestată de inculpatul T.S., reglementează situaţia juridică a cumpărătorului de influenţă şi nu au legătură cu soluţionarea cauzei penale ce formează obiectul Dosarului nr. 1585/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, întrucât nu se referă la dispoziţii legale în baza cărora inculpatul a fost trimis în judecată ori la norme materiale sau procesual-penale necesare soluţionării cauzei.
Astfel, instanţa de fond a respins corect cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpat, având în vedere că nu este îndeplinită una din cerinţele impuse de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, în ceea ce priveşte admisibilitatea cererii.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.S. împotriva Încheierii din 12 mai 2010 Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1585/2/2010.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.S. împotriva Încheierii din 12 mai 2010 Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1585/2/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 mai 2010.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 2003/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2008/2010. Penal → |
|---|
