ICCJ. Decizia nr. 234/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 234/2010
Dosar nr. 606/57/2009
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2010
Asupra recursurilor penale de faţă constată:
Prin Sentinţa penală nr. 122 din 13 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, în Dosarul nr. 606/57/2009, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenţii M.O. şi M.C. împotriva rezoluţiei nr. 220/P/2008 din 7 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, menţinută prin rezoluţia procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia din 30 aprilie 2009, emisă în lucrarea nr. 393/II/2/2009, prin care se dispusese neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţii T.V. şi E.B.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin rezoluţia din 7 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia emisă în Dosarul nr. 220/P/2008, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorii T.V. şi E.B., cercetaţi sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), pe motiv că, în calitatea lor de lucrători de poliţie şi-au îndeplinit corespunzător atribuţiile de serviciu în cadrul anchetei penale desfăşurate în legătură cu incidentul petrecut la data de 11 decembrie 2004, între A.V.C. şi fiul persoanelor vătămate, M.A.I.
Soluţia de neurmărire penală a fost adoptată pe temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen., constatându-se că nu existau elemente în raport de care să se concluzioneze că lucrătorii de poliţie ar fi încercat influenţarea anchetei sau a persoanelor audiate în cauză.
Rezoluţia din 7 aprilie 2009 a procurorului de caz a fost atacată cu plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia care a confirmat soluţia adoptată în cauză, prin rezoluţia din 30 aprilie 2009, în lucrarea nr. 393/II/2/2009.
Nemulţumite de soluţiile adoptate la nivelul Ministerului Public, la data de 20 mai 2009, persoanele vătămate au formulat plângere la instanţa Curţii de Apel Alba Iulia, solicitând desfiinţarea rezoluţiei de neurmărire penală şi reluarea cercetărilor faţă de intimaţi, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246, art. 248 şi art. 264 C. pen.
În motivarea plângerii s-a invocat, atât reaua-credinţă, cât şi omisiunea culpabilă a lucrătorilor de poliţie în efectuarea actelor de cercetare penală în cauza ce formase obiectul Dosarului nr. 1014/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu fiind susţinută cu argumente vizând măsurile procesuale şi actele de urmărire efectuate în cursul anchetei penale, acte şi măsuri ce ar fi avut de consecinţă denaturarea situaţiei de fapt şi a vinovăţiilor celor implicaţi în incidentul petrecut la 11 decembrie 2004.
Pe baza actelor şi lucrărilor din dosarului cauzei, prima instanţă a constatat că rezoluţia de neurmărire penală este legală şi temeinică, neexistând elemente care să susţină săvârşirea de către intimaţi a infracţiunii de abuz în serviciu ori a oricărei alte fapte prevăzute de legea penală.
S-a reţinut de către instanţă că în cadrul anchetei penale fuseseră strânse şi analizate probele utile soluţionării cauzei, intimaţii acţionând în limitele legii şi într-un mod diligent şi adecvat intereselor anchetei, având în vedere că activităţile desfăşurate au condus la identificarea şi pedepsirea celor responsabili.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs petenţii M.O. şi M.C., reiterând susţinerile formulate în faţa primei instanţe referitoare la abuzurile şi deficienţele din activitatea de cercetare penală realizată de intimaţi cu ocazia stabilirii faptelor petrecute în incidentul în care au fost implicaţi.
De asemenea, s-a arătat că menţinând soluţia de neurmărire penală dispusă în cauză de către procuror, prima instanţă nu a analizat elementele de conduită necorespunzătoare invocate în plângerea penală privind pe intimaţi.
S-a susţinut în esenţă că prin modul defectuos în care au fost conduse şi efectuate actele de cercetare penală de către intimaţi, drepturile petenţilor au fost grav prejudiciate, prin imposibilitatea de a demonstra nevinovăţia fiului lor şi de a se obţine în justiţie condamnarea adevăraţilor agresori.
Examinând cauza în raport de motivele invocate, cât şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează:
Procedurile penale privind violenţele exercitate în cadrul incidentului petrecut la data de 11 decembrie 2004, pe raza oraşului Petroşani, au fost iniţiate de către intimaţi, lucrători de poliţie în cadrul I.P.J. Hunedoara - Poliţia Municipiului Petroşani.
După efectuarea primelor cercetări, constând în audierea persoanelor implicate în conflict şi a celor care puteau furniza informaţii în legătură cu modul în care se petrecuseră faptele, Poliţia Municipiului Petroşani a consemnat rezultatul verificărilor preliminare în referatul întocmit la 12 ianuarie 2005, cu propunerea de declinare a competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara.
Soluţia propusă avea în vedere posibila încadrare juridică a violenţelor exercitate în cadrul conflictului în tentativă la infracţiunea de omor, agresor prezumat fiind fiul petenţilor şi victimă A.V.C.
Ulterior, cauza a fost preluată în instrumentare de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, iar după efectuarea urmăririi penale de către procuror, a fost emis rechizitoriul din 14 aprilie 2005, prin care au fost trimişi în judecată M.A.I. şi A.V.C.
Prin Sentinţa penală nr. 22 din 26 ianuarie 2006 a Tribunalului Hunedoara, M.A.I. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor comisă asupra victimei A.V.C.; la rândul său, A.V.C. a fost găsit vinovat şi condamnat pentru 3 infracţiuni de lovire sau alte violenţe comise asupra petenţilor şi a fiului lor.
Hotărârea de condamnare pronunţată în cauză a rămas definitivă prin Decizia nr. 4978 din 24 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin plângerea penală formulată împotriva intimaţilor, petenţii au solicitat cercetarea modului în care a decurs ancheta penală privind incidentul în care au fost implicaţi, susţinând că intimaţii ar fi săvârşit o serie de abuzuri şi ilegalităţi în instrumentarea cauzei, cu consecinţe vătămătoare în planul stabilirii situaţiei de fapt şi identificarea celor vinovaţi.
Exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu de către intimaţi a fost invocată în raport de întârzierea cu care ar fi intervenit la locul incidentului, de consemnarea unei alte ore decât cea la care avusese loc conflictul în realitate, neluarea măsurilor necesare pentru constatarea stării fizice a persoanelor implicate în agresiune, arbitrariul cu care au fost selectate persoanele audiate în calitate de martori, nerespectarea dispoziţiilor legale prevăzute pentru audierea martorilor ori redarea trunchiată şi părtinitoare a declaraţiilor, neinformarea asupra calităţii părţilor în anchetă şi a drepturilor lor procesuale, influenţarea unor declaraţii, neridicarea şi neconservarea obiectului corp delict folosit la săvârşirea agresiunii, efectuarea greşită şi nelegitimă a unor conexări de plângeri şi cauze şi, în general, caracterul incomplet şi superficial al anchetei.
Acuzele aduse intimaţilor nu au fost însă susţinute de nicio probă sau orice alte elemente de fapt din care să rezulte interesul particular al intimaţilor în instrumentarea într-un anume fel a cauzei, plângerea penală formulată în caz conţinând practic viziunea petenţilor asupra modului în care ar fi trebuit efectuată cercetarea penală şi stabilite priorităţile în activitatea desfăşurată.
Activitatea de cercetare penală, incluzând şi actele premergătoare, este prevăzută în competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciare, fiind în atributul acestora identificarea şi planificarea activităţilor menite să conducă la stabilirea faptelor ce constituie infracţiune şi a celor responsabili de comiterea lor.
Întreaga activitate desfăşurată de organele de cercetare penală este supusă cenzurii procurorului, în cadrul supravegherii exercitate din oficiu, conform dispoziţiilor art. 216 şi urm. C. proc. pen., fie la cererea persoanei interesate, prin intermediul plângerii prevăzute de art. 275 C. proc. pen.
În cazurile în care are loc sesizarea instanţei, activitatea de urmărire penală este verificată de acest organ judiciar, iar soluţiile pronunţate sunt la rândul lor supuse căilor legale de atac.
Revenind la speţă, se constată că activitatea intimaţilor s-a desfăşurat doar în faza actelor premergătoare şi că, ulterior acestui moment, procurorul de caz a fost cel care a efectuat urmărirea penală.
Procurorul de caz a apreciat astfel asupra suficienţei probatoriului administrat în cursul urmăririi penale, dispunând trimiterea în judecată a persoanelor considerate responsabile de producerea incidentului petrecut la data de 11 decembrie 2004.
În cursul procedurilor judiciare subsecvente sesizării instanţei a fost analizată temeinicia acuzaţiilor formulate de parchet şi apărările părţilor din proces.
Prin hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat a fost stabilită vinovăţia persoanelor trimise în judecată, fără a se constata existenţa vreunor deficienţe în activitatea de urmărire penală.
În acest context, Înalta Curte constată că nu există indicii care să susţină pretinsul comportament abuziv, neglijent ori părtinitor al intimaţilor în efectuarea anchetei penale, urmărirea penală şi, ulterior, cercetarea judecătorească confirmând întrutotul rezultatul verificărilor preliminare.
Toate aceste elemente au fost corect reţinute şi evaluate de prima instanţă care prin hotărârea pronunţată în cauză a confirmat soluţia de neurmărire penală adoptată la nivelul Ministerului Public faţă de intimaţii T.V. şi E.B.
În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză şi va dispune obligarea recurenţilor petenţi M.O. şi M.C. la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de petiţionarii M.O. şi M.C. împotriva Sentinţei penale nr. 122 din 13 octombrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.
Obligă recurenţii petiţionari la plata sumelor de câte 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 18/2010. Penal. Cerere de transfer de... | ICCJ. Decizia nr. 180/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
