ICCJ. Decizia nr. 2330/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2330/2010
Dosar nr.258/2/2010
Şedinţa publică din 14 iunie 2010
Asupra recursului penal de faţă constată:
La data de 12 ianuarie 2010, a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, sub nr. 258/2/2010, plângerea formulată de petentul B.G., împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale nr. 1737/P/2009 din data de 3 noiembrie 2009 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în privinţa intimaţilor A.I. şi G.I., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Plângerea, astfel formulată, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen.
În motivarea acestei plângeri, petentul a arătat că soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de intimaţi este nelegală şi neîntemeiată, în raport de următoarele aspecte:
- organul judiciar nu a îndeplinit nicio activitate în faza actelor premergătoare cu scopul de a verifica realitatea aspectelor ce au fost semnalate în sesizare;
- activitatea procurorului s-a limitat doar la lecturarea conţinutului unor acte procesuale fără a se proceda la audierea persoanelor indicate în plângerea formulată;
- nu s-a avut în vedere că petiţia viza modul în care au fost obţinute mijloacele de probă indicate, respectiv, promisiuni/garanţii date de organul judiciar celor trei „aşa-zise părţi vătămate", în sensul că nu vor fi cercetate şi arestate.
La solicitarea petentului, în conformitate cu prevederile art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., Curtea de Apel Bucureşti a încuviinţat administrarea în cauză a probei cu înscrisuri, în cadrul acestei probe fiind depusă la dosar copia comunicării Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în Dosarul nr. 1076/P/2009.
În cauză, a fost depus Dosarul nr. 1881/11-2/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi administrată proba cu acte, constând în declaraţiile numiţilor M.Ş. şi S.C.D., date în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în conformitate cu prevederile art. 278 alin. (7) C. proc. pen., Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:
Prin Rezoluţia din 3 noiembrie 2009, dată în Dosarul nr. 1737/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de procurorii A.I. şi G.I. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu, arestare nelegală şi cercetare abuzivă şi favorizarea infractorului prevăzute şi pedepsite de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 266 C. pen. şi art. 264 C. pen.
Pentru a pronunţa această soluţie, parchetul - din examinarea plângerii şi actelor existente, în conformitate cu prevederile art. 222 C. proc. pen. şi art. 228 alin. (4) C. proc. pen., a reţinut că faptele imputate de petent nu există.
În cauză, au fost efectuate acte premergătoare, în urma cărora a rezultat că petentul a fost cercetat, de către magistraţii procurori sus-menţionaţi (intimaţii din cauză), alături de alte persoane, pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, iar în cursul urmăririi penale, la propunerea parchetului, s-a dispus de către instanţa de judecată arestarea preventivă a sus-numitului precum şi a altor inculpaţi.
S-a arătat că interpretarea şi evaluarea probelor administrate este atributul exclusiv al magistratului, iar împotriva unor măsuri considerate ca nelegale şi netemeinice, atât dispoziţiile constituţionale, cât şi cele procedurale, prevăd posibilitatea exercitării unor căi ordinare sau extraordinare de atac.
Este adevărat că posibilitatea formulării unor plângeri împotriva magistraţilor-judecători şi procurori - care s-au pronunţat într-o cauză, reprezintă un drept constituţional al petentului, însă, aceasta nu echivalează cu exercitarea unui control asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiilor pronunţate.
Pe de altă parte, ca regulă generală, orice litigiu presupune existenţa unor interese contrarii promovate în faţa justiţiei. Magistratul chemat să rezolve diferendul astfel ivit (procuror sau, după caz, judecător) va examina justeţea aspectelor sesizate, prin prisma elementelor probatorii strânse în cauză, iar pe baza acestora îşi va forma o convingere fermă asupra temeiniciei acuzaţiilor şi va da o soluţie care, în mod invariabil, este nefavorabilă pentru cel puţin una dintre părţile aflate în litigiu. Emiterea sau pronunţarea unei soluţii, în detrimentul uneia dintre părţi, nu echivalează însă cu o îndeplinire defectuoasă a îndatoririlor de serviciu, şi nici nu se circumscrie conţinutului constitutiv al vreunei alte fapte prevăzute de legea penală.
Pentru existenţa infracţiunii de arestare nelegală şi cercetare abuzivă este necesar ca organul de cercetare penală, inclusiv magistratul să dispună o măsură preventivă, de siguranţă ori educativă „în alt mod decât cel prevăzut de dispoziţiile legale" ori să obţină declaraţii de la persoana cercetată, martor, expert sau interpret prin folosirea de „promisiuni, ameninţări sau violenţe".
Însă, în cauză, s-a reţinut că măsurile luate de procuror împotriva petentului au fost verificate şi confirmate de instanţă, inclusiv în recurs - în conformitate cu art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cu privire la alin. (2) şi (39 ale art. 266 C. pen., s-a constatat că persoanele la care face referire petentul că ar fi fost subiectul pasiv al infracţiunii - numiţii S.C.D., N.T. şi M.Ş. - aveau calitate de părţi vătămate, în Dosarul nr. 287/P/2009, calitate care nu se regăseşte între cele prevăzute de lege.
În plus, dosarul în care respectivele persoane au calitatea de inculpaţi a fost preluat prin Rezoluţia nr. 1038/P/2009 din 07 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, mult după data de 20 februarie 2009, invocată de petent. De asemenea, în cazul în care respectivele persoane s-ar fi considerat cercetate abuziv, după luarea unor măsuri procesuale împotriva acestora, ar fi formulat plângere penală, fapt ce nu s-a confirmat.
În acelaşi context, din compararea declaraţiilor celor trei părţi vătămate din datele de 02 februarie 2009, 20 februarie 2009 şi, respectiv, cele din 05 martie 2009, s-a constatat că nu există relatări diferite ale modului de săvârşire a faptelor, ci omisiuni voite ale acestora, în a nu se autodenunţa. Mai mult, situaţia de fapt reţinută în Rechizitoriul nr. 923/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe baza tuturor mijloacelor de probă, au confirmat declaraţiile părţilor vătămate.
În condiţiile în care, în plângere, s-a apreciat că „hoţii au fost lăsaţi liberi", Parchetul a arătat că se impune neînceperea urmării penale şi pentru infracţiunile de favorizare a infractorului şi abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.
Referitor la probele solicitate de petent în plângere, respectiv, obţinerea de la postul O. a casetei cu „declaraţiile" numitului „N." şi audierea şi confruntarea celor trei părţi vătămate, faţă de cele constatate mai sus şi având în vedere practica judiciară, acestea au fost apreciate de Parchet ca fiind neconcludente cauzei, prin aceasta rezultând doar tergiversarea, în mod nejustificat, a soluţionării cauzei.
Astfel, prin Sentinţa penală nr. 1064 din 5 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a arătat că nu pot fi reţinute criticile formulate de petiţionar în plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., adresată instanţei supreme, referitoare la insuficienta cercetare, prin neadministrarea niciunui act premergător, deoarece, pe de o parte - în etapa actelor premergătoare - procurorul este singurul care apreciază asupra oportunităţii efectuării verificărilor pe care le consideră necesare şi suficiente, iar pe de altă parte, au fost efectuate numeroase acte premergătoare.
Invocarea de către petent a neadministrării probelor de către procuror, conform art. 63 - 64 C. proc. pen. sau neaudierea sa, potrivit art. 76 C. proc. pen., au fost înlăturate de Parchet, întrucât administrarea acestora vizează procesul penal numai după începerea urmăririi penale, fază care presupune garanţiile procesuale pentru efectuarea unei urmăriri penale complete.
În etapa actelor premergătoare, etapă care se situează în afara procesului penal, nu pot fi administrate mijloace de probă, ci se fac numai verificări cu privire la presupuse fapte penale, iar prin Decizia nr. 1390 din 14 aprilie 2008, aceeaşi Curte a reţinut că „potrivit art. 224 C. proc. pen., actele premergătoare se efectuează în vederea începerii urmăririi penale".
În concluzie, s-a arătat că procurorul A.I. - cu prilejul instrumentării Dosarelor cu nr. 287/P/2009 şi 1076/P/2009 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi procurorul G.I. - cu prilejul instrumentării Dosarului nr. 1076/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu în mod legal, neexistând date ori indicii privind săvârşirea de fapte contrare prevederilor legale.
Împotriva soluţiei date de procurorul de caz, petentul B.G. a formulat plângere adresată procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, care prin Rezoluţia nr. 1881/11/2/2009 din 17 decembrie 2009, respingând - ca neîntemeiată plângerea petiţionarului, a confirmat rezoluţia de netrimitere în judecată contestată, pe motiv că aceasta este temeinică şi legală, întrucât se întemeiază pe cercetări complete.
Nemulţumit de modul de instrumentare a cauzelor sus-menţionate, dar mai ales de soluţiile nefavorabile date plângerilor sale, petentul B.G. a formulat plângere la instanţă, conform art. 2781 C. proc. pen., plângere înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Prin Sentinţa penală nr. 108 din 20 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins plângerea formulată de petentul B.G. împotriva Rezoluţiei din data de 03 noiembrie 2009, dată în Dosarul nr. l737/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a Rezoluţiei procurorului general din data de 17 decembrie 2009, dată în lucrarea nr. 1881/II/2/2009 de aceeaşi unitate de parchet, ca nefondată.
În raport de actele şi lucrările dosarului şi de motivele invocate de petent în susţinerea plângerii, instanţa de fond a constatat că plângerea cu care a fost sesizată este nefondată şi că rezoluţia contestată de petent în prezenta cauză era legală şi temeinică, soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă în privinţa celor doi procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, întemeindu-se, în mod corect, pe lipsa oricăror probe sau indicii temeinice privind săvârşirea de către aceştia a unor acte de abuz, în accepţiunea art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), cu ocazia exercitării atribuţiilor de serviciu, sau a unor acţiuni care să se circumscrie conţinutului constitutiv al infracţiunii de favorizare a infractorului încriminată prin dispoziţiile art. 264 C. pen.
Astfel, în cauza de faţă magistraţii-procurori A.I. şi G.I. au verificat temeinicia acuzaţiilor formulate de petentul B.G. în dosarele penale instrumentate de fiecare intimat în parte, prin prisma acelor elemente probatorii sau, după caz, acte premergătoare pe care le-au considerat relevante pentru soluţionarea respectivelor cauze, iar pe baza acestora şi-au format convingerea că din diverse motive nu se impunea trimiterea în judecată a persoanelor cercetate urmare a plângerilor penale formulate de petent.
Împrejurarea că procurorii acuzaţi de petent pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanei şi favorizarea infractorului au ajuns la alte concluzii decât cele pe care petentul consideră că se impuneau, nu se circumscrie conţinutului constitutiv al infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 264 C. pen., precum nici al vreunei alte fapte prevăzute de legea penală, actul decizional al celor doi procurori, fiind în fiecare caz în parte, urmarea aplicării dispoziţiilor legale în concordanţă cu convingerea organului judiciar, fundamentată pe elementele probatorii sau actele premergătoare existente în cauză.
Totodată, instanţa de fond a arătat că, pentru existenţa infracţiunii de arestare nelegală şi cercetare abuzivă este necesar ca organul de cercetare penală, inclusiv magistratul, să dispună o măsură preventivă, de siguranţă ori educativă „în alt mod decât cel prevăzut de dispoziţiile legale" ori să obţină declaraţii de la persoana cercetată, martor, expert sau interpret prin folosirea de „promisiuni, ameninţări sau violenţe", acestea nedemonstrându-se în speţa de faţă, acuzaţiile petentului cu privire la măsurile luate împotriva sa fiind verificate şi confirmate de instanţă, inclusiv în recurs, astfel că persoanele la care face referire petentul că ar fi fost subiectul pasiv al infracţiunii (S.C.D., N.T. şi M.Ş.) aveau calitate de părţi vătămate, în Dosarul nr. 287/P/2009, calitate care nu se regăseşte între cele prevăzute de lege, iar în dosarul în care respectivele persoane aveau calitatea de inculpaţi a fost preluat, prin Rezoluţia nr. 1038/P/2009 din 07 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, după data de 20 februarie 2009. Dacă respectivele persoane s-ar fi considerat cercetate abuziv, după luarea unor măsuri procesuale împotriva lor, ar fi formulat plângere penală, fapt ce nu s-a confirmat în cauză.
Faţă de aceste împrejurări, instanţa de fond a constatat că nu există temeiuri pentru desfiinţarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale atacate.
Astfel, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul B.G., menţinând rezoluţia atacată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul B.G., invocând insuficienţa actelor de urmărire penală pe baza cărora s-a pronunţat soluţia de neurmărire penală dispusă faţă de intimaţi.
S-a arătat că în caz nu a fost efectuată o anchetă efectivă în vederea stabilirii modului în care au fost efectuate şi conduse cercetările penale de către intimaţi, în Dosarele penale nr. 287/P/2009 şi nr. 1076/P/2009 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, nefiind examinate aspectele semnalate în conţinutul plângerii penale.
Examinând cauza, în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Plângerea penală formulată în cauză are la bază nemulţumirea petentului referitoare la modalitatea în care au fost instrumentate cauzele penale ce au format obiectul Dosarelor nr. 287/P/2009 şi nr. 1076/P/2009 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în care au fost cercetate faptele decurgând din sustragerea autoturismului său şi măsurile luate ulterior de acesta în vederea recuperării bunului de la prezumtivii autori ai furtului, invocându-se comportamentul abuziv şi părtinitor al procurilor implicaţi în derularea procedurilor judiciare.
Exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu a fost invocată în raport de modalitatea concretă în care au fost conduse şi efectuate actele de urmărire penală, susţinându-se că împotriva autorilor furtului nu s-au luat măsuri procesuale corespunzătoare, deşi pe numele lor erau formulate mai multe plângeri penale pentru fapte de acelaşi gen, pentru a se asigura astfel obţinerea probelor necesare pentru fundamentarea acuzaţiei de lipsire de libertate adusă petentului.
S-a arătat în acest sens că declaraţiile incriminatoare ale autorilor furtului, victime ale infracţiunii de lipsire de libertate, erau rezultatul înţelegerii frauduloase convenite cu organele judiciare în vederea obţinerii de probe împotriva petentului, aşa explicându-se de ce punerea sub învinuire şi arestarea autorilor furtului nu a avut loc concomitent cu arestarea petentului.
S-a mai arătat şi că, după preluarea dosarului deschis pe numele petentului în instrumentarea procurilor de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, unul dintre autorii furtului, respectiv, N.T., şi-a modificat esenţial declaraţia iniţială, prezentând o altă versiune de comitere a faptelor.
Pe baza verificărilor efectuate, raportat la conţinutul plângerii penale, s-a constatat că intimaţii A.I. şi G.I. - procurori la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, implicaţi în soluţionarea Dosarelor nr. 287/P/2009 şi nr. 1076/2009 ale respectivei unităţi de parchet, nu au săvârşit nicio faptă penală şi, în consecinţă, corespunzător dispoziţiilor legii procesual penale, procurorul de caz a dispus neînceperea urmăririi penale.
Şi în aprecierea Înaltei Curţi, actele dosarului nu confirmă existenţa unor acte sau fapte săvârşite de intimaţi, cărora să le fie conferită semnificaţia juridică a infracţiunilor reclamate, reţinându-se că intimaţii, în calitatea lor de magistraţi, au dispus măsurile procesuale pe care le-au considerat necesare şi adecvate soluţionării cauzelor penale cu care erau învestiţi.
Acuzele aduse intimaţilor nu au fost susţinute de nicio probă sau orice alte elemente de fapt din care să rezulte interesul particular al intimaţilor în instrumentarea într-un anume fel a cauzelor, plângerea penală formulată în caz conţinând practic viziunea petentului asupra modului în care ar fi trebuit efectuată urmărirea penală şi stabilite priorităţile în activitatea desfăşurată.
Activitatea de urmărire penală este însă prevăzută în competenţa procurorului, acesta fiind singurul în drept să stabilească ordinea şi utilitatea actelor de urmărire penală ce se învederează a fi efectuate în contextul circumstanţelor cauzei.
Împrejurarea că prezumtivii autori ai furtului au fost trimişi în faţa instanţei cu propunere de arestare preventivă ulterior formulării declaraţiilor incriminatoare împotriva petentului, nu constituie o dovadă de influenţare a anchetei din partea intimaţilor.
Niciuna dintre persoanele audiate nu a afirmat ca intimaţii să fi exercitat ameninţări sau alte presiuni în scopul obţinerii de declaraţii ori ca în schimbul declaraţiilor incriminatoare să fi primit promisiunea că vor obţine avantaje în propria lor cauză penală.
Sub acest aspect nu prezintă relevanţă că partea vătămată N.T. a prezentat mai multe versiuni referitoare la modalitatea în care au avut loc evenimentele ce au urmat comiterii furtului, câtă vreme prin nicio declaraţie nu a invocat că ar fi fost constrâns de organele judiciare să declare într-un anume fel în cauză şi să contribuie astfel la incriminarea nejustificată a petentului.
De asemenea, nici faptul că numitul I.A. ori un anume „N.", acesta din urmă în cadrul unei emisiuni televizate difuzate de postul O., au susţinut că părţile vătămate ar fi formulat declaraţii mincinoase, sub promisiunea de a nu fi cercetate ori arestate pentru acuzaţia de furt, nu conduce la o altă concluzie decât cea exprimată, având în vedere că, pe de o parte, părţile vătămate nu au denunţat existenţa unui asemenea comportament din partea intimaţilor, iar pe de altă parte, au şi fost arestate preventiv şi trimise în judecată prin rechizitoriu emis de intimaţi.
Toate aceste elemente au fost corect reţinute şi evaluate de procurorul de caz care, prin rezoluţia ce face obiectul examinării de faţă, a decis neurmărirea penală a intimaţilor A.I. şi G.I.
În lipsa oricăror date sau indicii care să susţină obiectiv pretinsul comportament abuziv sau părtinitor al intimaţilor în instrumentarea cauzelor ce au format obiectul Dosarelor nr. 287/P/2009 şi nr. 1076/2009 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, Înalta Curte constată că nu era necesară completarea actelor de urmărire penală, conform solicitării formulate de petent.
În raport de cele arătate, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză şi va dispune obligarea recurentului petent B.G. la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul B.G. împotriva Sentinţei penale nr. 108 din 20 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 iunie 2010.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 2327/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2331/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
